Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Fete pierdute: O mătuşă bacoviană (Eliza Mustea) de al. cistelecan

Tam-nisam, doar pentru că-n tinereţei plăceau şi ei balurile şi se topea în vals (ori poate ştie el mai multe), Constantin Călin o face pe Eliza Mustea „femeie petrecăreaţă”.1 Dar cum să se încadreze la petrecăreţe o poetă ale cărei caiete sunt pline de lacrimi şi a cărei poetică e una de lacrimarium strict şi motivat, după cum zice singură (şi tocmai către fiică, pe care ar fi fost mai normal s-o cruţe de aşa confesiune îndurerată): „Ce-s versurile mele?/ Sunt numai lacrămi aşezate/ În slove negre pe hîrtie/ Isvor atîtor suferinţe/ Din nopţile de insomnie.// De-ai şti că-n ele se ascunde/ Întreaga tain-a unei vieţe/Ce a fost durerilor ursită/ Din leagăn pîn la tinereţe” etc. (Floricăi).2 („Tinereţea” de aici trebuie să fie o greşeală, pentru că Eliza se plînge de soarta neagră toată viaţa şi-n toate cele patru volume publicate).3 Iar dacă n-ajung atîtea lacrimi pentru a o scoate de tot de pe o listă aşa de frivolă, poate fi argument destul combatanţa responsabilă din „prozele” cu păreri (ceea ce numeşte Eliza „proză” în Părerile mele e doar publicistică). Eliza combate aici prea cu suflet şi pentru probleme prea de tot grave ca să fi fost, în vremea asta, mai pe ascuns, mare amatoare de viaţă desfătată. Fireşte, educaţia îi stă mai întîi şi mai întîi la inimă, deplîngînd în repetate rînduri faptul că aceasta nu se face deloc în şcoalele noastre (de atunci, desigur), în care se face doar „instrucţie”; din păcate, căci – zice Eliza - „un om cu multă învăţătură dar lipsit de educaţie este tocmai ca şi cum cineva cu picioarele goale ar purta nişte haine frumoase şi curate.”4 Precum se vede, e cel puţin nepotriveală stridentă. De educaţia fetelor e însă cu deosebire îngrijorată, mai ales pentru că bietele de ele, lipsite de energie în lupta vieţii, „ajung pe strade pradă bestiilor de pe trotuare, care n-au altă ocupaţie de cît pînda după femei tinere şi frumoase.”5 (Rezon!) E drept că le şi mustră, pe studente aparte, deoarece, spre deosebire de rusoaice, ale noastre „merg la Universitate parcă s-ar duce la Teatru, avînd grija d-a fi cît se poate de escentric peptănate şi pudrate în deajuns.”6 Le compătimeşte şi pe prostituate şi-n general face feminism dur, fundamentalist, convinsă că „bărbatul e numai o statue care nu e legat de femee de cît prin firele de păianjen care i se lasă d-asupra capului.”7 (Fie-mi cu iertare, dar ce femeie, oricît de feministă ar fi, poate lăsa chiar atîtea fire de păianjen într-o casă?!). Dacă ar putea, i-ar obliga pe toţi bărbaţii să se însoare, iar dacă nu şi nu, ar pune statul să-i amendeze cu „un imposit pe celibat” pentru „orice tînăr cu 30 de ani împliniţi şi neînsurat”; ba-n plus, cere „să se prefere pentru funcţiuni cei însuraţi.”8 Miloasă, e printre primii apărători ai cîinilor fără stăpîn, condamnînd barbaria română care tratează bietele animale „ca nişte bucăţi de lemn care, neavînd nici o simţire, nu pot avea nici o durere.”9 Deplînge însă nu numai soarta cîinilor maidanezi, ci şi pe a scriitorilor, întrucît la noi „e grozav de tristă meseria de scriitor”, „dacă mai ales ai avut nenorocul să vii sărac pe lume”.10 Nu ştiu cît de săracă a venit Eliza (nu ştie, din cîte văd, nici Constanţa Buzatu, care o plasează destul de vag spre „sfîrşitul secolului XIX”), dar chiar pierită nu era, fiind printre proprietarii mai remarcabili din comuna Bogdăneşti (Bacău), unde deţinea ceva terenuri.11 Iar Mircea Coloşenco zice că-n casa ei se făcea muzică, obicei luat apoi şi de familia Vasiliu (şi aşa a învăţat Bacovia să chinuie vioara). De plîns pentru neplata scrierilor se plînge destul de insistent şi azi sigur ar fi printre cei care l-ar invidia pe Cărtărescu (nu ştiu dacă şi pentru talent – deşi e modestă despre sine - ori doar pentru tarif). Altminteri, a fost harnică şi a publicat în multe gazete.12
Poeziile sunt, chiar din primul volum, cum zice Constanţa Buzatu, „elegiace” (covîrşitor, dar nu exclusiv). Elegiace e însă un cuvînt prea neutru şi insensibil pentru desperarea şi jalea absolută a Elizei, care suferă de-a binelea apocaliptic, nu doar paroxistic. Dacă şi-ar deschide inima ar fi curată catastrofă cosmică, apocalipsă lacrimală definitivă: „Cînd aş spune a mea jale/ Cerului cel luminos/ S-ar coprinde d’întristare/ Şi s-ar face ‘ntunecos.// Soarelui dacă i-aş spune/ Să-şi arunce a sa privire/ Şi să vadă-n faţă-mi urme/ De lacrămi şi de măhnire// Ar întoarce a lui faţă/ Şi-a lui razenfierbîntate/ Le-ar preface în sloi de gheaţă” etc. (Cînd aş spune). Eliza are suferinţa cu potop şi nu găseşte – nici măcar la natură – un umăr consolator, o inimă empatică, ceva, în fine, dispus baremi la compătimire: „Din ochi-mi torente de lacrămi curg,/ Din lumea deşartă aş vra să fug,/ Şi m-aş tot duce duce mereu,/ Din lume unde nu ştiu nici eu.// Soarta urîtă mă prigoneşte/ Nimic pe lume nu-mi mai zîmbeşte./ Luna s-ascunde cînd la ea plîng/ Şi-atunci viaţa aşi vra să-mi frîng” etc. (Din ochi-mi ). E durere de tot excepţională, unică, pe care numai Eliza e în stare a o suporta (nici ea cu uşurinţă, fireşte): „Ah! nu poate fi în lume/ Dureri cum eu am simţit” etc. (Blăstemul). În scurt, o viaţă de stricte plînsete şi vaiete eminente, cum numai Eliza şi salcia pletoasă pot avea: „În inimă ca dînsa tot umbră am avut/ Şi-am plîns cum plînge dînsa, am plîns, am plîns prea mult” (Cînd somn). Fireşte că-n asemenea martiriu (care pare a fi martiriu de amor, dar nui de tot sigur, deoarece Eliza nu dă cauzele) numai poezia mai poate ceva, ea fiind prin excelenţă un limbaj consolator şi catharctic. Precum la Blaga, şi la Eliza limbajul e suplinitorul lacrimii interzise (din prea acută durere), iar poezia singura terapie eficientă: „Cînd inima mea sărmana/ E isbită de o durere,/ Eu iau iute-n mînă pana/ Şi-mi găsesc leac mîngîiere.// Cînd ochii mei vor a plînge,/ Şi lacrămi nu isvoresc,/ Poesii scriind atunce/ Chin durere amorţesc” etc. (din confesiunea fără titlu care deschide, ca ars poetica, volumul). Eliza mai încearcă şi terapia prin somn (o terapie de fugă, nu de exorcizare şi sublimare, cum e cea a poeziei), dar fără folos: „Vrînd să fug de-a mele chinuri,/ Mă culc zioa vrau să dorm,/ Dar şi mai grele suspinuri/ Mă trezesc din al meu somn” etc. (Vrînd să fug). Suverană şi salvifică rămîne, aşadar, poetica de lacrimarium.
Oricît de torenţiale i-ar fi lacrimile, Eliza e şi ea – măcar din cînd în cînd - o fată de viaţă şi o valsatoare entuziastă, de nu chiar beatitudinală. În orice caz, valsul îi produce narcoză (inclusiv de versificaţie imitativă): „Cînd eu pun pasul/ Ca să joc valsul,/ Atunci uit totul, vrau să trăiesc/ Cu fericire,/ La nemurire,/ Aş vra întruna să mă-nvîrtesc” etc. (Valsul). Nici în dragoste nu-i merg toate de-andoaselea căci, fie cît de nefericită, minunea tot se întîmplă într-o zi: „Eu am zis că nici odată/ Fericită nu voi fi,/ Pentru că în viaţa toată/ Nu credeam să pot iubi.//…// Tot urîtul cu trecutul/ S-a îngropat au dispărut,/ Umbra neagră dinprejuru-mi/ Soare mîndru s-a făcut” (Eu am zis…). Pe partea pozitivă nu face însă mare tam-tam şi repede trece la cochetării şi la scenete de flirt, cam cu prepuieli şi supărări: „Şi ori cîtă silinţă ţ-ai da de-acu ‘nainte/ ‘Şi spun cu siguranţă şi ţine bine minte:/ Nu te mai pot iubi” (Zadarnic). E însă destul de destinsă şi-n reproşuri şi-n prepusuri şi chiar găseşte un ton glumeţ pentru sentimentalismele cam prea emfatice: „Aş dori să fiu un drac/ Să pot afla dacă- ţi plac/ Şi să văd în pieptul tău/ De e rană ca-ntr-al meu/ Şi să suferi te-aş lăsa/ Ca să vezi de-i bine aşa” etc. (Aş dori). Sub formă dramatică sau mai frivolă, iubirea e, fireşte, temă de căpătîi, alături, cum zice Constanţa Buzatu, de „natură”, de „rolul poetului în societate” şi, mai ales, de „zădărnicia vieţii”.13 Altfel, după Constanţa, Eliza ar fi şi ea „imitatoare a lui M. Eminescu”, însă imitatoare de Eminescu erau toate poetele iar Eliza, din păcate, nu prea avea cu ce face nici asta. Însă nu degeaba e ea mătuşa lui Bacovia!14 Şi Eliza are, bunăoară, o odaie care o înspăimîntă şi o terorizează cu vedenii de coşmar: „În marea mea odae în lungul meu locaş,/ Urîtul e cu mine teribilul vrăjmaş.//…// Şi dus’adînc pe gînduri cu ochi-mi’aţintiţi/ Eu văd figuri urîte lipite pe păreţi” etc. (Urîtul). Şi natura, pe care Eliza o frecventează mai mult în momente de agonie autumnală sau invernală, e pre-bacoviană, dezolantă şi depresivă: „În natura toată e urît cumplit/ Căci e nor afară şi iarn’a venit/ Vîntul cu zăpadă strică ce a rămas/ Ciorile şi corbii ţipă de necaz” (Iarna). O fi ceva de familie cu aceste imagini de natură hieratizate în repulsiv şi depresiv.
Fireşte că-ntr-o poezie cu amărăciuni de amor nu poate fi evitată exaltarea de primăvară; primăvara vine fatal şi întotdeauna la fetele în suferinţă – şi vine cu renovare sentimentală radicală, nu numai cu elanuri vitale şi decor entuziasmant. Şi Eliza simte primăvara, mai ales pe cea diu suflet, care adie voluptuos şi incită: „Nu simţeşti suflarea lină/ A nopţii de primăvară/ Cum îţi resfirează părul/ Mătăsos din cale-afară?// Ce mai cauţi, lasă gîndul,/ Eşti destul de fericit,/ Cînd de flori, de rămurele/ Şi zefiri te ştii iubit” (Plece lumea ta…). Dar tocmai cînd o prind elanurile (şi dă drumul şi la sentimente naţionale) se găseşte ea să-şi numească volumul Spleen, în deplină contrazicere cu atmosfera sentimentală dinăuntru. Care e acum încărcată de electricitate pînă într-atît încît Eliza nici nu se mai poate stăpîni: „Şi-atunce să-mi deslănţuiesc/ Iubirea mea păgînă,/ De ea să fii încătuşat,/ Iar eu să-ţi fiu stăpînă” etc. (O clipă). Ceva din amorul-vanitate răzbate în febra ei, căci mereu se proiectează ca „stăpînă” şi are reverii de dominatoare: „Am visat că stăpînisem/ Al tău suflet şi simţire/ Şi-mi dăduseşi a ta viaţă/ Spre mai mare fericire” (Am visat). Dar şi procesele-s vertiginoase, iar Elizei nui trebuie multe ca s-o ia spre extaze: „Cu-n zîmbet şi c-o uitătură/ Ce tu asupra mea arunci,/ Întreg trecutul vieţi-mi piere/ Parcă mă nasc din nou atunci” (E crudă…). Ce-i drept, şi afectele-s grozave, dramatice rezolut şi brutal pasionale, fie şi din cauze ce-ar putea fi iertate: „Şi-ai plecat de lîngă mine/ Parcă un vînt te-a luat pe sus/ Pe fericirea mea de-o clipă/ Un întuneric greu s-a pus” etc. (Şi ai plecat…). Despărţirile sunt însă cu adevărat catastrofice, traumatice absolut şi iremediabil: „De ai şti ce arzătoare jale/ Îmi umple sufletul cînd pleci,/ Cum mi se-neacă a mea suflare/ Şi braţe, piept îmi sunt de reci,// Cum boabe mari şi argintoase/ Din ochi în şiruri se pornesc” etc. (De ai şti). Dar nici nu-i de mirare, deoarece şi Eliza preferă să moară (poetele de pe vremuri se chinuiau tare de dragoste şi nu concepeau viaţa fără ea) decît să vadă că a secat izvorul iubirii: „Iar de-om simţi că gata e/ Isvorul ca să sece,/ Din noi c’o oră mai curînd/ Şi sufletele plece” etc. (O clipă). Dar Eliza nu-i numai pasională, ci şi combativă, pentru patrie şi patrioţi cu deosebire, dar şi pentru morală şi feminism şi face cu scop bun satire, epigrame, legende, balade. Faţă de surate se simte în grea misiune educativă şi nu doar că le deplînge soarta („Căci de la-nceputul lumei cînd femeia fu creiată/ Sclavă este ea în lume, sclavă bărbatului dată” etc.), dar le şi mustră de frivolitate: „Arătaţi ştiinţa voastră în cordele şi dantele/ Şi vă vindeţi fără teamă în nimic pentru ele” etc. (Satiră). Eliza e, aşadar, romanţioasă la amor dar clasicistă şi victoriană la moravuri.
Pagini-le triste nu-s chiar toate triste, deşi acum Eliza (Elisa pe unele volume) s-a-ntors la caierul de dureri: „În spre durere m-am întors,/ Aici mi se deschide poarta/ Şi mă primi cu zîmbet soarta…/ Să te deprinzi: e toată arta!/ De atunci la firul ei am tors” (La uşa fericirei). Nu de bună voie, fireşte, ci din cauză de părăsire cu urmări fatale: „Căci cum să- ncapă-atîta chin,/ În sufletul ce poartă/ O zbuciumare de nebun/ Şi dragoste nemoartă;// Cînd ştii prea bine că al meu/ Ai fost să fii pe veci…/ Şi astăzi doară ca streini/ Ne întîlnim şi … treci!” (O rază). Pentru cine are simţirea sensibilă, e cu siguranţă dramă grea. În orice caz pentru Eliza e. Se vede din felul cum suferă, din inundaţia lacrimală: „Curgeţi lacrimi în pîraie/ Să mai potoliţi durerea/ Unui suflet ce-şi găseşte/ Doar în lacrimi mîngîierea” etc. (Curgeţi lacrimi). Strînge, săraca, atîta dezamăgire că ajunge să se creadă blestemată: „De la-nceput mi-i scris pe frunte/ Să nu cunosc ce-i fericirea” (Zadarnic!...). Şi normal că de la o vreme o prind resentimente absolute (şi impulsuri de revoltă), mai tari chiar decît cele ale lui Cecco Angiolieri: „Ai voi atunci cu tine lumea să se prăbuşească/ Să tencredinţ ezi încalte că odat’or să sfîrşească/ Cei ce-ţi seamănă durerea şi amaru’n jurul tău/ Şi pe care, tu iubindu-i, răsplătitu-ţi-au cu rău” (Cînd te ia pe nesimţite). În orice caz, lumea-n jurul ei capătă un fel de consistenţă pre-bacoviană: „Aceleaşi discordante game/ Ş‘un trai lipsit de bucurii,/ Îmi par ca nişte vise negre,/ În nopţile de insomnii” etc. (Pierdută-n zările albastre). Se conformează şi natura: „Un aer greu şi umedos/ Învăluie întreg pămîntul;/ De sus se cerne promoroacă,/ Prin arbori jalnic plînge vîntul” etc. (Toamna). Toamnele Elizei sunt, orice s-ar spune, bacoviene numaidecît: „S-aude plînsetul de jale,/ A vîntului de toamnă rece;/ Iar printre frunzele pălite/ Măruntă ploaie se petrece” etc. (Toamnă…). Cine ştie de-şi va fi citit nepotul, dar simţea şi vedea cam ca el. Genetica poetică are şi ea fatalităţile ei.

_____________
1 Constantin Călin, Dosarul Bacovia, II. O descriere a operei, glose, jurnal, Editura Agora, Bacău, 2004, p. 289.
2 Eliza Mustea, Părerile mele. Versuri şi proză, Tipografia M.S. Niculescu, Bucureşti, 1906.
3 A mai publicat: Poezii de Elisa Mustea, Tipografia Alexandru Codreanu, Focşani, 1890; Spleen, Versuri, Tipografia Dor. P. Cucu, Bucureşti, 1893; Pagini triste. Poesii, Tipografia Universul, Bucureşti, 1899; dar şi (cf. Constanţa Buzatu, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 599) o culegere Din cîntecele populare ale românilor din toate ţările, Tipografia Ionescu, Bucureşti, 1909 (a doua ediţie, tot acolo, în 1911).
4 Părerile mele, p. 24.
5 Idem, p. 27.
6 Ibidem, p. 28.
7 Ibid., p. 54.
8 Ibid., p. 85.
9 Ibid., 37.
10 Ibid., pp. 31, 32.
11 Aşa zice site-ul comunei Traian, cum se numeşte azi fostul Bogdăneşti. Mai bine informat, Constantin Călin zice că, în 1895, Eliza poseda „doar 48 ha” (Dosarul Bacovia. I. Despre om şi epocă, Editura Agora, Bacău, 1999, p. 21).
12 Constanţa Buzatu, op. cit., o identifică în Adevărul, Lupta, Voinţa naţională, Familia, Şcoala nouă, Mirceşti, Dreptatea, Universul, Independentul, Amicul progresului român.
13 Constanţa Buzatu, op. cit.
14 Destul de pe departe; ar fi fost, după Constantin Călin (op. cit., p. 20), vară cu bunica dinspre tată a lui Bacovia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara