Înapoi la pagina curenta

Arte:
fete pierdute - o friguroasă: verona brateş de al. cistelecan

cu doar trei plachetuţe timide se poate lăuda săsoaica Verona Brateş, tustrele apărute însă la edituri de prestigiu: Octave-le din 1969 la EPL, iar Locul sub stele din 1975 şi Carmina (cu precizarea Versuri) din 1982 la Cartea Românească. (I-au apărut însă ceva mai multe în germană, după cum le înşiră Cornel Regman:Bleibende Spur/Urme ce nu pier, 1966; Klarheit/ Claritate, 1969; Wiege im All/Leagăn în univers, 1971; Ausserhalb des Kreises/ În afara cercului, 1978).1 Nici ecouri critice n-a strîns prea multe, deşi „magia ei poetică îţi taie respiraţia“, după cîte zice Grigore Cojan2, efect pe care puţină lume îl obţine fără merite şocante. Ţi-o taie chiar dacă, adaugă memorialistul, „unele versuri par îmbibate de naturalism“. Verona s-a născut la Braşov, în 1922, şi a decedat tot acolo, în 1991. Ar fi studiat pictura cu Mattis Teutsch şi ar fi urmat oarece studii filologice, după cum notează Cojan, iar de debutat ar fi debutat în 1938, în Ardealul.3 Publică, zece ani mai tîrziu, un roman „sentimental“ – Noemi, în vreme ce era funcţionară pe unde putea. Se mărită în 1955 cu popa N. Modoiu, au împreună doi copii şi divorţează destul de prompt, în 1968.4 De scris, scrie şi-n română şi-n germană şi publică destul de susţinut în revistele scoase de Ştefan Baciu la Honolulu, fiind bună prietenă cu el (şi el cu ea, fireşte).5 Era precoce – în orice caz destul de precoce de vreme ce „publică dela vîrsta de 16 ani în foarte multe gazete şi reviste din provincie şi Capitală cu o rîvnă de admirat.“6 Totuşi, adaugă Gionea, prea „sensibilă la critică“ şi pe cît o supărau observaţiile pe atît o stimulau „aprecierile“; a dus „o viaţă modestă de funcţionară“, „găsindu-şi“ însă „satisfacţiile în artă“.7 Cel puţin pe vremea aceea, în tinereţe, „mînuia“ „o tehnică simplă dar aleasă a versului, cu armonii captivante“.8 Mai tîrziu, peste ani, această „mignonă şatenă“ va trăi „retrasă pe coastele Scheiului, plină de aduceri aminte“.9 Dar tot sensibilă a rămas, căci „se îmbujorează cînd versurile sale au plăcut şi devine neguroasă ca o zi de februarie braşoveană cînd n-au fost lăudate“.10 Au fost însă şi lăudate (numai că nu ştiu eu unde), de vreme ce a primit în două rînduri – în 1978 şi 1982 – premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov.11

În Octave, dacă ar fi să-l credem pe R. Mirel, Verona „se opreşte la prima senzaţie“, fără a mai trece la a doua – şi chiar şi asta întro poezie de „nespontaneitate“ (ceea ce înseamnă că aceste prime senzaţii vor fi fost deja mediate?) şi cu „rigiditate în exprimare.“12 Cam aşa trebuie să fi fost, căci şi lui Regman i se pare că poeta „împacă spontan (uneori numai juxtapunîndu-le) două tipuri de sensibilitate“, dintre care unul probează „o vocaţie a fragmentarului“ şi un „nesaţ al nuanţei şi instantaneului“, pe cînd celălalt se bizuie pe „lucrarea harnică a reflecţiei poetice“.13 Nu s-ar putea zice însă că Verona n-avea gust pentru inefabile în picturile ei cam abstractizante şi interes pentru tulburarea peisajelor cu ceva misteriozităţi: „O dimensiune neobişnuită întretăiase cîmpia./ Totul era arămiu lucitor, şi din iarbă/ suia o tăcere subţire la cer.//…/Mi-am prăbuşit umbra-n fîşii peste frunze./ Înspăimîntat de melodia născută atunci/ văzduhul răspunse. Nimeni,/ nimeni n-a mai venit, n-a mai foşnit nici cîmpia“ (Soare de toamnă). Dar spaimele ce-o vor înconjura în volumele următoare se fac deja simţite de pe acum: „Mă-ngrozeşte lampa, mi-e groază/ de petele negre şi roşii, de amintiri şi de mîna/ care-ntunecă totul. Aprindeţi, aprindeţi lumina!“ (Lampa de petrol). Nu prea tare încă – nici nu era vremea –, deoarece Verona s-ar lăsa bucuroasă în unda reveriilor, doar că le alegorizează numaidecît şi face din peisaje scenarii existenţiale ba crispate, ba criptate: „Lasă-mă să gust lumina efemeră,/ plantă care creşti în seră de argint,/ căci ea e cerul, eu îi sunt pămînt,/ de sunt eu sclavul, ea îmi e galeră.// Trecem plutind prin spaţii fără vreme,/ crengi întinse ne alungă-n val,/ ne-apropiem în sens, păşim egal,/ izbim copacul, pînă lemnul geme“ etc. (Impresie). Nici nu avea încotro, căci imaginaţia picturală nu-i prea stătea-n ajutor; nici în peisajele de calendar, nici în stampele de interior ori vag istorice. Aşa că poeta se va retrage-n reculegeri, urcîndu-se, cum zice, „în singurări ca-n turnuri“.

Lucrarea reflecţiei slăbeşte în Locul sub stele, unde Regman constată că au dispărut „acele gheme de abstracţii şi prozaisme“ de pe urma cărora rezultau înainte doar nişte „tentative eşuate de a nimeri nota exactă“.14 „Nota exactă“ a Veronei e claustrarea într-o solitudine reificată, baricadarea în celula singurătăţii, dar într-o singurătate ostilă, ghimpoasă, în care se macină subtextual frustrări: „Culoarea cerului: ciment./ Praf dur se scutură-n grădină/ N-ai uitat nici o uşă deschisă./ Perdelele tăgăduiesc fereastra.//…// Să plece zadarnicul oaspe./ Nemişcate cheile, mută/ odaia în care domneşte/ inima ta de ciment“ (Rigid ). Pare a fi însă doar o ostilitate în replică, o acrire a sufletului pricinuită de ostilitatea lumii; deşi la Verona inclusiv locus amoenus e un loc al morţii, al refrigerenţei letale, un loc în care dragostea e, de fapt, o moarte criogenică: „M-ai dus spre încăperi mai reci decît pămîntul./ Cînd te-am rugat să poposim, tu m-ai grăbit./…/ Acum, aici, necunoscuţi, pereţii/ ştiu numai cîntece pe flori de ger./ Îmi dăruieşti covoare de zăpadă/ şi-un pat de gheaţă veşnică, opac“ etc. (Loc). O teroare a frigului pare a fi senzaţia cea mai acută şi mai frecventă, dar una pe care poeta o înfruntă provocator, sfidîndu-şi propria spaimă: „Va veni un anotimp bătrîn, glacial,/ arătînd la ferestre palmieri transparenţi,/ incolore, zadarnice oaze./ Dar şuieră vîntule, şuieră vînt!“ (Pîndă). Desigur că nu e vorba doar de un peisaj climateric terorizat, ci de un frig existenţial de care poeta se apără – voluntar ori involuntar bacovian – transformîndu-şi casa în mormînt: „Apăraţi-mă, pereţi gîrboviţi, căci afară/ seara ucide culorile, iarna trimite/ călăreţii de viscol şi bicele-n pocnet vestesc/ stăpînirea zăpezii“ etc. (Frig). În orice caz, gerurile şi ninsorile nu-s la ea prilej de reverie lîngă sobă, ci senzaţii supliciale, un fel de transpunere literală a pătrunderii frigului în oase. Toate locurile sunt neprimitoare, duşmănoase şi cinice, iar poeta se simte pretutindeni sufocată şi îngheţată; inclusiv Acasă: „Gheaţă de fier. Ciocane mişcă paşii,/ tot mai grăbită răsuflarea îi goneşte.//…// Deasupra negurii, un deal se încleştează,/ muiat în bronz şi smoală“. Ce să mai vorbim de ce-i pe-afară, unde „în neguri, fetele roşii/ se-neacă şi strigă,/ se-neacă şi tac“ (Peisaj). Lumea Veronei e, pe scurt, o lume de nelocuit. Fireşte, ghemele de care vorbea Regman n-au dispărut cu totul, căci Verona se exersează puţin şi-n ermetism, îi plac versurile cu capac, sublimările în abstracte şi reflecţiile cît mai filosofarde: „Abstract absolut, metaforă plutitoare,/ iată-te desprins de geneză, generîndu-te/ cu totul fluid, pe tine însuţi, perfect decapsulat“ etc. (Contrast revenit). Nu scapă de ele, cum nu scapă nici de peniţa preţioasă, dar le foloseşte, totuşi, cu măsură pe amîndouă, astfel încît pot trece, cu puţină bunăvoinţă, drept incidente.

Nu se schimbă prea mult anotimpul existenţial nici în Carmina, căci şi aici teroarea climaterică devine teroare existenţială: „Vîntul urlă, zăpada zboară, aleargă,/ chiuie vocile sălbaticilor, taie bucăţi/ aerul neîmblînzit. Casele/ tremură, spaima le-a stins răsuflarea“ etc. (Viscol). De altminteri, această teroare a unui anotimp exterminator apare la Verona încă de la bun început, chiar prin poeziile recuperate din perioada tinereţii (e ataşat un ciclu de astfel de poeme); cu toate că unele dintre ele profesează vagi elanuri şi discrete euforii, tonul îl dau poemele spăimoase, în care şi „cuvîntul“ meneşte a rău: „Ascultă cum urlă vîntul,/ cum urlă singurătatea-n noi./ Parcă suntem sicrie: cuvîntul/ e corb şi croncăneşte a pustiu şi a ploi“ etc. (Prin geam). Acest soi de bacovianism precoce va trece, cu vremea, în poeme ale presimţirii/aşteptării/iminenţei morţii: „O mînă apasă pe clanţă, n-o văd, dar clanţa coboară,/ coboară… E uşa-ncuiată, dar cheia înfiptă în broască/ trădează că sunt înăuntru.//…// Ce fac, dacă eu, dacă ochii, lumina şi mîna, şi totul/ cedează, şi clanţa cedează, şi capul, iar paşii/ pătrund, au pătruns, înăuntru…“ (Staccato). Verona trăieşte exclusiv într-un „anotimp dur şi funerar“, mereu speriată de îngheţ: „E frig. Mă tem de o ninsoare mare/ din care n-am să pot ieşi decît/ cu părul alb şi mîinile-ngheţate“ etc. (Ianuarie). Nu există, între românce (nu ştiu dacă această calitate e tot atît de eminentă şi-ntre nemţoaice), o poetă mai speriată de frig: „Mă tem de mine însămi şi de frigul/ ce pretutindeni mă va-ntîmpina/ sub tîmplele albastre ale nopţii“ etc. (Revino zi). Nici iernile lui Bacovia nu sunt atît de terifice pe cît se dovedesc ale Veronei: „Zăvoarele, cheile, clanţa,/ toate de mult sunt rugină,/ vîntul intră şi iese./ Zadarnice uşi,/ zadarnice geamuri,/ zadarnici pereţi“ etc. (Iarna). Dacă n-ar fi atît de terorizată climatic şi-ar putea valorifica mai lesne sensibilitatea delicată cu care scrie cîteodată: „Vorbeşte-n şoaptă, căci te-aude creanga/ şi teamă îi va fi să înflorească./ Ea, mama fructelor, e-ngrijorată cînd/ se-apropie un om şi vrea s-o frîngă“ etc. (Primăvară). Sau ar lăsa mai în voie contemplativitatea descriptivă, de tip tradiţionalist, din peisajele conturate cu migală şi melancolie: „Dimineaţă ceţoasă de toamnă,/ Îndoliate florile soarelui,/ se-apleacă spre brazde, se frîng.//…// Mai tîrziu, cînd în brazda cleioasă/ ceaţa se-ngroapă, apare conturul/ cirezilor calme de bivoli“ etc. (Pe Someş). Frigul cuibărit în oase n-o lasă însă pe Verona să simtă, decît fulgurant, bucuria vreunui alt anotimp – fie el unul calendaristic, fie unul existenţial.

1 Cornel Regman, Noi explorări critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982 p. 182.
2 Grigore Cojan, Amintiri cu scriitori braşoveni, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2000, p. 77.
3 Idem, p. 71.
4 Idem, p. 72.
5 Idem, p. 77.
6 Vasile Gionea, Antologia scriitorilor din Ţara Bârsei, Institutul de Arte Grafice „Astra“, Braşov, /f.a./ /1945/, p. 9.
7 Ibidem.
8 Ibid.
9 Vasile Gionea, Oameni pentru care mi-a bătut inima. Portrete şi amintiri, /Tipografia Ploieşti, 1990/, p. 207.
10 Ibidem.
11 Vasile Şelaru, Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor, de la 1450 şi pînă astăzi, cuprinzînd şi prima cronică a Braşovului scrisă de popa Vasile (aprox. 1620), Editura Şelaru, Braşov, 2008.
12 R. Mirel, în Astra, nr. 9/1969.
13 Cornel Regman, op. cit., p. 182.
14 Idem, p. 184.