Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
fete pierdute - Ana Vogel de al. cistelecan

deşi mai rar decît s-ar cuveni, sunt şi lucruri imposibile care, totuşi, se întîmplă. Cel mai imposibil lucru din toată critica noastră literară era ca Perpessicius să fie surprins într-un moment – sau caz – de inadecvare. O asemenea eventualitate – teoretică, dar mai ales practică –, era absolut exclusă. Cu toate astea, am impresia că imposibilul s-a produs chiar şi la Perpessicius. Nu e un caz grav de lectură inadecvată, dar fiind atît de exotic e cu atît mai intrigant. Fireşte, el nu s-a produs în cazul vreunui scriitor fie el şi cu minimă cotă, ci într-un caz mai degrabă de anonimat desăvîrşit; cel puţin pentru mine, care n-am aflat nimic altceva – şi de nici unde altundeva – despre Ana Vogel decît ceea ce spune Perpessicius în cele cîteva rînduri pe care i le acordă. Poate printre plasticieni să fie mai celebră decît printre poeţi, căci Ana era şi plasticiană: îşi ilustrează singură, cu o serie de guaşe, singurul său volum: Strada X. Ilustrată de Ana Vogel (Editura Standard Graphica, Bucureşti, /1946/). (Măcar în cazul ăsta publicitatea negativă a funcţionat; am fost atît de uluit de vorbele rele, ba chiar eminent răutăcioase, spuse de Perpessicius încît am tot căutat cartea Anei Vogel, pînă cînd Anticariatul Unu mi-a dat o mînă de ajutor, trimiţîndu-mi exemplarul pe care Ana i l-a dăruit lui Horea Furtună). Cum de-o fi rămas însă Ana Vogel atît de anonimă de vreme ce a avut un tiraj de 1100 exemplare?! – un tiraj de care chiar şi poeţii laureaţi de azi ar fi încîntaţi. (Să sperăm că sunt oameni care ştiu mai multe despre Ana şi vor spune ce ştiu).

Iată însă ce spune Perpessicius – „în ciuda imensei sale bunăvoinţe“, după cum nu uită să precizeze – despre cartea Anei, o carte în care „n-a găsit nici un grăunte de poezie, nici o imagine mai de Doamne-Ajută, nici un vers măcar, cît de cît dat la rindea“.* Nu-l înduplecă nici notiţa alintat-jucăuşă cu care Ana încearcă să se acopere, zicînd că scrie ceva „nici proză, nici versuri – şi proză şi versuri“, ceva „în genul meu“, gen care, zice Perpessisius scurt, nu există. Dacă ar fi scris azi şi ar fi publicat pe facebook, sunt sigur că Ana ar fi primit destule laude. Nu numai pentru că pe facebook sunt şi oameni generoşi, dar şi pentru că – poate în primul rînd pentru asta – „genul“ ei e destul de apropiat de unele formule minimaliste, evocative şi ludic-melancolice de azi.

Să notez mai întîi o evidenţă imediată: Ana nici n-avea de gînd să scrie cu versuri „date la rindea“. Dimpotrivă, are o sintaxă improvizată, laxă, e vorbă- lungă şi amestecă de toate într-un ghiveci de picanterii şi fapte diverse. Ca la orice poet, nici ei nu i se poate cere decît ce dă. Apoi, dar tot ca evidenţă imediată, ideea constructivă a cărţii nu e deloc aberantă: Ana îşi propune să facă monografia unei străzi dintr-un orăşel de provincie, umblînd din casă în casă şi relatînd/deconspirînd biografia fiecăreia, cu personajele dinăuntru cu tot, într-o turnură narativă. E un fel de Spoon River, doar că Ana nu se plimbă prin cimitir, ci pe străduţa care duce la cimitir (totuşi! E popasul final, în Dincolo de capătul străzii, unde „toţi odihnesc sub brazi, în linişte/ La marginea drumului, lîngă mirişte/ Unde mişună păsări, iepuri şi pasc vite“). Spionajul pe fereastră se alege cu o suită de portrete realiste, în „genul“ celor realizate de tinerele noastre poete cînd îşi evocă anturajele copilăriei sau pur şi simplu anturajele. N-o fi „genul“ al Anei, dar el există – şi e frecventat asiduu azi.

Plimbarea pare să înceapă chiar de acasă, de la Familia din casa cu nr. 12 (sunt cîteva versuri care ar putea trece drept deconspirare biografică), într-un ton glumeţ, de notaţii realiste ritmate şi puse pe rime şi într-un stil descriptiv animat de umor (sau baremi de o bună-dispoziţie de a versifica): „În singura cameră unde toate-s pe dos/ Un copil în patru labe se tîrîie pe jos./ Telefonul sună pe masa unde un bărbat/ Scrie şi citeşte, pe coate rezemat./ În colţ lîngă sobă beau ceai/ Două femei, putregai./ Sunt fardate, gătite,/ Picioarele pînă-n pulpe desvelite.//…/ Iar ca să nu se aşeze în veci, niciodată,/ Mai este şi însărcinată./ Lungă, blondă, deşirată,/ Lucra şi la o revistă:/ Desemnează, e artistă!“ etc. Presară, din loc în loc, peste aceste schiţe de interior şi portrete, şi unele „înţelepciuni“, inserate cam hodoronc-tronc şi sunînd drastic a banalităţi: „Nu-i întreagă fericirea/ De nu-i împlinită menirea“, „Copiii sunt darul cel mai de seamă ce are omul“ – şi altele, destule. Creionul descriptiv e însă destul de ascuţit şi se vede că pe Ana o prinde verva improvizaţiei, dar şi că îşi ţine ochiul critic deschis: „Poarta este totdeauna zăvorîtă./ Prin curtea îngustă, îngrijită,/ Intri în bucătăria supra-încălzită./ Familia strînsă la un loc./ Numai femei, bătrîne femei/ Cu viaţa frîntă, fără temei./ Femei decepţionate,/ Pătate,/ Exagerate,/ Înveninate…//…/ Însă nici ea nu e măritată/ Şi grozăvia de-a fi fată/ La infinit, la infinit/ Le-a răvăşit./ Sălbatec s-azvîrle cînd cade o pradă,/ Cu ce nu este fac paradă,/ Refulat, un trăznet!/ Viaţă, blestem, răcnet!/ Ce pripă!/ Cum ţipă…/ O clipă!/ Şi furtuna ce-a răvăşit/ În veci a pierit…/ Rămîne noroiul, glodul scîrbos,/ Hidos,/ Lipicios“ (Familia din casa cu nr. 46). Scenele şi dramoletele casnice sunt surprinse destul de pe viu iar unele portrete şi „destine“ sunt concentrate în cîteva versuri (dar apoi fabula se întinde prin detalii pînă devine excesivă narativ): „Ar fi vrut să-i sucească gîtul, ca unei găini./ Şi-a adus-o singur dintre străini/ Şi i-a pus verigheta lui pe mîini./ Sîcîit, cu ea nu mai poate trăi,/ Obişnuit, nici fără ea nu mai poate vieţui“ (Soţii din fundul curţii). Moralizează, fireşte, pe seama unor biografii, dar mai mult implicit – şi-n orice caz nu vehement. Dar schiţele au ritm: „E o fetiţă sburdalnică şi capricioasă/ Piciorul gol, orice mişcare graţioasă,/ Îmbrăcămintea în culori,/ Verde, roş, alb, imprimeuri cu flori,/ Abia descoperise dragostea,/ Nu terminase politehnica,/ Fumează,/ Divorţează,/ Munceşte,/ Iubeşte, învaţă./ Îşi trăieşte viaţa la soare, în short,/ La sport./ Neînfricată prin vijelii,/ Iarna la sky,/ Este copacul plin de roade,/ Trebuie doar să-l scuture/…/ La 30 de ani, femeia ce nu are?“. Asta acum, în vremuri emancipate, consumiste şi pleziriste; dar mai demult aceeaşi femeie „la 30 de ani, era isprăvită./ Se topea trudită, istovită./ Numele ei trebuia rostit în viaţă de trei ori?/ Cînd te naşti, te măriţi şi cînd mori“. (Femeia de 30 de ani din Blocul A). Desigur că Ana e în favoarea vremurilor noi. Se profilează, din popas în popas, nu doar o galerie, ci şi o schiţă de moravuri (asemănătoare cu cele din Cîntice ţigăneşti): „Pe cînd înfunda puşcăria/ Tatăl acasă se mîndrea/ Că o fiică la oraş avea“ (Jupîneasa din casa cu nr. 19). Are uneori privirea caustică (răutăţile şi bîrfele îi ies mai bine, le versifică mai cu vervă, dar nu vreau să psihanalizez) şi dacă s-ar fi rezumat la observaţii condensate, fără taclale interminabile, Ana ar fi avut o pregnanţă epigramatică, de sarcasm fulgurant, care ar fi calificat-o ca poetă de maliţii: „Pe stradă era o păpuşă, o frumuseţe./ Privind-o, se-ncălzeau ochi stinşi de bătrîneţe./ Acasă însă cu melci în păr, cu hîrtiuţe,/ Cu papuci rupţi, ciorapi în serpentine,/ Visînd coliere, caviar, mandarine“ etc. (Familia din casa cu nr. 11).

O singură „biografie“ iese din tonul de cleveteală feminină (benignă, în fondul ei): cea a pictorului Kimon Loghi. E şi cea despre care Perpessicius zice că-i va face plăcere lui Ion Frunzetti; sper că i-a făcut). Toate celelalte trăiesc din rafinamentul bîrfei şi al privitului pe fereastră, transformate într-un fel de vervă liberă, gratuită şi ludică.

Al. Cistelecan

____________
* Perpessicius, Opere, XI, Menţiuni critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. (volum îngrijit de Dumitru D. Panaitescu).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara