Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Fete pierdute - O celebritate necunoscută (Ana Carenina) de al. cistelecan

Avem şi noi, nu numai Tolstoi şi ruşii, o Ana Carenina. Spre deosebire de a lor, a noastră e chiar poetă. Din păcate, deşi autoare de trei cărţi - Poeme (Tipografia Atheneu, Bucureşti, 1940), Melodiile tristeţii (Editura Remus Cioflec, Bucureşti, 1942) şi Harfe uitate (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968), nu prea celebră.
Ba chiar atît de necelebră încît abia am dat de ea (sper că din vina mea) şi, oricum, chiar şi după ce-am dat, n-am aflat mai nimic. Singurul care o vorbeşte de bine (cu rezerva bibliografică insinuată mai înainte) e Vlaicu Bârna, în memoriile sale.1 Vlaicu Bârna, care a văzut-o însă abia prin anii ‘50, în biroul lui Zaharia Stancu, zice că, la cei 45 de ani cît îi dădea el (dar nu ştiu cîţi avea, de fapt, căci n-am aflat unde şi cînd s-a născut şi murit; de murit, probabil, că a murit în Bucureşti), arăta ca „o femeie de o rară distincţie”.2 Zaharia Stancu, ce tocmai o angajase regizoare la Teatrul Naţional (era director şi acolo), o laudă „nu numai /ca pe/ o distinsă poetă”, ci şi ca pe „un om de cultură, care scrie literatură în româneşte, în rusă şi franceză, cu egală dăruire”.3 În rusă ar fi tradus, după cîte a aflat Bârna, destule piese româneşti, traduceri care, fireşte, „nu i-au fost plătite niciodată”4 (dar poate Stancu a compensat cu postul de regizoare). Era scriitoare harnică, mai adaugă Bârna, căci a lăsat „cîteva zeci de manuscrise de poezie şi proză, bătute la maşină şi legate frumos,”5 rămase însă, pînă acum, tot cum le-a lăsat poeta. Dar şi scriitoare fără noroc. Fără mai multe noroace, de fapt. Mai întîi n-a avut noroc de nume – sau cu numele -, căci toată lumea a bănuit-o de ambiţii pseudonimice prea sfruntate. În realitate, după cum l-a lămurit generalul scriitor C. Manolache pe Şerban Cioculescu (într-o cafenea), acesta era chiar numele poetei, „vlăstar al unei familii nobile de ruşi albi refugiaţi” şi măritată, după primul război, „cu un brav ofiţer din armata română”.6 (Trebuie să fie adevărat, căci şi Ana depune un fel de mărturie de orfană şi exilată în Scrisoare: „Team cunoscut pe tine, tată, aşa puţin,/ Ne-am despărţit plecînd pe drumuri apuse,/ Tu dormi liniştit în pămîntul tău iubit/ Dar eu rătăcesc pe căile străine” etc.). Şi mai rău i-a mers cu aşa nume celebrissim după al doilea război, cînd autorităţile nu voiau nicidecum să i-l admită şi n-o publicau.7 În notiţa editurii de la Harfe uitate se zice însă că ar fi publicat intens după război în „Patriotul” arădean şi-n „Veac nou” (ba chiar că ar fi avut „o bogată activitate publicistică”, pe care ar fi început-o de prin 1938). N-a avut mare noroc nici cu „dăruirea” pentru română, întrucît aceasta pare a se fi prins greu de ea. Fireşte, nu-i întotdeauna cel mai mare risc să nu şti bine româneşte tocmai cînd vrei să fii poet român, dar uneori se-ntîmplă să apară mari depresii de acord (nu mai vorbesc de ritmică, total neacordată şi hazardată în toate trei volumele) şi versurile să sune cam îngrijorător: „Tăcerea isvorăşte cuvinte,/ Ce vorbind niciodată nu auzi,/ În întuneric arde scînteia/ Ce-n lumina de ziuă nu vezi.// Singurătatea e plină de vedenii,/ Acolo sunt tot ce-i mai scump,/ Tristeţea e gamă simfonică/ Pe care n-auzi şi nu vezi vreodată” (Adîncuri, din Poeme). Dac-ar fi doar lucruri incidentale, mai treacă-meargă, dar sunt atît de frecvente încît în primul volum mai că fac regula (nu şi-n celelalte, ce-i drept). Din păcate, poeta dă tot mereu în gropi – şi încă destul de stridente: „Auzul e bun pentru muzică bună,/ Pentru jocul distrat şi naiv,/ Sau cînd ochii odihnă cereau/ Speriaţi de vorbele pe care vedeau,/ Cen apele roşii svîrcoleau şi pluteau” (se vede că ofiţerul o fi fost brav pe front, dar tare slab la învăţat iubita româneşte). În astfel de condiţii, e greu de crezut, cum zice Vlaicu Bârna, că versurile ar fi „curat decupate”, fie ele „de factură tradiţională” ori ba8 (nu erau chiar de factura asta, căci Ana face şmecherie de versificaţie: pune versul alb pe ritmică - aproape – clasică; e chiar unul din lucrurile – trucurile, zice el – care-l vor necăji pe Perpessicius, cînd observă că Ana „fuge de rimă cu obstinaţie” şi „truchează” versul alb, a cărui graţie, însă, din aceste pricini, se „evaporă”).9 Pe jumătate, toate astea sunt greşeli mai degrabă omeneşti decît poeticeşti şi ar putea fi scăzute din exigenţele cuvenite unui poet. În orice caz, generalul protector nu le bagă în seamă cînd îi scrie Anei Cuvîntul înainte la primul volum (Ana i-l va dedica pe următorul), considerînd versurile „albe ca sinceritatea şi ca puritatea sufletului întraripat”, versuri, fireşte, „de senzitivitate feminină” dar şi „de stihuitor al cremenei rezonanţelor”!10 Iar cum Ana face multe versuri cu filosofie, generalul identifică „peste tot” „gînd adînc, meditaţie filosofică”, ieşite toate dintr-un „contact direct cu imperativele artei şi cu etica sincerităţii”.11 Cu astfel de calităţi, fireşte că pe Ana n-o putea aştepta decît „o cale lungă şi plină de florile recompensei”.12 Din nefericire, calea a fost scurtă, prea scurtă chiar, iar florile n-au venit. În locul lor, a venit doar uitarea.
Însă Ana nu-i nici ea poetă de lepădat, oricîte nazuri şi necazuri i-ar fi făcut limba română. E temperamentoasă şi, cu toate că scrie pe „teme”, făcînd mereu un fel de „definiţii” de stări sau atitudini, se avîntă fără spaime în retoricile viforoase ori focoase. De-ar fi avut ce-i trebuia, o putea întoarce spre expresionism, căci se pronunţă destul de elansat, cu patos participativ chiar şi-n „meditaţii”: ”Ca marea frămîntată de valuri spumegate,/ Aşa se sbat gîndurile aprinse şi severe,/ Erau lung timp supuse, prizoniere,/ Acum ţipă de dorul libertăţii” etc. (Evadare). Oximoroanele sunt şi voluntare şi involuntare (dar mai mult de primul fel, căci pe reţeta lor merge imaginaţia Anei), iar fondul din care scoate versurile e cu sfîşieri şi dureri, cu zăvoarele elegiace slobozite de tot: „Cîntece vesele nu cere de la mine,/ Triste le fac eu cîntînd.// Cuvinte de dragoste nu cere de la mine,/ Sunt ploaie de vară, sunt vînt.// Credinţă şi pace nu cere de la mine,/ Sunt moartă de mult – netrăind.// Pasiune, dorinţă, nu cere de la mine,/ Sunt rece, mereu arzînd.// Calde priviri nu cere de la mine,/ Sunt lacrimi prea multe şi timpul e lung.// Iubire pe veci nu cere de la mine,/ Ea vine mereu plecînd.//…// Sunt cîntec de lebădă, sunt brumă de toamnă,/ O frunză rămasă din anul trecut” (Răspuns). Cam toate poetele scriu din suferinţă şi jură pe lacrimi definitive, dar asta nu înseamnă că nu fac pauze de frenezie amoroasă. Şi Ana face, ba chiar imediat după poetica de tristeţe şi amărăciune, cîntînd merituos şi cald madrigal: „Te cunosc iubitule:// În hainele scumpe de purpură,/ Cu brîul de rubine, agate şi perle,/ Cu privire de flăcări,/ De putere ce munţii sdrobeşte./ Pasul tău, uşor ca lemnul de bambus,/ Vorbele calde ca apa de Nil,/ Gîndul tău e zeu, iubite,/ Sufletul, odă cîntată de cer” etc. (Spovedanie). Poeziile de acest fel sunt, fireşte, din lotul de sincerităţi lăudat de generalul Manolache (şi poeta se ştie sinceră: „eu nu mint în poveştile mele”, zice ea-n Întîlnire). În general, eroticele (nu chiar multe) au merit de „sinceritate” (ceea ce, fireşte, e mai mult merit de psihologie, decît merit de artă), căci poeta nu se sfieşte de sentiment şi sentimentalism: „Te aştept iubite,/ La fereastra mea deschisă,/ Cuatîta dor, că soarele se stinge,/ Pasiuneai plină de simţuri disperate/ Şi nopţile trec, zare aşteptînd” (Te aştept). Dar nici nu perseverează în el; din greşeală de opţiune, căci tocmai aici pare mai abilitată. Altfel, întinde şi ea cît poate coada sămănătorismului şi face aversiune citadină manifestă, prevenindu-i pe junii ţărani ce trag spre oraş: „Viaţa aici la oraş e hoaţă,/ E vulpe şireată:/ Îţi dăruieşte o casă, întinsă spre cer,/ Cu maşină ce sboară, te urcă spre ea./ Îţi dă o slujbă, - îţi face carieră,/ Te însori c-o femeie ce face cu ochii/ Şi poartă călcîiele înalte,/ Copii nu-ţi face, - nu e la modă” etc. (Flăcăul bălai). Consecventă cu această morală contra oraşului, nu vrea nici măcar să moară în el, preferînd cîmpul cu flori: „Vreau să mor în noaptea de vară,/ În cîmpul cu miresme de flori,/ Cu cerul încărcat de stele,/ Cu lumină de lună,/ În plină tăcere” (Dorinţă). Ana nu-i poetă morbidă, dar cam toate-i sunt întunecate: „Prezentul e trist şi întunecat/ Ca ziua neguroasă de toamnă,/ Viitorul e brumă adumbrită,/ Fără ieşiri şi fără adîncimi;/ Iar trecutul, fără întoarcere” etc. (Toamna vieţii). Nu-i de mirare că atunci cînd face peisaje meditative despre viaţă îi ies sumbre şi funebre: „Gîndurile grele ca piatra, apasă,/ Sufletul meu ca sicriul e ros,/ Întuneric nepătruns cu culori străine,/ Cu miros de tămîie, de moarte vorbeşte”. Nu-i de mirare nici că, sătulă şi exasperată de atîta întunecime, izbucneşte în chiote: „Vreau veselie şi cîntece tinere,/ Fără semnul de jale în ele./ Mai multă lumină aprinsă/ Să gonească întunericul, duşmanul/ Ce pe mine mereu mă pîndeşte.// Mi-e sete de vorbe dulci şi frumoase,/ Mi-e foame de tot ce nu am gustat” etc. (Iluzii). Pe fir de tristeţe, Ana îşi transformă, aproape regulat, confesiunile în reflecţii, dînd meditaţii de comportament.
Aşa, în poză meditativă, o şi preferă Perpessicius, considerînd, cînd îi recenzează al doilea volum, că „propriul lirei d-sale este mai puţin elegia şi mai mult poema sentenţioasă, cu versul scurt, aforistic, ca articolele unei legi.”13 Căci în rest, „debitul” Anei e „mult prea monoton şi neorganizat”.14 Perpessicius era, cu siguranţă, mult mai intelectual şi mai intelectualist decît mine, căci altfel numi explic preferinţa lui pentru gnomismele Anei. „Propriul” ei mi se pare, din contră, tocmai lamentaţia absolută, plînsoarea trasă-n versuri radicale, grele de durere, din cele ce nu mai exceptează nimic din toate trăitele. „În mine plînge chinul vieţii/ Şi dorul stinselor iubiri” – cam asta e poetica Anei. La ea nici măcar natura nu vine cu leacuri şi consolări (cum face la alte poete privilegiate), ci tot cu jale şi dureri, cu chinuri şi frustrări: „Tu soare de aur cu sclipiri fierbinţi,/ De ce-mi pari răcoarea toamnelor tîrzii/ Şi-mi stropeşti privirea cu razeleavide,/ Aşternînd în cale ziua care-a plîns?” etc. (Nostalgie). Nici calendarul, nici desfăşurătorul zilei nu aduc pozitive, ci numai şi numai plînset, zi şi noapte, vară-primăvară: „Vei plînge/ Mult de tot cînd ziua va dispare/ Şi scurta linişte s-ascunde-n petale,/ Cînd cerul îşi trimite pajii nopţii/ Să-nvăluie durerile-n doliu.// Vei plînge/ Amar cînd florile vor reveni” etc. (Vei plînge…). E aşa multă durere şi aşa multe lacrimi încît pînă la urmă, totuşi, şi naturii o să i se facă milă de Ana şi vor plînge solidar: „Taci inimă, taci…/ Nu vezi că iarba plînge lîngă tine,/ Că florile se veştejesc de mila ta/ Şi vei cerni luna cerîndu-i lumină?” (Revoltă). Ce-i drept, Ana n-are totdeauna stări coerente (ori sunt prea complexe şi-i ea prea iute-n epica lor) şi-i greu de spus cum se simte ea pe parcursul unei singure strofe, darmite pe cel al unei poezii: „Trăiesc în adîncul resemnărilor,/ Sorb aerul din mişcarea valurilor,/ Privesc prin neguri umbra soarelui,/ Aud cîntece din lumina zărilor” etc. (Descătuşare). O poetică a incongruenţelor pare a fi chiar metoda ei favorită, căci şi atunci cînd nimereşte o imagine nu ştie cum s-o folosească şi repede o bruschează cu alăturări chinuite: „Pluteşte-n albastru argintul/ Din lanţuri legate de fum,/ Sub ele sunt arcuri de înălţime/ Ce destramă lărgimi temătoare” etc. (Reflexe). E adevărat că-i place şi să joace pe instabilitatea feminină, deşi în general, ca toate suferitoarele, e mai degrabă patetică decît cochetă; dar uneori mai prestează şi ea: „Fugi ispită! Te implor!/…// Sărută-mă ispită, dăruieşte-mi pasiune” etc. (Ispita). Nu se dă-ndărăt nici de la clipe mai fericite, puţine, ce-i drept, dar măcar pune suflet (şi trup, fireşte) în ele: „Farmecul nopţii era triumful voluptăţii/ Pămîntul răscolea pasiunea cu aroma,/ Luna trimitea dungi deschise umbrii,/ Sfinţind iubirea verii în candele cu stele” etc. (Extaz). Altminteri, cînd scrie sfaturi de viaţă, e luptătoare aprigă şi cu morală vitejească: „Fii rege pe suflet şi gînd,/ Strînge oaste din zile trăite,/ Şi-ncinge o luptă cu soarta,/ Din puterea ne-nvinsei dureri” (Lupta cu soarta). Din păcate, prea se-ncurcă în propriile stări şi atitudini. Şi se-ncurcă şi prea repede.
În Harfe-le uitate, deşi antologie, grosul cărţii e inedit (Evadare ar fi fost un nou volum). Ana e şi nu mai e cea de dinainte. Cu tristeţile şi jalea a cam încheiat şi a urmat sfatul lui Perpessicius, trecînd la versificaţia de sentenţe. Victor Eftimiu, care-i scrie cîteva rînduri de Cuvînt înainte, o vede „ca pe o încercată versificatoare, cu scrisul încărcat de gînduri şi de imagini” şi de „o sensibilitate modernă”.15 Scrisul ei e încărcat, într-adevăr, şi cu unele şi cu altele (să zicem), dar asta pentru că acum Ana scrie strict definiţii, unele abstracte, altele mai aproape de confesiune. „Temele” alese sunt acum pozitive – sau, oricum, tratate în pozitiv, cum e Sufletul ager, pentru care „Nu se găsesc lanţuri” „Încătuşat să-l ţină pe stînca de granit”, întrucît el „În setea-i de lumină străbate zidul urii/ Precum, prin fumul luptei, un steag victorios”. „Libertatea”, „lumina” etc. îşi au imnurile lor; nu mai puţin, fireşte, „munca” şi omul care o face: „Omul e viaţa, braţul lui stîncă,/ În faţa lui totul de-acum se-nchină;/ Paşii sunt luptă, ochii iubire,/ Sufletul cîntec şi fruntea lumină” (Cîntecul muncii). Vlaicu Bârna sugerează că necazurile poetei s-ar fi tras, după război, şi de la „faptul că ignora cu desăvîrşire temele fierbinţi ale luptei de clasă,”16 dar, după cum se vede, Ana era destul de pe linie. Ba chiar cu oarece zel: „Cînd aud cum răsună cîntecul muncii,/ Cum ţîşneşte lumina din guri de cuptoare,/ Cum zburdă ecoul cuprins de văpaie/ Şi zboară ca şoimul avîntat peste plaiuri,/ Atunci în suflet o magică strună/ Vibrează şi cîntă: Slăvit fie omul!” etc. (Slăvit fie omul). Pot fi adăugate aici şi „omagiile” aduse doinei, de care Ana e încîntată. Cine ştie ce-o fi prin caietele rămase, dar în Harfe… noutăţile nu-s impresionante; ba chiar dimpotrivă. Cînd lira-i acordată pe durere, le e greu şi poeţilor să treacă brusc la veselie. Chiar dacă n-o fi mare pasul de la elegie la imn, uşor de făcut nu-i. În orice caz, Ana nu l-a putut face, deşi s-a străduit. A rămas şi ea o cîntăreaţă de durere.

1 Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, ediţia a III-a adăugită, Prefaţă de Z. Ornea, Notă asupra ediţiei de Nicolae Bârna, Edit. Polirom, Iaşi, 2014, pp. 189-191, passim.
2 Idem, p. 190.
3 Idem, ibidem.
4 Idem, p. 191.
5 Idem, ibidem.
6 Idem, p. 189.
7 Idem, pp. 190-191.
8 Idem, p. 189.
9 Perpessicius, Opere; X, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 273.
10 C. Manolache, Cuvînt înainte la Poeme, p. 9.
11 Idem, p. 10.
12 Ibidem.
13 Perpessicius, op. cit., p. 274.
14 Idem, p. 273.
15 Cuvînt înainte la Harfe uitate, p. 5.
16 Vlaicu Bârna, op. cit., p. 191.