Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Festivaluri în Noua Anglie - Tradiţie şi schimbări de Edward Sava

Probabil cel mai important festival muzical din Statele Unite ca tradiţie, ca dimensiuni, ca valoare a participanţilor, este cel ce are loc în fiecare vară la Tanglewood, în bucolica regiune numită Berkshires din vestul statului Massachusetts.

Din 1936, Tanglewood a fost, cu excepţia anilor de război, reşedinţa de vară a orchestrei simfonice din Boston şi a invitaţilor ei. Pe o suprafaţă de sute de acri sunt mai multe săli. Cea mai importantă, „Serge Koussevitzky Shed”, purtând numele unuia dintre cei doar câţiva directori artistici din istoria orchestrei, a fost construită în 1938 şi are o acustică ieşită din comun. „Şopronul” deschis pe trei laturi permite sunetelor să „ocupe” o pajişte imensă pe care stau – imagine splendidă a lipsei americane de rigiditate – sute de spectatori aşezaţi pe scaune pliante sau pături dar la fel de atenţi ca cei din sala propriu-zisă.

Departe de a fi doar o vitrină pentru multiple forme artistice – concerte simfonice, muzică de cameră, operă, balet –, Tanglewood este în primul rând un centru de educaţie. Muzicieni din întreaga lume şi-au făcut o parte a uceniciei la Tanglewood Musical Center (TMC). Numeroşi şefi de partidă ai marilor orchestre americane au absolvit cursurile de aici. Inaugurat în iulie 1940, în timpul directoratului lui Serge Koussevitzky, TMC a fost conceput de la bun început ca un cadru în care tineri de talent – instrumentişti, dirijori, solişti vocali, compozitori – deja absolvenţi ai unor studii muzicale superioare sunt încurajaţi să câştige un alt nivel de experienţă sub îndrumarea membrilor orchestrei din Boston şi a altor artişti invitaţi să ofere clase de măiestrie. Pentru studenţi este o perioadă de educaţie intensă ce include un rol activ în programele cu public ale festivalului. Nu este vorba doar de concerte simfonice, ci şi de recitaluri sau seri de muzică camerală, de un rol activ în cadrul săptămânii pe care Tanglewood o dedică muzicii contemporane.

Tanglewood 2010 s-a desfăşurat în absenţa actualului lider artistic al festivalului şi al orchestrei din Boston – James Levine – care a fost silit să renunţe pentru câteva luni la orice apariţie pe podium din cauza unei serioase operaţii la coloana vertebrală. Levine, primul director muzical din istoria orchestrei născut în Statele Unite, este venerat de critică şi public atât la Boston cât şi la New York, unde conduce de 40 de ani destinele operei Metropolitan. Absenţa sa de la Tanglewood a însemnat o mare dezamăgire, atât pentru studenţi cât şi pentru public, doar parţial compensată de calitatea interpretărilor din serile în care a fost substituit... Concertul inaugural, de exemplu, l-a avut la pupitru pe Michael Tilson-Thomas care a dirijat Simfonia a II-a de Mahler. În lipsa perfect calibratelor eşafodaje arhitectonice care au făcut renumele lui Levine, interpretarea californianului a demonstrat nu numai energia debordantă a unui tânăr de 65 de ani, dar şi o fermă viziune artistică bazată pe un studiu aprofundat al partiturii şi decenii de interpretare a muzicii mahler-iene… Un alt fost absolvent al cursurilor de măiestrie de la Tanglewood, marele dirijor german Christoph von Dohnányi, a condus orchestra studenţilor şi un grup de tineri solişti în opera lui Richard Strauss „Ariadne auf Naxos”. A fost o interpretare care, departe de a fi ireproşabilă, a fost vibrantă şi miraculoasă, născută din entuziasmul unor învăţăcei puşi în faţa unui maestru pe care vor să-l impresioneze.

Dacă reşedinţa de vară a orchestrei din Boston este la Tanglewood, Philadelphia Orchestra oferă, la rândul ei, în fiecare august, trei săptămâni de concerte simfonice la Saratoga Performing Arts Center, pe malul Hudson-ului. Programul este mai puţin „serios”, ocolind experimente şi muzică contemporană în favoarea unor lucrări arhicunoscute, virând spre divertisment, corespunzând unui anume gen de public venit aici pentru băi termale şi faimoase curse de cai. Orchestra, de decenii considerată a face parte din primul eşalon – „The Big Five” – al orchestrelor americane, trece de câţiva ani printr-o perioadă nefastă în care s-a mutat într-o nouă reşedinţă cu o acustică îndoielnică şi în care au avut loc schimbări semnificative atât la nivelul conducerii administrative cât şi celei artistice. De la încheierea contractului lui Christoph Eschenbach în 2008, orchestra a fost condusă de Charles Dutoit, care însă nu are titlul de „director artistic” ci doar de „dirijor şef”. La rândul său, el îi va ceda locul în 2012 canadianului de numai 36 de ani Yannick Nézet-Séguin, reprezentant remarcabil al unui nou val de conducători de orchestră, care va avea din nou puteri depline. Dincolo de toate aceste nuanţe politice, orchestra şi-a pierdut în bună măsură, aşa cum au dovedit-o şi serile dirijate de Dutoit şi Lawrence Foster la Saratoga, disciplina şi timbrul special din perioada în care a fost condusă de celebrul Eugene Ormandy, devenind acum un ansamblu mai aproape de mediocru.

Comparat cu Tanglewood, festivalul dedicat exclusiv operei de la Glimmerglass este relativ tânăr şi de mai mici dimensiuni. Spectacolele au loc într-o sală de 900 sute de locuri, aflată în Cooperstown, pe teritoriul unei foste ferme de pe malul lacului Otsego, nu foarte departe de Albany, capitala statului New York.

Întemeiat în 1975 de un grup de entuziaşti iubitori ai genului, festivalul propune, în fiecare vară, 4-5 montări ce alătură lucrări din repertoriul consacrat, reevaluări ale unor opere pe nedrept uitate şi premiere componistice.

Ca şi cel la Tanglewood, festivalul de la Glimmerglass are o dimensiune educaţională, oferind un program ce ajută tineri cântăreţi aflaţi la începutul carierei. Nu puţini dintre candidaţii aleşi anual pentru un program ce îmbină lecţii de dicţie şi actorie cu roluri de solist în montările de pe scena teatrului Alice Busch au făcut o remarcabilă carieră internaţională.

Programul celor şase săptămâni din vara acestui an a inclus alături de Tosca şi Nunta lui Figaro, spectacole cu The Tender Land, o foarte puţin cunoscută compoziţie a lui Aaron Copland şi prima montare pe o scenă americană a operei lui Händel, Tolomeo, regele Egiptului.

„Tolomeo” este o „opera seria”, ultima scrisă de Händel pentru Royal Academy of Music din Londra, cu o muzică înălţătoare şi un mesaj legat de victoria fidelităţii în faţa vicisitudinilor sorţii. Punerea în scenă a lui Chas Rader- Shieber s-a înscris în rândul unor tendinţe recente de a face acceptabile publicului implauzibile întorsături narative şi apariţii de tip deus ex machina tratându-le într-o cheie exagerat satirică. Cu cât faci publicul să râdă mai tare în situaţii tragice, cu cât aduci pe scenă mai multe „găselniţe” epatante – eroina îşi deplânge soarta purtată de vânt în faţa unor ventilatoare active, de exemplu –, cu atât succesul este mai uşor asigurat şi eşti considerat un regizor „post-modern”, plin de idei „originale”. Că, în decursul acestui proces de reconfigurare, distorsionezi litera şi spiritul operei, este mai puţin important.

Începând cu 2011, Glimmerglass va avea o nouă înfăţişare. Regizoarea Francesca Zambello, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Jean-Pierre Ponnelle şi este cunoscută pentru montările ei de pe marile scene ale lumii, de la Metropolitan la Teatrul San Fenice, va prelua rolul de director artistic al festivalului. Sub egida ei, vor fi oferite noi montări ale operelor Carmen (Bizet) şi Medeea (Cherubini), precum şi două creaţii într-un act ale unor compozitori americani inspirate de un episod din viaţa lui Eugene O’Neill şi, respectiv, picturile lui Edward Hopper. Tot în 2011, soprana Deborah Voigt va fi primul „artist rezident” din istoria festivalului, susţinând recitaluri, interpretând rolul principal dintr-o operetă de Irving Berlin şi lucrând, pe toată durata verii, cu tinerii cântăreţi veniţi aici la studii.

Lumea festivalurilor muzicale estivale din Noua Anglie este complexă şi variată. O manifestare de tradiţie, exclusiv dedicată muzicii de cameră, are loc în Connecticut, într-un loc cu nume predestinat, „Music Mountain”… Festivalul de la Caramoor, nu departe de New York, cu un program ce îmbină concerte camerale, operă şi muzică simfonică a împlinit 65 de ani. La Bard College, „Summerscape”, sub egida lui Leon Botstein, dedică anual mai multe sfârşituri de săptămână unui singur compozitor. În 2010, acesta a fost Alban Berg. Anul viitor va fi rândul creaţiei lui Sibelius…

Spectatori cultivaţi sau doar turişti în tranzit sunt mereu gata să participe la experienţe inedite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara