Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment:
Festivalul Naţional de Literatură FestLit Cluj 2015 - Cluj-Napoca, 4-6 octombrie de ---

Între 4 şi 6 octombrie 2015, se desfăşoară cea de-a doua ediţie a Festivalului Naţional de Literatură, FeestLit Clujj 201 15. Iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România şi organizat de Filiala Cluj a USR, evenimentul reuneşte în inima Transilvaniei reprezentanţi ai celor 20 de filiale ale Uniunii Scriitorilor. Timp de trei zile, Clujul va fi, din nou, capitala scrisului românesc. Programul cuprinde ronduri de gală ale scriitorilor, lecturi publice, simpozioane (anul acesta: Şcoala Ardeleană – începutul modernităţii româneşti şi Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române), un Desant scriitoricesc în facultăţi, colegii, licee, biblioteci, lansări de carte etc. Se va acorda Marele Premiu al Festivalului.

De anvergură naţională şi gândit ca manifestare deschisă spre marele public, FeestLit Clujj speră să contribuie la îmbunătăţirea imaginii scriitorului în cetate, la o mai bună cunoaştere şi apreciere a literaturii române contemporane, la diversificarea mijloacelor şi metodelor de promovare a lecturii.

Printre oaspeţii acestei ediţii se numără: Nicolae Manolescu, Gabriela Adameşteanu, Adrian Alui Gheorghe, Radu F. Alexandru, Aurel Maria Baros, Mircea Braga, Rodica Braga, Leo Butnaru, Al. Cistelecan, Nicolae Corlat, Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Adi Cristi, Vasile Dan, Marius Dobrescu, Traian Dobrinescu, Gellu Dorian, Horia Gârbea, Ioan Holban, Ion Horea, Mircea M. Ionescu, Adrian Lesenciuc, Emil Lungeanu, Angelo Mitchievici, Ioan Moldovan, Eugeniu Nistor, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Antonio Patraş, Emilian Galaicu-Păun, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Peter Sragher, Victor Gh. Stan, Lucian-Vasile Szabo, Traian Ştef, Petre Tănăsoaica, Cornel Mihai Ungureanu, Cornel Ungureanu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir. De asemenea, este invitat ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu.

Ei vor fi însoţiţi la Deesant de scriitori membri ai Filialei clujene a USR. Întâlnirile cu studenţii şi elevii vor avea loc la Colegiul Studenţesc de Performanţă Academică, Departamentul de Jurnalism al UBB, la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj, în liceele şi colegiile Clujului: „G. Bariţiu”, „N. Bălcescu”, „G. Coşbuc”, „M. Eminescu”, „Avram Iancu”, „Romulus Ladea”, „Gheorghe Lazăr”, „Emil Racoviţă”, „Gh. Şincai” şi la Seminarul Teologic Ortodox.

Juriul FestLit Cluj 2 015, alcătuit din Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Emilian Galaicu-Păun, Antonio Patraş, Irina Petraş, Cornel Ungureanu, Răzvan Voncu, va decide câştigătorul Marelui Premiu. Printre nominalizaţi (nominalizările au fost făcute de fiecare filială în parte): Graţiela Benga, Corin Braga, Rodica Braga, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Vasile Dan, Mircea A. Diaconu, Mircea M. Ionescu, Angelo Mitchievici, Doru Munteanu, Aurel Pantea, Doina Ruşti, Octavian Soviany, Victor Gh. Stan, George State, Maria Şleahtiţchi, Cornel Mihai Ungureanu, Dumitru Ungureanu. Vor avea expoziţii în cadrul Festivalului: Irina Petraş, Rada Niţă, Laura Poantă.

Parteneri: Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca; Ministerul Culturii, Universitatea Babeş- Bolyai Cluj-Napoca; Facultatea de Litere; Facultatea de jurnalism FSPAC, Festivalul Internaţional de Carte Transilvania/FICT, Consiliul Judeţean Cluj, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Biblioteca Judeţeană Octavian Goga Cluj, Asociaţia Naţională a Profesorilor de Limba şi Literatura română „Ioana Em. Petrescu”, Ordinul Arhitecţilor din România Filiala Transilvania, Asociaţia Cluj-Napoca 2021 Capitală Culturală Europeană, Societatea Culturală Carpatica/Revista „Oraşul”, revistele literare România literară, „Apostrof”, „Caiete Silvane”, „Helikon”, „Mişcarea literară”, „Nord literar”, „Steaua”.


Ioan-Aurel Pop: Farmecul etimologiilor sau istoria prin cuvinte

Uneori, se poate scrie istoria prin cuvinte, mai ales dacă se ţine seamă de faptul că limbile sunt ele însele importante surse pentru reconstituirea trecutului. Limba română este, astfel, un izvor viu, care trebuie doar citit, interpretat, descoperit. Cea mai bună mărturie a identităţii noastre etnice – câtă o mai avem – este limba română. Semnificaţia unor cuvinte româneşti actuale oferă indicii grăitoare despre vechimea lor, despre momentul naşterii lor, despre adoptarea, transformarea şi perpetuarea lor în româneşte.

Un astfel de termen vechi este „arină” (însemnând nisip sau prund), răspândit în Transilvania şi provenit din latinescul arena. Acolo unde au fost provincii romane bine organizate şi durabile, au existat şi arene, adică locuri circulare acoperite cu nisip, situate în mijlocul unor amfiteatre, circuri (le-am numi astăzi stadioane). Pe nisipul arenei, călcau oamenii şi animalele în circuri, în amfiteatre, pentru delectarea spectatorilor. Când se vărsa sânge – lucru petrecut de multe ori – se presăra nisip în plus, pentru acoperirea petelor. Arina, adică nisipul, în Transilvania, se presăra în tindă şi în casă, după lipirea cu lut a pavimentului. Până târziu, în secolul al XX-lea, după ce se impusese moda podirii camerelor cu lemn, tinda şi târnaţul (pridvorul) au mai rămas încă presărate cu arină.

La fel de vechi sunt termenii care denumesc o legumă cunoscută din antichitate, anume usturoiul. În multe locuri din Transilvania, planta respectivă e numită ai, din latinescul al(l)ium, cu pronunţie identică în limba franceză. Din „ai” derivă aiturile, adică răciturile, piftia ori cotonoagele din alte zone.

Termenul de usturoi e tot latinesc şi derivă din verbul „a ustura”, provenit din latinescul ustulare. De origine latină sunt ambii termeni care denumesc „curechiul” ori „varza”. Primul provine din coliculus sau cauliculus (lujer, lăstar, varză mică), iar al doilea din viridia (verdeţuri), derivat din viridium (verde). Termenul „nea”, pentru zăpadă sau omăt, s-a păstrat mai mult în Banat, Crişana şi, răzleţ, în nordul Transilvaniei. Se trage din latinescul nivem (acuzativul sg. al lui nix, nivis).

Cuvântul „amăgire” este tot latin, dar provine dintr-o locuţiune veche, având la bază substantivul latinesc magus (preot păgân), provenit din grecescul magos. La un moment dat, până la începuturile epocii moderne, termenul respectiv era admăgire, formă din care se poate deduce mai uşor originea, aflată în expresia ad magos ire, adică „a merge la magi”. Credem că prin secolele IV-VI, când mai erau destui traco (daco)-romani care nu primeau învăţătura creştină de la preoţii rânduiţi şi continuau să meargă la vechii „magi”, aceşti „rătăciţi” erau ostracizaţi, priviţi uneori cu înţelegere şi compasiune. Ei erau nişte „amăgiţi”, atraşi pe căi greşite de servitorii cultelor vechi.

Dintre cuvintele latineşti moştenite numai în româneşte (în total peste 100), amintim împărat, oaie, a apuca, mare (adjectiv), creştin, lingură, plăcintă etc. Ne vom referi doar la primele două dintre ele. Împărat, provenit din latinescul imperator, –oris, este un împrumut târziu în celelalte limbi romanice. La noi, el s-a perpetuat prin evoluţia firească a latinei dunărene. Cuvântul însemna iniţial conducător, cap, şef, lider militar, stăpân, diriguitorul vieţii oamenilor. Abia din secolul I d.Hr. are sensul de şef al statului. La Pliniu cel Tânăr apare expresia Nerva imperator. Primul „împărat” – considerat a fi Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) – a fost, de fapt, doar principe (princeps). Este interesant că la români noţiunea de împărat nu s-a referit niciodată la şeful local, la capul statelor româneşti, ci la un şef excentric, îndepărtat, mitic chiar. Capii locali s-au numit, la români, în moduri diferite, cu termeni, de regulă, dubli, proveniţi din latină şi slavă. Salba de cuvinte latine pentru liderii români este: jude, ducă, domn, iar cea slavă este cnez, voievod, gospodar (gospodin). Judele era, de regulă, şeful local, cu atribuţii iniţial judecătoreşti în cadrul satului (obştii), prezidând sfatul „oamenilor buni şi bătrâni”. Cu timpul, judele a ajuns să fie şi şef social-economic, cu avere şi putere în cadrul comunităţii. În Ţara Făgăraşului şi nu numai, termenul este cunoscut, încă din Evul Mediu, şi ca nume de familie, de forma Jude sau Judele. Când a început convieţuirea latinofonilor traco-dacoromani cu slavii (cel mai timpuriu prin secolele V-VI, în jurul anilor 500), a pătruns în latina dunăreană, pentru aceeaşi funcţie, termenul de cnez (cneaz), cu sensul de conducător. La ruşi, a ajuns să fie sinonim cu principii, cu marii şefi, chiar cu şefii statelor, pe când la noi a rămas cu înţelesul de şef mărunt, local. De aceea, în limbajul istoric românesc preferăm forma cnez-cnezi şi nu cneazcneji, potrivită pentru lumea slavă răsăriteană. Este de notat că termenul cneaz (cneag, cnig) nu este slav, ci este luat de vechii slavi de la vechii germani, din forma arhaică cuning (cunig), care a evoluat în König (în germană) sau king (în engleză). Conform unui pasaj din Gesta Hungarorum, pe la anii 900, ar fi existat în româneşte cuvântul ducă, desemnându-l pe comandantul unei cetăţi de pământ, pe comandantul militar al unui loc (in lingua eorum duca vocabantur). Dacă este aşa, atunci româna veche ar fi avut pentru şeful armatei un termen provenit din latinescul dux, –cis, derivat în chip firesc din acuzativul singular ducem. Altminteri, toţi conducătorii politico-militari din cronica respectivă (Arpad, Menumorout, Glad, Gelou etc.) sunt numiţi duci (duces), în latineşte. Cum îi vor fi numit oamenii lor e greu de spus. Numai şeful pomenit mai sus este chemat duca, după vorba din limba locală. Şi pentru acest termen latin de ducă a apărut însă un sinonim slav care s-a impus apoi, anume voievod, însemnând comandant de război sau şef militar. Primii noştri duci/voievozi au fost juzi/cnezi mai vrednici, cu însuşiri militare şi cu prestigiu de şefi. Adunarea juzilor/cnezilor îl alegea periodic pe judele cel mai vrednic drept voievod, mai ales atunci când se ivea pericolul extern. O astfel de adunare a cnezilor pentru alegerea voievodului este pomenită în Maramureş (Terra Maramarusiensis) la 1349. Aici, se pare, ierarhia era mai complicată: cnezii satelor unei văi (15-20 de sate) îşi alegeau pe cnezul văii, iar cnezii de vale se reuneau conduşi de voievod. La fel se petreceau lucrurile, pe la 1250 şi în Oltenia (numită pe atunci Ţara Severinului, adică Terra de Zeurino), când se consemnează expresia Terra kenezatus Lituoi vaivode, adică ţara-cnezat a lui Litovoi voievodul. Cu alte cuvinte, Litovoi era cnez la el acasă, pe moşia (în ţara) lui şi voievod peste mai multe cnezate. Când a apărut nevoia unei centralizări mai accentuate, în jur de 1300, s-a născut marele voievod, prin impunerea unuia dintre voievozii locali. În Transilvania, procesul a fost întrerupt de stăpânirea ungară, dar la sud şi est de Carpaţi, el s-a derulat aproape firesc şi a dus la naşterea celor „două libertăţi româneşti”, cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească şi Moldova. Şi în Transilvania însă noţiunea, şi funcţia de voievod s-a menţinut sub unguri, doar că nu era vorba despre un conducător suveran, ci despre un dregător numit de rege. Singurii mari dregători din Regatul Ungariei care s-au numit în întreg Evul Mediu voievozi (waywoda, vayvoda), ca şi conducătorii Ţărilor Române extracarpatice, au fost liderii Transilvaniei. Termenul de „mare voievod” denumea o mare funcţie militară, dar nu se referea la puterea supremă, la puterea politică din stat. Pentru aceasta, românii au un termen moştenit din latineşte, pe cel de domn, din dominus, –i. El a fost redat în textele slavone sub forma de „gospodin” sau „gospodar”, formă care nu a fost utilizată în limba română vorbită cu acelaşi sens, de şef de stat. Pentru şeful statului, cel cu puterea venită, prin ungere şi sfinţire, de la Dumnezeu, nu a fost în româneşte decât cuvântul domn (rege este neologism). El nu există în marile limbi romanice cu sensul din româneşte. Sinonimele pentru domn din italiană, franceză, spaniolă, portugheză sunt înrudite cu senior, provenit tot din latină şi însemnând mare, bătrân, prestigios. De ce am moştenit noi cuvântul domn, din latină, pentru şeful statului, este greu de spus. Este drept că a fost o epocă în istoria Imperiului Roman numită dominat (284-476 d. Hr.), în care împăratul era numit, la început, Dominus et Deus („Domn şi Zeu”), dar la 284 Dacia nord-dunăreană nu mai era stăpânită direct de imperiu. Pe de altă parte, la fel de ciudat e faptul că popoarele romanice din ţările care au fost provincii romane în epoca dominatului nu au moştenit termenul. Pentru noi însă, cel puţin sub aspect lingvistic, moştenirea respectivă are sens, fiindcă cuvântul dominus, cu sensul de stăpân, există în latină demult, fiind atestat cu secole înainte de cucerirea Daciei. Pe de altă parte, este demonstrat prin surse că şi după anul 275 au fost mereu aici mici stăpâni la teritoriu, pe care populaţia latinofonă îi va fi numit domni. Ulterior, în Transilvania, este atestată expresia „domnii de pământ”, adică stăpânii locului. Era, astfel, normal ca, în româneşte, tot Domn să fie şi marele stăpân din ceruri.

Cum rămânem cu noţiunea de împărat, moştenită din latineşte numai în română? Trebuie să notăm că şi aceasta are un pandant străin, nelatin, anume cuvântul ţar, consemnat destul de târziu. Termenul acesta este, la origine, tot latin şi provine din Caesar, dar noi l-am luat prin filiera slavă. Cuvântul ţar este însă mult mai puţin uzitat, de-a lungul istoriei, de către români, decât cuvântul împărat. Ambii termeni au o ciudăţenie comună: nu se referă, cu rare excepţii, la şefii locali, ci la cei străini sau imaginari. Ţarii sunt la Ţarigrad („Oraşul ţarilor”), iar împăraţii sunt mai mult în poveşti, basme, colinde sau legende. Iisus este „marele împărat”; în basmele românilor apar „Verde împărat”, „Roşu împărat”. Astfel, trebuie să spunem că, pentru români, şefii pământeşti cei mai mari erau domnii. Deasupra lor nu era decât Dumnezeu. Târziu, românii de rând şi-au dat seama că există în lume şi conducători mai mari ca rang (nu neapărat ca putere) decât domnii. Acest fapt a fost conştientizat numai atunci când occidentalii au tradus şi asimilat funcţia (supremă la noi) de domn cu cea (subordonată) de prinţ sau chiar de duce. Iniţial, şi principii occidentali aveau putere supremă (Octavian August fusese doar principe şi chiar regii medievali erau numiţi în documente principi), dar ulterior, după fixarea „piramidei feudale”, lucrurile s-au schimbat. În tot Evul Mediu şi în mare parte din epoca modernă (până în secolul al XIX-lea), românii au considerat că funcţia supremă pe pământ era aceea de domn sau de „mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu, singur stăpânitor …”.

Rămâne, totuşi, nelămurită chestiunea păstrării numai în română a cuvântului împărat, la fel de fascinantă ca şi cealaltă, similară, dar şi mai spectaculoasă: conservarea numelui etnic de roman numai la români (excepţie: retoromanii). Noi am fost foarte puţin timp sub stăpânire efectivă romană (vreme de cam şase generaţii, adică vreo 175 de ani) şi suntem singurii care ne numim, de aproape două milenii, romani! De ce? Fiindcă eram singurii romani din zonă, singurii care aveam amintirea Romei, singurii care ne distingeam ca romani de slavi, fino-ugrici, germanici şi alţii. Cu împăratul tot aşa trebuie să fi fost. Eram singurii din zonă care făcuserăm efectiv parte din împărăţie, din adevărata împărăţie, singurii care avuseserăm cândva un împărat în frunte, unul adevărat, modelul de împărat universal. În Occident erau multe popoare romanice care făcuseră parte, prin strămoşi, din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul nu era unic, nici neobişnuit. Aşadar, românii au avut conştiinţa împărăţiei, fapt unic în raport cu toţi vecinii lor. Alt factor explicativ ar putea fi natura stăpânirii împărăteşti, care, în forme variate, nu a lipsit niciodată de la Dunărea de Jos şi chiar de la nord de fluviu. Aşa, după retragerea aureliană, a revenit la Dunăre împăratul Constantin cel Mare (306-337), apoi împăratul Iustinian (527-565) şi alţi împăraţi bizantini. Noi îi numim bizantini printr-o convenţie târzie, dar ei erau „împăraţi ai romanilor”, fiindcă imperiul s-a chemat întotdeauna roman, până la prăbuşirea din 1453. Astfel de împăraţi erau – în chip paradoxal – şi sultanii de care am depins din secolul al XVI-lea încoace. Apoi, în secolul al XVII-lea, în Transilvania au ajuns stăpâni împăraţii de la Viena, şi ei împăraţi romani, sau romanogermani. Cu alte cuvinte, deşi pare greu de crezut, mereu am făcut parte din împărăţii şi am avut conştiinţa existenţei unui împărat deasupra noastră, depărtat, dar real, câteodată la fel de real şi de îndepărtat precum „împăratul cel ceresc”. Este ciudat, dar unele cuvinte se păstrează în limbă şi pentru că nu ai ceea ce denumesc ele, dar visezi mereu să ai şi să pipăi acel lucru, să spui, precum Arghezi, „este!”. Am avut şi câţiva domni care s-au vrut şi s-au considerat împăraţi, dar această chestiune necesită un studiu special.

Moştenirea numai în româneşte a cuvântului „oaie”, din latinescul ovis, –is, este la fel de tulburătoare. Francezii au „mouton”, din substratul celtic, spaniolii „oveja”, din latinescul ovicula, italienii au „pecora”, din care a derivat pecorarius (păcurar). Interesant este faptul că noi avem în româneşte „păcurar” fără derivatul din pecus, –oris pentru oaie. Se ştie azi că, în Imperiul Roman al secolelor I-III d. Hr., cea mai răspândită noţiune spre a denumi oile era oves (forma de plural). Daco-romanii erau mari crescători de oi şi producători de alimente derivate din lapte, carne, lână. Ei alimentau cu astfel de produse şi provinciile din jur. De la dacoromani până la românii de astăzi, nu a existat nicio perioadă istorică în care să se fi întrerupt oieritul. Românii, prin comparaţie cu toate popoarele din jur, au fost cei mai mari crescători de oi. Uneori, etnonimele ajung să aibă şi alte sensuri decât cele iniţiale sau, dimpotrivă, anumite substantive comune ajung să denumească etnii. Astfel, de-a lungul timpului, termenul de vlah a ajuns sinonim cu păstor sau oier. Darea cea mai importantă pe care o plăteau românii regelui Ungariei se chema datul oilor sau quinquagesima ovium şi marca cea mai importantă ocupaţie a românilor din zonele montane şi colinare. Darea respectivă se mai chema quinquagesima Valachorum sau cincizecimea românilor. În Balcani, până târziu, brânza valahă alimenta pieţele din Constantinopol şi nu exista alta mai bună. Termenii brânză şi stână sunt dacici, iar oaie, berbec, miel, mia, mioară, ied, capră, lapte, caş, urdă, lână, staul, turmă, păşune, a paşte, iarbă etc. sunt latini. Paradoxal, popoarele care fac brânză bună sunt popoare sedentare, în ciuda pendulării cu turmele pentru aflarea locurilor de vărat şi de iernat. Aş spune că obsesia oieritului a păstrat de două mii de ani cuvântul oaie pe aceste meleaguri. De aici, şi epopeea noastră chemată Mioriţa.

Cu termenul „Crăciun” este o întreagă poveste. Cea mai plauzibilă origine este în lat. creatio, –onis (din acuzativul singular creationem), cu sensul iniţial de „copil”, ca în sardul criathone sau în spaniolul criazon. Se poate face asociere şi cu italianul creatura (copil). La început, cuvântul Crăciun trebuie să fi însemnat Pruncul Iisus, fapt care explică şi folosirea sa ca nume de botez şi de familie. Crăciun provenit din creationem este, prin urmare, normal din punct de vedere fonetic şi logic, dacă se porneşte de la semnificaţia de „copil”.

Sărbătoare aminteşte de cuvântul latin servator, –oris, adică păzitor, păstrător, servitor, salvator. Expresia dies servatoria însemna în latina târzie ziua servirii lui Dumnezeu, după cum fusese anterior ziua adorării zeilor. Dezmierdare vine din latinescul dismerdare, care conţine substantivul merda, –ae, cu sensul de murdărie, excremente. Prin urmare, dezmierdarea era iniţial scoaterea din murdărie a copilului, primenirea copilului în faşă, de unde „a netezi pruncul”, a-l mângâia. Cuvântul merda, păstrat în mai toate limbile romanice, există, prin urmare, şi în româneşte, în această formă compusă.

Se crede îndeobşte că nu s-a păstrat în română nicio formă derivată din adjectivul latinesc masculus, –a, –um (viril, puternic, curajos, tare), substantivizat masculus, –i, în condiţiile în care „bărbat” provine din „purtătorul de barbă” (barbatus). În alte limbi romanice, avem maschio (italiană), macho (spaniolă), mascle (provensală), mâle (franceză). Dar există şi în română în multe părţi, mai ales în Transilvania, numele de „mascur” pentru porc mascul (castrat), aşa cum, în dialectul macedoromân, „mascuru” are chiar sensul de bărbat, bărbătesc.

Sunt fascinante denumirile româneşti de femeie (femina), doamnă (domina), muiere (mulier), soţie (socia), fată (feta), fecioară (fetiola), vergură (virgo, virgula), băiată (bannea, balnea), toate de origine latină, în raport cu slavul nevastă. Socius (de unde avem „soţ”) însemna unit prin contract de căsătorie, asociat, aliat, coleg, ocrotitor. „Băiatul” este copilul mic băgat în baie (bannea) pentru primenire. Virgula (de unde avem „vergură”) era cununa împletită din două rămurele de măslin, pusă uneori şi pe capul fetelor (al femeilor nemăritate).

Închei cu trei termeni prezenţi în slavă şi pătrunşi în limba noastră relativ târziu, ca majoritatea slavismelor. Unul este substantivul „nemernic”, cu sens de neisprăvit, nevolnic, deşi în trecut însemna străin, pribeag, pripăşit. Termenul se referă la vremea destrămării comunităţilor rurale închise (obştilor), când nu se mai respecta întocmai endogamia, adică luarea soţilor şi soţiilor din interiorul satelor. Fata care-şi alegea soţul din afară şi nu se muta la soţ, aducea în comunitate un nemernic, adică unul care nemerise/ nimerise în comunitate şi nu prea avea ce căuta acolo. De regulă, acesta era privit cu ochi critic, ca unul care „se măritase” în loc să se însoare. Era unul care venise să tulbure ordinea stabilită şi să ia din averea obştii. Astfel de lucruri se petreceau în Evul Mediu, începând cu secolele VIII-IX. Alt termen similar este „stânjenirea”, alături de verbul „a stânjeni”. Iniţial, substantivul şi verbul se refereau la măsurătoare. Stânjenul era o unitate de măsură pentru lungime, cu valoarea de circa doi metri. Sensul de acum vine tot din obştile săteşti de odinioară, neobişnuite cu măsurătorile. Românii, în vechime, nu măsurau pământul şi nu puneau haturi. Pământul era al tuturor şi se împărţea în funii, bătrâni sau sorţi, în mod aleatoriu, an de an (prin tragere la sorţi). Muncile câmpului se derulau în comun, de la pornirea aratrurilor (plugurilor) până la cules şi rânduit pentru iarnă. Cu vremea, a apărut nevoia măsurării (adusă sau readusă de slavi?), fapt care a tulburat vechea ordine şi vechea regulă. Măsurarea a devenit sinonimă cu tulburarea, cu deranjarea comunităţii. „Bazaconie” a însemnat iniţial fărădelege, nedreptate sau nelegiuire, fiindcă termenul provine din cuvintele slave bez’ (fără) şi zakonije (drept, lege, normă), ajungând apoi la o varietate de sensuri (prostie, minunăţie, drăcie, năzbâtie, ciudăţenie, necuviinţă etc.), pe care le cunoaştem cu toţii. Termenul se va fi impus în limbă într-o vreme când peste vechile principii ale dreptului obişnuielnic românesc (extrase din dreptul roman vulgar) se impuneau reguli ale noilor veniţi dinspre est, după sedentarizarea triburilor slave la nord de Dunăre.

*

Am pornit această căutare pasionantă de la vechi mărturii (unele provenite din latina medievală) şi de la primii termeni româneşti descoperiţi în documente latine de odinioară. Am ajuns la concluzia că cele mai frumoase, mai multe şi mai neaşteptate latinisme se află tocmai în regiunile româneşti în care stăpânirea romană a fost cea mai intensă, mai activă, acolo unde urbanizarea a fost mare şi unde colonizarea a fost masivă. De ce oare, termeni precum smântână (slav), cioban (turcic), zăpadă (slav), boire/boială (turcic) sunt necunoscuţi, în locul lor fiind folosiţi alţii, precum groşcior, păcurar, nea, respectiv muruire/muruială, toţi de origine latină? De ce oare perfectul simplu se păstrează în Oltenia şi pe Valea Jiului ardelean, cu prelungiri spre Apuseni? De ce expresia „carul mamii”, cu sensul de „dragul mamii” este consemnată încă prin anii ‘70 ai secolului trecut în judeţul Alba? Dar acestea sunt întrebări care pot avea posibile răspunsuri cu altă ocazie.

Toate cele evocate mai sus sunt tulburătoare mărturii care vorbesc de la sine despre latinitate şi despre convieţuirea noastră cu ceilalţi, despre conservarea identităţii.


Rodica Frenţiu: Viaţa şi vieţuirea cuvintelor

Limba, ca „manifestare exterioară a spiritului popoarelor” (cf. Wilhelm von Humboldt), poartă în ea viziunea asupra lumii propusă de o anume comunitate istorică. Fenomen spiritual şi fapt cultural care se manifestă în istorie, limba funcţionează şi se percepe concret în vorbire, „activitatea universală” (cf. Eugen Coşeriu) ce se realizează prin indivizi particulari, ca membri ai unei colectivităţi. Fiind tot ceea ce au concretizat în vorbire tradiţiile istorice (cf. Alexe Procopovici) şi „trăind” (cf. Humboldt) prin comunitatea ce o vorbeşte, limba reprezintă „concepţia despre lume” (Humboldt) a acesteia, iar studiul unui idiom lingvistic, indiferent de componenta analizată sau metoda de investigaţie folosită, conduce la delimitarea „caracterului” (Humboldt) limbii şi, implicit, al poporului respectiv.

Realitatea fenomenului lingvistic a cunoscut, în timp, mai multe abordări şi perspective de cercetare, ce stau, inevitabil, sub semnul ideologiei vremii respective. Pentru secolul al XIX-lea, spre exemplu, secolul lingvisticii istorice (gramatica comparată, istoria limbilor, gramatica istorică), limba a devenit un obiect de studiu de pe o poziţie pozitivistă, influenţată fiind în mod direct de principiile evoluţionismului şi naturalismului ce dominau în epocă. Principiile menţionate din ştiinţele naturii, aplicate la cercetarea limbii, au condus la acordarea unei atenţii deosebite „istoriei” (înţeleasă, normal, în sens pozitivist), în prejudiciul descrierii (cf. Coşeriu), ceea ce a făcut ca limba să fie considerată ca un organism natural, cu o „evoluţie” proprie (v. Coşeriu), şi, cu toate că s-a ajuns atunci să se vorbească despre „viaţa” limbilor şi „viaţa” cuvintelor, aceste metafore au fost înţelese, însă, într-un sens autonomizat şi reificat.

Începutul secolului al XX-lea a adus, în schimb, în domeniul de cercetare a ştiinţelor umaniste şi culturale, ideologia „antipozitivistă”, sub influenţa şi ca reflex la noile teorii filosofice vehiculate de momentul respectiv. În lingvistică, prin urmare, nu numai că este aplicat „principiul universalităţii faptului individual”, dar se acceptă şi „cunoaşterea intuitivă” a vorbitorilor, ce face să se descopere în faptele de vorbire „practic infinite” – limba (cf. Coşeriu), recunoscându-i-se fiecăruia dintre aceste fapte „valoarea” în idiomul respectiv. Relaţia între limbă şi vorbire se clarifică şi ea: limba nu se construieşte arbitrar pe baza vorbirii, ci ea „poate fi dedusă din vorbire, fiindcă se realizează în aceasta” (Coşeriu), aportul adus de istorie şi cultură la cercetarea fenomenului limbii fiind înţeles de studiul lingvistic de tip „idealist” într-un mod cu totul diferit faţă de cercetările anterioare. Ea, istoria, trebuie să raporteze, permanent, istoria faptelor idiomatice (şi a funcţiilor gramaticale) la istoria formelor de cultură şi la „unele mutaţii în modul de gândire” (Coşeriu), astfel încât înţelegerea şi interpretarea faptelor de limbă să fie asociate constant cu faptele de cultură:

„Când vorbim în limba noastră despre ‘cultură’, prin aceasta înţelegem ceva deopotrivă mai înalt şi mai lăuntric, şi anume un mod de a simţi care, izvorând din cunoaşterea şi din trăirea ansamblului năzuinţelor spirituale şi etice, se revarsă armonios asupra simţirii şi caracterului.” (Humboldt)

Considerând limba ca un act creator, enérgeia, în planul cercetării, antinomia sincronie / diacronie, cum a fost ea formulată de către Ferdinand de Saussure, ar putea fi depăşită, înţelegând că, în realitatea limbajului, sincronia este „funcţionare”, iar diacronia – „dezvoltare” (Coşeriu), cele două momente fiind, în fapt, faţetele unuia singur. Or, disciplina lingvistică „mai generală”, ce ar cuprinde în studierea limbii perspectiva sincronică şi diacronică, ar putea fi istoria (cf. Coşeriu), o istorie ce conţine „descrierea” limbii şi care utilizează „tot ce s-a constatat în descriere” (Coşeriu), o descriere înţeleasă însă într-o dimensiune mai vastă, culturală. Istoria va fi, în felul acesta, aprofundată în specificitatea sa, iar încercarea de a descifra „viaţa” unui cuvânt se va face doar prin integrarea cuvântului în „viaţa” unei comunităţi istorice.

Într-un asemenea cadru teoretic, etimologia unui cuvânt nu mai poate fi redusă la o simplă înregistrare de forme, ci ea trebuie să devină „o reconstituire şi o reinterpretare a unei situaţii originare” (Coşeriu), limba fiind văzută, în această mişcare a ei pentru „dezvoltarea unei tradiţii” ce creează noi expresii care vor dobândi, în timp, „anumite funcţiuni” (cf. Procopovici), ca un fenomen strâns împletit cu „activitatea interioară a spiritului” (Humboldt). Astfel, cercetarea etimologică se transformă într-o încercare de a înţelege modul în care o inovaţie lingvistică (în formă sau semnificat) a fost creată şi adoptată de o comunitate istorică, cercetările întreprinse de Muzeul Limbii Române de la Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, întemeindu-şi întreaga activitate de cercetare pe aceeaşi convingere că tradiţia unui popor nu poate fi căutată decât în limba sa:

„Viaţa cuvintelor e aşa de strâns legată de a poporului pe care le întrebuinţează, încât vicisitudinile lor biografice – genealogia, evoluţia, migraţia, cariera lor – luminează, adesea, colţuri întunecate ale istoriei naţionale. Studiul lor poate însemna, în acelaşi timp, un apreciabil aport la istoria culturii, în genere.” (cf. Vasile Bogrea)

Prin urmare, dacă cel care studiază limba are „un simţ istoric şi o înţelegere lingvistică” (cf. Puşcariu), acceptând că un cuvânt nu este un material mort, ci un „reflex spiritual” în care pulsează viaţa vorbitorilor, pentru acesta, lingvistica istorică a unui idiom se redescoperă ca o ştiinţă istoric-culturală:

„Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafaţa sa actuală, în relaţie rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii.” (Irina Petraş)

Etimologia cuvântului „dac” a cunoscut, de-a lungul timpului, diverse opinii. Pentru I.I. Russu, „dac” şi-ar avea originea în i.e. *dha-k, cu radicalul *dhe ‘a pune, a aşeza’. Kretschmer (apud Eliade) propune pentru lexemul „dac” o rădăcină i.e. *dhau ‘a apăsa, a strânge, a sugruma’. Plecând de la consemnarea lui Strabon, care menţionează că dacii îşi ziceau „daoi” şi comparând „daoi” cu frigianul „daos” (‘lup’), Mircea Eliade probează pertinenţa etimologiei lui Kretschmer din perspectiva istoriei religiilor, argumentând că, asemănător unei întregi lumi arhaice, dacii au fost un popor cu „o concepţie religioasă arhaică”, fapt dovedit de denumirea etnică provenită de la numele unui animal. Pentru C. Daicoviciu, termenul „dac” ar proveni din *daca ‘cuţit, pumnal’, etimologie acceptată şi de Hadrian Daicoviciu, deşi istoricul din urmă pare să încline şi înspre etimologia propusă deja de Kretschmer şi reluată de Vl. Georgiev, în anii 1960. Ariton Vraciu va combate, la rândul său, etimologia propusă de I.I. Russu, ezitând însă în a se pronunţa ferm pentru una sau alta din interpretările numelui de „dac” cunoscute până la el.

În încercarea noastră de a arăta în ce măsură un cuvânt reflectă viaţa unui popor, am găsit, credem, şi alte puncte de sprijin, de natură arheologică, etnografică şi folclorică, în favoarea propunerii de etimologie făcute de Kretschmer şi preluate de Eliade. Atrage atenţia, în acest sens, ceramica neolitică de la Valea Lupului ce cuprinde diferite statuete care redau modelul carnasierului sau vase ce au incizat pe pereţii exteriori motivul aceluiaşi carnasier (v. Radu Florescu). Pot fi adăugate apoi probelor arheologice şi sursele etnografice şi folclorice ce păstrează şi ele memoria animalului mitic în motivul ornamental de pe scoarţe numit „colţi de lup” (v. Constantin Prut) sau în calendarul popular al lupului: Filipii de toamnă şi de iarnă, Luna lupilor, Sânpetru lupilor (v. Ion Ghinoiu).

Şi nu în ultimul rând, ca orice simbol important, lupul cunoaşte în mentalitatea rurală două valenţe: una benefică şi una malefică. Cea benefică ar fi legată, în lumea vie, de purificarea pe care acesta o poate realiza prin schimbarea numelui unei persoane despre care se crede că s-ar afla pe patul morţii în acela de „Lup” sau prin alăptatul copiilor bolnavi cu un piept îmbrăcat în pielea acestui animal. Iar în ceea ce priveşte lumea morţilor, lupul poate deveni călăuzitor al dalbului de pribeag, după cum se sugerează în Cântecul zorilor:

„Şi-ţi va mai ieşi Lupul înainte,
Ca să te-nspăimînte.
Să nu te-nspăimânţi
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de plai
La un fecior de crai
Să te ducă-n rai
C-acolo-i de trai...”.

Cât despre valenţa malefică a lupului, în gândirea populară aceasta ar putea fi redată de măştile legate de ritualul începutului de an, când există credinţa că, în trecerea de la anul vechi la anul nou, morţii se întorc sub forma moroilor, a strigoilor şi a vârcolacilor.

Dar concepţia arhaică asupra lumii se află depozitată şi în textul literar, imprimată fiind în limbă prin „coerenţa discursului” (Humboldt), de unde stârneşte interesul omului modern pentru această moştenire. Se cuvine să menţionăm, aşadar, în contextul de faţă, nuvela lui Vasile Voiculescu, În mjlocul lupilor:

„Ca şi în magia vechilor vânători, omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbăticiunea strâmtă a lui, ca să poată cuprinde şi înţelege pe lup, să şi-l asimileze. Numai cunoscându-l astfel, magic, putea să-l supună şi să-l stăpânească. O formidabilă activitate de duh, pe care noi nu o mai putem săvârşi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger... Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă...”

Sau romanul lui Bujor Nedelcovici, Îmblânzitorul de lupi:
„Vlad îşi schimbă locul, vrea să aibă spatele acoperit pentru a nu fi surprins de lupii care se tot apropie de el... Ce mai aşteaptă?! Nu-i mai despart decât câţiva paşi! Şi el... parcă şi el ar vrea să plece, sau ceva ori cineva se desparte de ei şi, la rândul lui, se eliberează, trece dinspre ceva spre altceva sau altcineva...”

Amintirea lupului ca animal mitic este legată, pe aceste meleaguri, de vremuri străvechi, iar studiul simbolisticii lupului, prin coroborarea datelor oferite de arheologie, istoria religiilor, etnografie, literatura populară sau cultă, probează pentru lingvistica istorică, o dată în plus, că un cuvânt îşi poate obţine „valoarea completă” (Humboldt) doar prin intermediul tuturor faptelor de cultură în care se află angrenat.

Limba se creează permanent şi istoria unei limbi, într-o cronologie inversată, ce pleacă dinspre prezent înspre origini, ar fi tocmai înregistrarea aspectelor dinamicii vorbirii ce se regăsesc în mecanismul prin care o inovaţie individuală se poate naşte şi generaliza (v. Coşeriu). Încercăm, în cele ce urmează, o astfel de „biografie” lexicală.

Al. Rosetti (1968: 138) propunea ca etimologie pentru cuvântul românesc „sânziene” lat. Sanctus Johannes, gândindu-se, probabil, la sărbătoarea Naşterii lui Ioan Botezătorul, celebrată de calendarul creştin în aceeaşi dată de 24 iunie. Dicţionarul Academiei (1990) derivă acest lexem din lat. Sanctus dies Johannis, etimologie regăsită şi în DEX (1996), ambele articole de dicţionar consemnând, pe lângă semnificaţia de ‘nume de plantă’ sau de ‘nume de sărbătoare (păgână şi creştină)’, şi pe aceea de ‘iele’. Dacă nu este deloc dificilă încercarea de a interpreta cum, în timp, o sărbătoare păgână ca Drăgaica, descrisă şi de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, a fost înlocuită de una creştină, acceptând etimologia menţionată mai sus, nu mai vine însă deloc la îndemână explicaţia semnificaţiei de ‘zâne’ pentru acest lexem.

Or, pentru o înţelegere adecvată a „vieţii” cuvântului supus atenţiei, credem că ar trebui avută în vedere şi o altă etimologie. Vasile Pârvan (1982: 163) deriva acest cuvânt de la lat. Sancta Diana, presupunând că Diana daco-romană ar fi aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor, fapt care n-a fost încă dovedit cu certitudine de către istorici şi arheologi. Pentru istoricii religiilor nu este însă nicio îndoială că, sub numele roman al Dianei, s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă (cf. Eliade). Cultul zeiţei Diana, zeiţa lunii şi a vânătorii, se pare că a supravieţuit în folclorul românesc datorită suprapunerii acesteia peste o divinitate străveche, al cărei cult coboară până în epoca matriarhatului prearic (cf. Maria Gimbutas), iar zeitatea feminină Bendis, prototip al unei zeiţe a fecundităţii (cf. Radu Florescu), a fost înlocuită de Diana romană, cultul transmiţându-se neîntrerupt de-a lungul timpului până azi. Ca exemplificare pentru amintirea zeiţei romane a lunii păstrată în cuvântul ‘sânziana’ ar putea sta, credem, o baladă în care planta de Sânziană „închipuie” luna, ce se pregăteşte să-i devină mireasă soarelui, după mulţi ani de căutări zadarnice ale acestuia:

„La nouă argele
Este-o argeluşă
Argea de marmură,
Cu uşa la vale
Cu ferestre-n soare,
Cu suluri d-argint.
Scripeţi de argint.
Pânza-i de mătasă,
Lui soare cămaşe.
Ţese, –nchindiseşte
Ileana Sâmzeana
Doamna florilor
Şi-a garoafelor.
Ţese, –nchindiseşte
Şi găităneşte...”
(Tocilescu, apud Tudor Pamfile)

De asemenea, în Maramureşul istoric (v. Ion Bogdan et alii.), poate fi întâlnit şi azi un obicei foarte interesant, legat de noaptea de Sânziene, numit „umblatul cu făclia”. În această noapte, bărbaţii îşi aprind făcliile cu răşină făcute peste zi, într-un ritual apotropaic şi protector, de purificare şi protejare atât a propriului lor trup, cât şi a semănăturilor casei împotriva forţelor răului. La rândul lor, fetele satului, la miezul aceleiaşi nopţi, se scaldă într-un loc numai de ele ştiut, – în care se scăldase deja Sânziana – , ca să fie frumoase şi curate ca frumuşeaua verii, după care se îmbracă într-o cămaşă lungă şi albă din flori de Sânziene. Noaptea de Sânziene este, apoi, după unele tradiţii folclorice româneşti, noaptea în care se deschid cerurile, iar, după altele, noaptea în care înfloreşte, cu o floare strălucitoare, iarba fiarelor (v. Victor Kernbach). „Sarcina magică” (v. Blaga) s-a amestecat în „substanţa” acestei sărbători, conferindu-i o dimensiune transcendentală a cărui revelare o va încerca şi Mircea Eliade în romanul Noaptea de Sânziene:

„– Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul-nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească...” (Eliade)

Sărbătoare privilegiată, în noaptea de Sânziene „se deschide cerul”, pentru a se revărsa „un torent de har magic” (cf. Blaga) peste lume, iar cel ce are norocul de a „surprinde” cerul deschis devine un potenţial receptacol de dar mistic, în faţa lui arătându-se nu numai cetele îngerilor, ci şi cărţile profetice care au înscrise în ele soarta lumii.

Dar nu numai noaptea este magică, ci şi dimineaţa de Sânziene, întrucât, în Oltenia, spre exemplu, există credinţa că, în timpul răsăritului, soarele se spală pe faţă, iar cine se uită cu atenţie poate vedea cum curge apă pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase (Voronca, apud Pamfile). De această zi se leagă apoi şi calendarul cucului, care cântă numai de la Blagoveştenii (Buna- Vestire) până la Sâmzănii (Sânziene), când se crede că se îneacă cu orz sau cu cireşe (v. Pamfile), calendar popular susţinut, de altfel, de numeroase legende româneşti. [O legendă din Bucovina vorbeşte despre doi fraţi Cucu şi Sava. După ce Cucu a fost împuşcat de un vânător, din milă pentru tristeţea fratelui, Dumnezeu l-a trimis din nou în lume pe Cucu, doar o singură dată şi numai între Bunavestire şi Sânziene. Sava însă, rămas din nou singur, continuă să-şi strige fratele pe nume în această perioadă şi, văzând că nu vine, tace în cele din urmă (v. Pamfile).]

Un alt argument pentru revizuirea etimologiei rom. Sânziene oferite de dicţionarele noastre ar fi, credem, şi cuvântul zănatic, derivat de la zân, rom. zână având propusă în dicţionare (v. DEX, 1996) derivarea etimologică (probabilă) de la lat. Diana. Semnificaţia primă a lui zănatic ar fi, după Aurel Scriban (1939: 1431), aceea de ‘luat de zâne’ (cf. lat. dianaticus), urmând ca apoi, în timp, cuvântul să fi căpătat semnificaţia actuală de ‘aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, zăpăcit, smintit, zurliu’ (cf. DA – Dicţionarul limbii române. Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române, 2010).

Fără îndoială, asemenea „probleme” lingvistice rămân în continuare subiecte deschise cercetării. Ele sunt fapte de limbă dificil de elucidat, care necesită multă zăbavă şi nu întâmplător Vasile Bogrea vedea, în încercarea de a rezolva filiaţia înţelesurilor unui cuvânt, o luptă între un „cugetător” asupra limbii şi nenumărate întrebări. Pentru ilustrul clasicist, sensul unui cuvânt se arăta ca „un lanţ desfăcut”, care cere să i se rânduiască verigile „după criterii de geneză şi diferenţiere treptată”, în care cronologia şi logica joacă, negreşit, roluri foarte importante, dar sub rezerva că „pot da adesea greş, dacă sunt lăsate singure” (Vasile Bogrea). Or, lingvistica istorică, pentru a-şi înlesni accesul la „biografia” unui cuvânt, îşi poate găsi aliaţi de nădejde în sursa folclorică şi textul literar. Iar dacă lingvistica istorică dă seama de viaţa unui cuvânt, folclorul şi literatura îi consemnează şi-i asigură vieţuirea, purtând împreună lucrarea limbii române înspre ne-murire...

Nota redacţiei

(Din raţiuni legate de spaţiul tipografic, am eliminat bibliografia la care se face trimitere în articol.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara