Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Festivalul „George Enescu“ - Turneul bucureștean al marilor orchestre de Dumitru Avakian

Doar ascultând, seară de seară, evoluția în Festival a marilor orchestre, realizezi faptul că fiecare dintre acestea se definește asemenea unui organism viu, dinamic; realizezi că fiecare dispune de personalitate proprie, de un colorit timbral dominant, de un anumit tip de acțiune; chiar de o dominantă emoțională. Iar aceasta aproape indiferent de personalitatea șefului de orchestră, de repertoriul abordat.
Uimitoare s-a dovedit a fi, spre exemplu, claritatea absolută a planurilor sonore în cazul evoluției Orchestrei Filarmonice Londoneze – L.Ph.O., aflate sub conducerea dirijorului Vladimir Jurowsky, actualul director artistic al Festivalului. Evoluția discursului simfonic structurat unitar până în planurile afunde ale partiturii Oedipe-ului enescian, constituie pentru ascultătorul profesionist, pentru noi, cei de acasă, o revelație supremă. Căci, în variantă scenică, lucrarea este cunoscută publicului bucureștean încă din anul 1958. Există o logică ce susține funcționalitatea elementelor construcției inclusiv în realizarea marelui opus simfonic care este Simfonia a XI-a, „anul 1905“, un opus cu caracter poematic, de Dmitri Șostakovici. Cine oare, mai bine decât rusul Jurowsky ar putea reda amărăciunea fără margini, resemnată, sobră, a cântecului de pustie din prima parte a lucrării? Este un poem al universului fără de speranță. În ce privește apropierea de muzica marelui compozitor al epocii sovietice, Jurowsky poate fi considerat astăzi drept un demn urmaș spiritual al marelui șef de orchestră care a fost Yevgheny Mravinsky, creatorul în primă audiție a cinci dintre simfoniile compozitorului. Solistul serii, violonistul Christian Tetzlaff, este muzicianul sensibil și inteligent, un vârf al generației tinere. Iar lirismul învestit în realizarea celebrului Concert de Alban Berg a dispus de o maleabilitate a tonului similară expresiei vocii umane.
Orchestra Națională Rusă și Mikhail Pletnev constituie în sine o unitate inseparabilă. Formația este o creație a maestrului, a acestui mare muzician al timpului nostru, dirijor, pianist și compozitor. Sunt legați consubstanțial. Acesta este motivul pentru care, în realizarea lor, cea de a VI-a Simfonie de Serghei Prokofiev se definește a fi un opus de cutremurătoare forță a expresiei. Clară și cutremurătoare! Cu o lumină a speranței abia mijind în finalul lucrării. A fost terminată în anii imediat următori ultimei conflagrații mondiale, în plină teroare stalinistă. Din păcate, stagiunile bucureștene de concert nu au cunoscut această lucrare, la realizarea căreia au conlucrat talentul, stiința și conștiința artistului. Este de observat, la Șostakovici și la Prokofiev se poate în adevăr vorbi de „rezistență prin cultură“. I-a costat existența; iar oprobriul public al forumului suprem de partid al statului totalitar nu a întârziat. Împreună cu pianistul Nikolai Lugansky au susținut partitura atât de spectaculoasă a celebrului Concert în do major, de Prokofiev. Desigur, tempo-ul alert, contrastele dinamice acentuate, au contribuit la accentuarea aspectelor ce țin de spectacolul sonor atât de agreat astăzi de gustul public; …diminuând expresia tematică generoasă pe care o deține această muzică. Am întâlnito – unii dintre noi ne mai aducem aminte – cu decenii în urmă în cântul marii noastre pianiste Silvia Șerbescu, muzician de excepțională consistență a comunicării, artist care a prezentat în mai multe rânduri această lucrare pe scena Atheneului Român, spre exemplu în compania marelui dirijor rus Nikolai Anosov.
Orchestra Filarmonică Cehă este o veche cunoștință a publicului bucureștean. Cu decenii în urmă maestrul George Georgescu apărea frecvent la pupitrul dirijoral al renumitului ansamblu. Astăzi, tânărul dirijor Cristian Măcelaru reînnoadă tradiția relației în plan muzical-artistic cu acest minunat ansamblu. Este muzicianul ce dezvoltă o uimitoare energie atent direcționată spre revelarea adevărului artistic al partiturii. Filarmonica pragheză a fost și rămâne colectivul orchestral care aparține unui climat european generos în care, de secole, se permanentizează cultura cântului în ansamblu, bucuria de a oferi muzică. Desigur, creațiile compozitorilor de școală națională de secol XIX, de secol XX, Dvorak – Simfonia a 8-a, și Bohuslav Martinu – Simfonia a 4-a, au constituit punctele de greutate a programelor susținute de muzicienii cehi conduși de această dată de tânărul șef de orchestră. A preluat abia de curând responsabilitatea susținerii ambelor concerte dat fiind decesul regretatului șef de orchestră Jiri Belohlavek. Generozitate în comunicare, structurare fermă a proporțiilor celor două opus-uri, un profesionalism imbatabil privind corelarea secțiunilor ansamblului, sunt temeiuri ale acestei salutare relații dintre muzicienii cehi și dirijorul român. Se poate evoca circulația în ambele sensuri, ale unei energii vitalizatoare care a susținut realizarea celor două programe de concert. Doi muziciei ce aparțin tinerei generații au fost găzduiți de concertele Filarmonicii pragheze. Mă refer la tânărul violoncelist Valentin Răduțiu, născut și educat în contextul tradiției celebrei școli germane a instrumentului; realizarea primului Concert de Șostakovici a dispus de o temeinică și echilibrată consistență a expresiei, de un ton generos, impecabil îngrijit. Celălalt solist al formației, violonistul Nikolaj Znaider desemnează astăzi însăși imaginea succesului fulminant; violonistica sa este pe cât de spectaculoasă pe atât de generoasă în ce privește expresia, maleabilitatea timbrală. Abordarea concertului brahmsian nu este sofisticată, dar este temeinic fundamentată în valorile de bază ale partiturii.
O cu totul altă tipologie de ansamblu orchestral desemnează Orchestra Simfonică din Pittsburg, P.S.O., un colectiv care, realmente, duce în lume faima acestei localități de pe Coasta de Est a Statelor Unite. Este, pe ansamblu, o structură simfonică de o funcționalitate uimitoare. Pe cât de bine clădită pe atât de dinamică. Indiscutabil, renumele marilor orchestre americane, inclusiv a P.S.O. este dat de partida alămurilor; dezvoltă acordaje speciale care vizează perfecțiunea. Iar mobilizarea partidelor, a membrilor formației nu se face prin efortul uneori supraomenesc al primului violonist, al concertmaestrului, ci în baza strădaniei, a conștiinței profesionale a fiecărui muzician. Întâlnirea formației cu dirijorul austriac Manfred Honeck este una realmente salutară în ce privește continuitatea unei tradiții privind valorile europene ale cântului în ansamblu lărgit, orchestral. Impresionantă, în acest sens, s-a dovedit a fi realizarea Simfoniei în re major, prima din marele ciclu simfonic datorat lui Gustav Mahler; un opus simfonic grandios, de colosale proporții, căruia dirijorul i-a găsit susținerea, logica construcției, într-un univers postromantic în care consistența acaparatoare a expresiei este susținută continuu în plan filosofic. Soliștii celor două concerte au fost personalități ce se dovedesc a fi, de ani buni, nume grele pe firmamentul vieții muzicale actuale. Cele șapte lieduri de Gustav Mahler, scrise pe versurile ciclului „Cornul fermecat al băiatului“ au fost realizate de celebrul bariton Matthias Goerne de o manieră în care culorile timbrale ale vocii îmbogățeau magistral sensul cuvântului. Atmosfera sumbră a ciclului, desfășurarea acestuia ar fi câștigat în atracțiozitate în cazul în care momentele acestuia ar fi fost prezentate alternativ cu o voce feminină gravă.
O știm nu de azi, de ieri, violonistei Anne- Sophie Mutter i-a mers faima unei apariții artistice feminine perfecte. Din toate punctele de vedere! Intonație muzicală violonistică – perfectă, trăsătură de arcuș pe mâna dreaptă – perfectă, tehnică violonistică suveran stăpânită, gust muzical impecabil, ținută scenică impecabilă. Așa am observat-o cu un deceniu în urmă când am avut prilejul să-i urmăresc, la Paris, realizarea ciclului complet al sonatelor beethoveniene. Așa am regăsit-o și acum în realizarea cunoscutului Concert pentru vioară și orchestra în la minor de Antonin Dvorak. Suplețea frazei muzicale, conturul impecabil al acesteia, simțul uimitor al proporțiilor te fac să nu-ți poți imagina nimic peste această împlinire supremă. În sfârșit, faimoasa Filarmonică din München a apărut de această dată pe scena Festivalului enescian sub bagheta renumitului dirijor Valery Gergiev, una dintre marile personalități ale artei dirijorale actuale. Ne aducem aminte, ansamblul a fost ridicat la cote artistice supreme de maestrul Sergiu Celibidache. Și se menține la acest nivel în actualitatea vieții muzicale actuale. Consistența și maleabilitatea timbrală, dinamica sonoră extinsă funcțional atașată expresiei, un profesionalism uimitor al întregului grup al muzicienilor privind cântul în ansamblu sunt doar câteva dintre datele acestei cunoscute orchestre bavareze. Se regăsesc atât în realizarea Simfoniei a 4-a, Romantica, de Anton Bruckner, cât și în definirea seducătoare a imaginilor timbrale, cu disponibilități de sugestie cvasipicturale în celebra Suită simfonică Șeherezada de Nikolai Rimski-Korsakov; iar vocea celebrei povestitoare a devenit realmente cuceritoare, dată fiind susținerea solistică a primului violonist Lorenz Năsturică-Herschkowici. Soliștii celor două concerte au fost doi dintre laureații ultimelor ediții ale marelui Concurs Piotr Ilici Ceaikovski, laureați cu distincții supreme pe care însuși Valery Gergiev i-a lansat în contextul vieții muzicale actuale. Pe parcursul celui de al 2-lea Concert de Rahmaninov, pianistul Daniil Trifonov dezvoltă o comunicare romantică absolut cuceritoare slujită de valorile unui timbru pianistic unic, luminos, maleabil, literalmente emoționant. Spectacolul pianistic dobândește astfel sensul bucuriei iluminate de un spirit ales. Violoncelistul Andrei Ioniță a devenit celebru în urmă cu doi ani când a cucerit laurii Concursului Ceaikovski. Datele personalității sale artistice se regăsesc cu deplin temei în susținerea partiturii solistice a primului Concert op. 33 de Camille Saint-Saëns. Logica expresiei este perfect corelată cu logica întregii construcții a lucrării; iar frumusețea tonului instrumentului său înnobilează natura adresării. Recunosc, mi-aș fi dorit să-l fi ascultat pe Ioniță în realizarea Concertului de Șostakovici, o realizare pe care – dată fiind forța și consistența expresiei – o consider a fi cu totul unică în peisajul muzical actual. A fost o realizare de excepție a tânărului muzician, cel care a câștigat la Moskova adeziunea unanimă a marelui juriu și a publicului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara