Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Festivalul „George Enescu“ - Preludiul festivalului de Valentina Sandu-Dediu

Deschiderea Festivalului, dincolo de evenimentul monden în sine, te mobilizează ca spectator, te introduce în atmosferă, aşa cum preludiul configurează ambianţa piesei „grele“ care îi urmează: o fugă, o suită sau o operă, eventual.

Ediţia de anul acesta a debutat entuziast, la Sala Palatului, graţie Orchestrei Române de Tineret. Ansamblul pregătit de Cristian Mandeal este, de fiecare dată, excepţional, adunând calitatea instrumentiştilor componenţi într-o unitate profesionistă, proaspătă şi pasionată. Dirijorului Kristjan Järvi i-a convenit, fără îndoială, un asemenea organism, potrivit dinamismului, teatralităţii şi versatilităţii sale, toate convingătoare. A rezultat o Rapsodie nr.1 enesciană plină de farmec, cu solo-uri şi ritmuri dansante îngrijit conturate, cu o culoare orchestrală fără exagerări inutile, transparentă şi seducătoare.

Un acompaniament exemplar a însoţit-o pe Sarah Chang în Concertul pentru vioară de Sibelius. În mod surprinzător, nu-mi găsesc adjectivele potrivite tocmai pentru violonista celebră: ce aş mai putea spune? Tehnica şi sunetul minunatei sale viori Guarneri sunt impecabile, inteligenţa muzicală pune în valoare discursul lui Sibelius, maniera în care se mişcă în paşi de dans pe scenă (îi trebuie în jur un spaţiu vital!) e cuceritoare. A lipsit totuşi ceva anume pentru ca să mă scoată din neutralitatea audiţiei, dar eu am dat vina pe idiosincrazia mea faţă de muzica lui Sibelius. În fine, ar trebui să menţionez alte două detalii: prezenţa aplauzelor între partea întâi şi a doua a concertului (publicul românesc nu se dezminte nici de data aceasta, refuzând să înveţe o convenţie a tăcerii), şi lipsa unui bis, în pofida chemărilor repetate pe scenă.

Şi în Carmina burana, tot orchestra atrage maximum de apreciere, pentru exactitate şi maleabilitate la impulsurile lui Kristjan Järvi. Se adaugă acel impresionant aparat vocal prevăzut de Orff – Corul Filarmonicii George Enescu şi Corul de copii Radio –, precum şi trei solişti: soprana Jennifer O’Loughlin (cu o onorabilă rezolvare a rolului său), baritonul Daniel Schmutzhard (care mai are de lucru la acurateţea intonaţiei) şi Max Emanuel Cencic (unul dintre cei mai în vogă contratenori europeni la ora actuală, pe care aş fi preferat să-l ascult într-o intervenţie mai consistentă, şi nu doar în acel scurt solo pe care i-l oferă această partitură).

Ce urmează după preludiul din 30 august? Un meniu bogat sau trasee alternative, dintre care încerc să aleg în continuare unul posibil.


Câteva recomandări subiective

Scriam în urmă cu doi ani, în paginile României literare, despre premiera românească a monumentalei cantate de Arnold Schönberg, compusă în urmă cu peste 100 de ani, Gurre- Lieder. Spuneam atunci că cine se aştepta la vreo muzică indigestă a fost fie plăcut surprins, fie (poate) decepţionat. Aş afirma acum ceva similar, dar şi mai apăsat, cu privire la premiera românească a operei Wozzeck de Alban Berg, în variantă concertantă. Mi-ar fi mai simplu să adopt tonul moralizator şi să comunic muzicienilor români (colegilor mei de la Filarmonică, iritaţi de dificultatea partiturii) şi publicului reticent la nou că pe toate scenele importante ale lumii s-a montat cu succes Wozzeck, în ultimii 90 de ani câţi au trecut de la premiera sa (1925). Dar nu vreau să o pornesc pe panta critică a afirmaţiei că Bucureştiul va rămâne o eternă provincie culturală fără Wozzeck sau multe alte titluri de repertoriu liric din secolul XX, semnate de Benjamin Britten sau Dmitri Şostakovici, de Belá Bartók sau Leos Janacek, de Claude Debussy, Igor Stravinski şi alţi contemporani celebri ai lui Enescu. Nu; pur şi simplu aş vrea doar să pot molipsi pe cei din jur de curiozitatea şi pasiunea cu care am cunoscut treptat opera lui Berg: mai întâi pe o casetă video proiectată de regretatul meu profesor, compozitorul Ştefan Niculescu, şi apoi în spectacolul la care am asistat în 1991, la Opera de Stat din Viena, urmărindu-l fascinată pe Claudio Abbado cum dirijează pe dinafară toată partitura.

Dirijorul Leo Hussain reuşise o performanţă în două zile de repetiţii cu Gurre-Lieder, preluând din zbor bagheta refuzată de alt dirijor, în toiul Festivalului Enescu din 2013. Cu maximă eficienţă, cu talent de comunicare şi, evident, prin cunoaşterea enormei partituri, la pupitrul Orchestrei şi Corului Filarmonicii bucureştene, Hussain ne-a convertit pe toţi cei prezenţi în sală în admiratori ai lui Schönberg. Îl aşteptăm alături de aceleaşi ansambluri româneşti, pe 14 septembrie, să ne traducă mesajul operei lui Berg – poate dificil de digerat de la bun-început, dar dezvăluindu- se apoi profund, uman, emoţionant – şi să convingă din nou publicul românesc că expresionismul şi atonalismul nu sunt întotdeauna sinonime cu muzica „urâtă”.

Dacă mă uit la oferta de repertoriu a actualei ediţii, Wozzeck clipeşte intermitent şi insistent, ca noutatea cea mai importantă. Mai mult, ineditul (pentru scenele româneşti) pare a se construi anul acesta în jurul genului liric: o nouă versiune cu Oedipe la Opera Naţională Bucureşti, pe 18 septembrie, sub bagheta aceluiaşi Leo Hussain (care va dirija montarea operei enesciene la Covent Garden); o altă operă în concert, Elektra de Richard Strauss, cu ansamblul de la Bayerisches Staatsoper şi dirijorul Sebastian Weigle; în fine, Baronul Münchhausen de Dan Dediu, în regia lui Cristian Mihăilescu, la Opera Comică din Bucureşti (16 şi 19 septembrie). Un pasionat de operă poate întrezări două trasee intersectate de Enescu: pe de o parte alternativa austro-germană la expresionismul primelor decenii de secol XX, derivat din tragedia antică (Elektra) sau din societatea modernă (Wozzeck), cunoscut fiind faptul că nici din Oedipe (opera bazată pe o altă tragedie antică) nu lipsesc momente expresioniste; pe de altă parte, un compozitor român din generaţiile post-enesciene propune în secolul XXI un umor postmodern, condimentat cu nuanţe expresioniste, într-o operă scrisă iniţial (în 2002) pentru un teatru berlinez, şi pe un subiect german (Baronul Münchhausen). Iată că – în decursul câtorva zile de Festival Enescu – poate fi interesantă reflecţia asupra celor patru modalităţi (înrudite) de a concepe operă în ultima sută de ani.

Bineînţeles că preferinţele mele nu se vor opri la opere. Nu pot lipsi la Berliner Philharmoniker cu Sir Simon Rattle (3 septembrie), nici la recitalul lui Murray Perahia (5 septembrie). Aştept cu nerăbdare să-i ascult din nou pe Arcadi Volodos (11 septembrie), Vasily Petrenko (18 septembrie), Janine Jansen (19 septembrie) şi Andris Nelsons (19- 20 septembrie). Ba chiar mă pregătesc să contribui cu jumătate de claviatură a pianului în concertul Ansamblului Profil de la Sala Mică a Palatului (5 septembrie). Sunt, de asemenea, curioasă să ascult unul din programele propuse de Michael Tilson Thomas (San Francisco Symphony, 7 septembrie), provocatoare prin mixturile lor de piese tradiţionale cu noutăţi ale avangardei. Întâmplarea face ca – atunci când scriu aceste rânduri – să răsfoiesc ultimul număr din revista Diapason (nr. 638, septembrie 2015) şi să descopăr un interviu amplu cu Michael Tilson Thomas (p.44-48). Nu demult a dirijat, într-o seară, Concertul pentru vioară de Mendelssohn, Pulcinella de Stravinski şi The Seasons de John Cage; la Bucureşti îl va alătura pe Enescu lui John Adams şi lui Beethoven. O asemenea viziune repertorială a constituit scopul său de când conduce San Francisco Symphony, din anii ’90, tocmai pentru a lărgi repertoriul şi a câştiga un nou public. Nu îl interesează faptul în sine de a prezenta prime audiţii de Scelsi, Berio sau John Taverner, ci felul în care, traversând asemenea muzici, „urechile publicului şi ale muzicienilor se deschid, mai sensibile la spiritul de aventură care îi ghida la vremea lor pe Mahler sau pe Beethoven.” Vom vedea...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara