Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Festivalul Enescu, ieri şi azi de Dumitru Avakian


Ştim cu toţii, Enescu este un simbol naţional, este o personalitate a raportărilor de semnificaţie în muzica europeană a primei jumătăţi a secolului trecut, este artistul unui umanism consecvent, nebiruit de vicisitudinile vremii, de avatarurile timpului. Şi nu au fost puţine!

Este un artist de vocaţie europeană. Prin spirit, prin credinţa în valorile umane, prin natura speranţei. Oricât de potopitoare, la Enescu viziunea tragică rămâne consolatoare. Ca şi la Honneger, ca şi la Bartok sau, mai târziu, la Messiaen.

A fost expresia însăşi a adresării prin muzică. Al unei adresări încărcate de sens. în planul performanţei muzicale, prin intermediul viorii, pianului, al actului dirijoral, în plan componistic. Gândind în muzică. Vorbind despre muzică.

în mod simplist am putea aprecia că Enescu este un brand de ţară; al României profunde, al României perene.

Al României de azi? în ce fel, oare? Este bine să reflectăm în acest sens.

Zilele trecute am reauzit semnalul de deschidere a Festivalului! Aşa cum este firesc - aşa cum nu s-a întâmplat în precedenta ediţie! - opera "Oedipe" a fost prezentată într-o nouă montare regizorală. Cea a Teatrului "Capitole" din Toulouse, în viziunea regizorului Nicolas Joël, fostul director al casei, actualul director al scenelor pariziene de operă. Premiera propriu-zisă a spectacolului a avut loc la sediu, în toamna trecută. O montare statică, cenuşie; din toate punctele de vedere. O montare în care au fost operate tăieturi faţă de muzica maestrului. O montare ce dispune de erori fundamentale faţă de concepţia autorilor, faţă de concepţia lui Enescu şi Fleg, autorul libretului, unul dintre literaţii francezi importanţi ai timpului. în viziunea autorilor, Oedipe este un simbol al luptei cu propriul destin, un simbol al suferinţelor îndurate spre binele unei colectivităţi ingrate, manipulate, schimbătoare... Trecerea lui din această lume se petrece în lumina celestă a unei cvasisanctificări la care cu pioşenie asistă Teseu, întregul sfat al înţelepţilor Atenei.

în mod cu totul surprinzător Joël îl trimite pe Oedipe în infernul în care, cu câteva scene mai înainte, dispăruse Sfinxul! Momentele dramatice, scena orbirii, scena finală a Iocastei, nu au relief regizoral-scenic. Este o montare săracă în idei, montare la care a contribuit inclusiv realizarea scenografiei şi compoziţia luminilor, anume Ezio Frigerio şi Vinicio Cheli; terne, cenuşii, uniforme, lipsite de relief în definirea caracterelor. S-ar putea invoca orientarea către o viziune statuar-oratorială apropiată tragediei antice; dar şi aceasta este deranjată de mişcări scenice schematice, penibile, pe care le poţi regăsi în montările simpliste ale echipelor teatrale ale caselor de cultură. N-aş vrea să se considere că exagerez, că judec exclusivist. O singură scenă a fost în adevăr inspirată; cea a Sfinxului. O fiinţă stranie care tinde a-l cuprinde, a-l birui pe Oedipe, tinde a-şi întinde puterea, aripile negre, asupra omului, asupra întregului univers. întreaga scenă a fost bine realizată vocal, dar şi scenic, într-o contorsiune apocaliptică, de mezzosoprana Ecaterina }uţu; un rol antologic, unul dintre marile roluri ale domniei sale. Cu un an în urmă premiera de la Toulouse a acestei producţii a fost apreciată de presa internaţională doar în planul realizării muzicale; componistice şi interpretative. Şi nu regizorale! Din acest punct de vedere trebuie apreciată reţinerea directorului artistic al Operei bucureştene, cel care pregetă în preluarea la noi a acestei producţii. Ar fi un aşa-numit "cadou"; ...de care se dispensează alţii! Susţinerea rolului titular, în schimb, a constituit o împlinire de zile mari! în planul performanţei vocale! O datorăm cunoscutului muzician care este Franck Ferrari, o voce de bas-bariton potrivită vocalităţii rolului, ideii de tragedie lirică; aşa cum şi-a gândit Enescu opera. Regia nu i-a oferit posibilitatea a se desfăşura la adevărata sa valoare! Trebuiesc apreciate performanţele celor două colective ale instituţiei bucureştene. Corul, condus de neobositul maestru Stelian Olariu, oferă în continuare performanţe impresionante; sub aspectul coerenţei ansamblului, al clarităţii planurilor sonore, al implicării dramatice. Voi aminti faptul că în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, cu prilejul premierei bucureştene, maestrul Olariu a pregătit corul în calitate de tânăr asistent.

Trebuie remarcată strădania instrumentiştilor or­chestrei conduse de maestrul Oleg Caetani, un vechi promotor în plan internaţional al muzicii enesciene, un vechi prieten al vieţii noastre muzicale, un spirit lucid, generos, mobilizator.

Mezzosoprana Oana Andra în rolul Iocastei, soprana

Crina Zancu în rolul Antigonei, basul Pompeiu Hărăşteanu în cel al lui Phorbas, basul Horia Sandu în cel al lui Tiresias... au adus consistenţă muzicală acolo unde regia s-a dovedit a fi neputincioasă, lipsită de imaginaţie.

în mod cert, fiecare ediţie a festivalului trebuie să beneficieze de o nouă montare a capodoperei enesciene. Dar nu în orice condiţii. Ar fi cred potrivită - am spus-o în mai multe rânduri - instituirea unui proiect naţional privind montarea operei enesciene, de la o ediţie la alta. Şi este la fel de firească menţinerea acestei lucrări în repertoriul permanent al primei scene lirice a ţării. Este, cred, o obligaţie de onoare.

în mod simbolic, bucurându-se de o consistenţă impresionantă, primul concert al festivlului a fost dedicat creaţiei româneşti. A fost susţinut de una dintre cele mai prestigioase formaţii camerale de la noi, de formaţia "Trio Contraste", de trei eminenţi muzicieni, dăruiţi trup şi suflet vieţii noastre muzicale, creaţiei autohtone. Mă refer la pianistul Sorin Petrescu; este o personalitate puternică; dezvoltă o inteligenţă muzicală-artistică ce poate deveni copleşitoare; atunci când prezintă acest opus atât de special care este Sonata datorată regretatului maestru Aurel Stroe. Este de evocat personalitatea flautistului Ion Bogdan Ştefănescu, un artist de autentică fibră, un muzician ce dispune de o veritabilă carismă a comunicării muzicale. Cântă mult, cântă bine, este spectaculos, este cuceritor în stiluri componistice dintre cele mai diferite; mă refer în mod prioritar la "Aulodia" lui Eugen Wendel, la traiectul captivant al lucrării "Dizzy Divinity" de Horaţiu Rădulescu, la impresionanta construcţie pe care o reprezintă Sonata veşnic tânărului Vasile Timiş.

Opusul de referinţă al întregii seri de muzică, după părerea mea, l-a reprezentat lucrarea "Et semper", de Corneliu Dan Georgescu, o lucrare dedicată formaţiei complete, în trio, o creaţie în care luciditatea construcţiei este întrecută, poate, doar de fascinaţia unei imaginaţii componistice uimitoare. A fost realizată cu participarea percuţionistului Doru Roman, artistul unei totale implicări în actul performanţei muzicale.

în mod cert, concertele de început ale Festivalului, serile de muzică românească au în egală măsură rolul de a-i reuni pe muzicienii noştri sosiţi de peste mări şi ţări; oferă posibilitatea întreţinerii contactelor profesionale cu muzicienii din ţară, cu compozitorii, cu muzicienii performeri ce aparţin unor generaţii, unor formaţii profesionale diferite. Sunt în egală măsură concerte ce pun în evidenţă opţiuni stilistice dintre cele mai variate. Mă refer la compozitoarele Dana Probst, Violeta Dinescu, Liana Alexandra, Diana Rotaru, la generaţia creatorilor trecuţi în eternitate, cum este maestrul Anatol Vieru, la compozitori ce aparţin unui anume clasicism al muzicii noastre, cum sunt Nicolae Brânduş sau Adrian Iorgulescu, la compozitori mai tineri şi mai vârstnici, cum sunt Gheorghe Costinescu, Cristian Marina, George Balint, Şerban Nichifor, Adrian Mociulschi, Adrian Enescu, la invitatul special membrilor formaţiei, compozitorul israelian Doron Kaufman. Iar concertele de muzică românească continuă. Sunt găzduite la Ateneul Român. Se bucură de o atenţie publică specială, întreţinută inclusiv de canalele televiziunii şi ale radioului public, de publicaţia festivalieră "Agenda Festivalului", distribuită gratuit, o excelentă sursă de informaţii adresate melomanilor, adresate publicului larg.

Nu pot fi trecute cu vederea cuvintele rostite de directorul artistic al Festivalului, de domnul Ioan Holender, cel care - în prima seară, la Operă - a ţinut să mulţumească contribuabilului român pentru investiţia importantă pe care o reprezintă manifestările festivaliere, o investiţie care - o ştim cu toţii - în plan spiritual aduce beneficii incomensurabile. Pentru prezent. Pentru viitorul nostru.

Trebuie să recunoaştem, România de azi, pe anume segmente, încearcă a se raporta la Enescu. Reuşeşte, oare?! Festivalul Enescu este expresia acestei raportări. Inclusiv actuala ediţie. De la prima, cea din anul 1958, şi până în zilele noastre Festivalul însuşi a suportat rigorile timpului. Ale timpurilor. Care, la rândul lor, l-au marcat.

Este captivant de observat complexul situaţiilor, al determinărilor socio-politice ale anilor de sfârşit ale deceniului al şaselea al secolului trecut. Era imperioasă nevoia de legitimare a regimului totalitar. în plan naţional. De acreditare în plan internaţional. Prin atragerea marilor personalităţi ale culturii, artei, ştiinţei; prin adiţionarea marilor nume ale trecutului. Chiar şi ale trecutului foarte apropiat. Cum era Enescu la acea vreme. în ultimii ani ai vieţii a fost realmente curtat în scopul revenirii în ţară; prin intermediul lui Mihail Sadoveanu, a lui Petru Groza. A refuzat de fiecare dată invitaţiile regimului. A fă­cut-o cu eleganţă, cu distincţie, cu discreţie. S-a stins la Paris, în 1955, în condiţiile unor limitări cutremurătoare. înconjurat de atenţia unui restrâns grup de prieteni; printre care Yehudi Menuhin, regina Belgiei, Elisabethe... fondatoarea concursului de compoziţie, de solistică, de la Bruxelles, concurs ce-i poartă numele.

La Bucureşti, în anii imediat următori, se zăreau semnele unei deschideri, ale unei încercări de depăşire a îngheţului perioadei "războiului rece". Statutul de ocupant al Armatei Sovietice lua sfârşit. Echipa conducătoare îşi consolida poziţiile. Era necesară cosmetizarea unei imagini care să mascheze ororile anilor trecuţi, cri­mele de pe şantierul Canalului Dunărea-Marea Neagră, spre exemplu. Căpătau palid contur relaţiile cu Vestul Europei. Timide dar evidente. Un anume sentiment naţional, atent controlat de la vârful piramidei conducătoare, încerca a depăşi gesticulaţiile penibile ale "internaţionalismului proletar".

Instituirea Festivalului şi Concursului Internaţional "George Enescu" se înscria pe această direcţie. Se acordau satisfacţii mărunte, dar semnificative unei pături intelectuale care depăşise anii războiului, vicisitudinile perioadelor imediat următoare, o pătură de care regimul totalitar avea nevoie, pe care încerca să şi-o apropie. în mod declarativ - şi nu numai - Festivalul avea menirea de a lumina opera maestrului, de a sprijini promovarea muzicii româneşti.

La concertul de deschidere, în marea lojă regală a Ateneului Român, devenită loja R.P.R., căci republica devenise populară, în loja centrală au luat loc autorităţile conducătoare ale statului; prezente pentru prima oară, în bloc, la un eveniment cultural-artistic. Aşa-zisa "întâlnire" între Est şi Vest avea loc inclusiv pe podiumul sălii de concert a Ateneului. Cei doi celebri violonişti ai timpului, Yehudi Menuhin şi David Oistrah, dirijorul George Georgescu - repus şi domnia sa în drepturi după o lungă perioadă de interdicţie, Orchestra Filarmonicii bucureştene, cântau dublul "Concert în re minor" de Johann Sebastian Bach; cu ani în urmă cei doi solişti, fiecare în parte, cântaseră această lucrare în compania lui Enescu însuşi. Sub aceeaşi ilustră baghetă a răsunat atunci "Eroica" enesciană, prima dintre simfoniile maestrului. Pianistul chinez Li Min-Quiang - dispărut şi reapărut dintre valurile "revoluţiei culturale" din ţara sa - obţinea laurii distincţiei supreme la concursul tinerilor muzicieni. Piesa obligatorie a concursului de pian era pe atunci "Jocul dobrogean", celebra Toccatta de Paul Constantinescu. Cunoscutul cuplu pian-vioară al fraţilor Valentin şi Ştefan Gheorghiu, la acea vreme doi tineri muzicieni lansaţi în anii de după război, deveneau laureaţi ai competiţiei privind interpretarea sonatei "în caracter popular românesc"; cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, Enescu însuşi îi remarcase. Tot cu prilejul primei ediţii a Festivalului, maestrul Constantin Silvestri a condus prima audiţie românească a operei "Oedipe"; în regia maestrului Jean Rânzescu; ...montare considerată şi astăzi ca fiind cea mai apropiată intenţiilor autorilor muzicii, libertului; în rolul titular apărea maestrul David Ohanesian; ...evoluţia sa a devenit etalon, veritabil reper, privind realizarea acestui rol. Sub aceeaşi ilustră baghetă dirijorală a fost imprimată "Simfonia de cameră", un opus al maturităţii târzii; ...un opus a cărui noutate părea a fi cu totul avangardistă pentru acea vreme! Au fost printre primele lucrări enesciene cunoscute de publicul bucureştean în anii postbelici.

Instituit iniţial a se perpetua la o perioadă de trei ani, Festivalul şi Concursul au cunoscut momente de spectaculoasă strălucire în anii '60, începutul anilor '70; în anii '80, în aşa-zisa "epocă de aur", epoca totalitarismului absolutist, s-a considerat că personalitatea enesciană ar face concurenţă cuplului prezidenţial! Festivalul a pălit enorm. Concursul a fost desfiinţat. Concursul de canto este anulat şi astăzi! Act cu care actualul di­rec­tor al festivalului - sic! - se mândreşte... conform propriilor sale declaraţii.

în mod evident, Festivalul şi Concursul au cunoscut o nouă viaţă în ultimele două decenii. La conducerea Festivalului, Ludovic Spies, Mihai Brediceanu, Roman Vlad, Lawrence Foster, Cristian Mandeal, Ioan Holender au asigurat o creştere impresionantă a calităţii evenimentelor. Au existat ediţii cu caracter tematic, orientate prioritar pe luminarea creaţiei enesciene, altele au urmărit poziţionarea creaţiei maestrului în contextul epocii, a muzicii primei jumătăţi a secolului trecut, altele au vizat transformarea Festivalului într-o suită de momente "de toate pentru toţi", cu dans, teatru, spectacole în aer liber, divertisment, manifestări cu totul străine spiritului enescian; ...dar apropiate gustului actual, comercial, al publicului larg.

O gafă enormă ce va trebui reparată o reprezintă excluderea dintre disciplinele Concursului a secţiei de canto; iar aceasta în ciuda unor proteste generale; în ciuda faptului că - în anii din urmă - se poate vorbi de o creştere impresionantă a materialului vocal autohton.

Au existat câştiguri importante! Mă refer în primul rând la instituirea unei serii de concerte de muzică românească, la posibilitatea ca opusurile compozitorilor noştri să apară în contextul internaţional al valorilor muzicii secolului XX; etalon, în acest sens, rămâne concertul simfonic de muzică românească condus de Ghenadi Rojdestvenski. în ediţia din anul 1995! A fost instituit concursul de compoziţie; este competiţia ce răspunde vocaţiei esenţiale a personalităţii enesciene. Cine îşi putea imagina că la ediţia din acest an vor fi înscrise în concurs 184 de lucrări?! O participare mult sporită se înregistrează în cadrul competiţiilor de pian, de vioară. Promovarea internaţională, realizată perseverent, cu consecvenţă, pe o bună perioadă de timp, de echipa de la "Artexim", a dat roade! în plus, conjuncturile internaţionale favorabile, intrarea ţării noastre în U.E., au îmbunătăţit climatul de cunoaştere, de încredere, de comunicare.

în zilele următoare va începe defilarea marilor colective simfonice ale lumii. Voi aminti doar faptul că melomanii bucureşteni au posibilitatea de a urmări, în premieră la noi, evoluţia colectivului Orchestrei "Concertgebow" din Amsterdam, ansamblu clasificat - de către publicaţia britanica "Gramophone" - a se situa pe primul loc în lume; nu se poate omite faptul că poziţia primei vioari a ansamblului este deţinută de violonistul român Liviu Prunaru. Nu poate fi neglijat faptul că aceeaşi poziţie în cadrul ansamblului simfonic al Elveţiei Romande, de la Geneva, Orchestre de la Suisse Romande, este deţinută de un alt muzician originar din România, de violonistul Bogdan Zvorişteanu aflat de această dată, în Festival, sub bagheta dirijorului Marek Janowski, directorul artistic al formaţiei.

în mod cert, mai mult decât oricare minister al diplomaţiei, Festivalul muzicii enesciene aduce o benefică promovare a imaginii ţări, a noastre a tuturor. De noi depinde cum vom şti să îngrijim această imagine, acest eveniment festivalier considerat la ora actuală - inclusiv de presa europeană - a fi unul dintre cele mai prestigioase de acest fel.