Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Festival de elită în context ecumenic de Virgil Mihaiu

În anii din urmă, festivalurile de jazz din ţara noastră au devenit mai numeroase şi mai atractive. În aceste condiţii de emulaţie şi concurenţă, Asociaţia culturală JAZZ.RO a impus un format cu totul aparte: Jazz in Church.

Ajuns în aprilie 2016 la cea de-a patra ediţie, festivalul a reunit nume de vârf ale actualei elite internaţionale, în ambianţa ecumenică oferită de Biserica Lutherană germană din Bucureşti. Concepţia şi prezentarea programului au fost girate de excelenţii promotori Cristian Moraru/director artistic şi Paul Tutungiu/maestru de ceremonii. Întrucât nivelul valoric al celor patru gale s-a menţinut constant la cote înalte, voi prezenta recitalurile în succesiunea lor din program.

Aşa cum se cuvenea într-un spaţiu sacralizat, „uvertura” a aparţinut unui trio marcat de o atitudine spiritualizată faţă de creaţia artistică. Pianistul Tord Gustavsen şi percuţionistul Jarle Vesperstad, ambii din Norvegia, şi-au combinat invenţiunile instrumentale cu cele vocale ale cântăreţei afganogermane Simin Tander. Atu-ul primordial l-au constituit textele intonate în paştună, limba paternă a interpretei. Placate pe vechi cântări imnice norvegiene, sonorităţile exoticului idiom iranian îl proiectează pe ascultător într-o dimensiune onirică. Deşi incomprehensibile la nivel noţional, cuvintele se integrează firesc în jocul dintre sunet şi tăcere – aşa cum peisajul unui fiord revelează oglinda apei printre umbrele munţilor. Aceste lied-uri postmoderne sunt exprimate printr-o muzică eliptică, fără stridenţe, cu lungi plaje minimaliste, în fluxuri calme, racordate la ritmurile naturii. Ca atare, atunci când intervine un climax sonor, el e perceput ca o ameninţare, disproporţionată în raport cu pacea consubstanţială universului, iar după o rătăcire printre vocabule fără sens, poemul imnic revine la starea serenă, în acompaniament tremurător de orgă. Pe cât de discret – cu note picurate delicat pe claviatură, sau microtonalităţi vocale şi percuţionistice – pe atât de consecvent pledează cei trei interpreţi cauza unei spiritualităţi împărtăşite universal.

Faţă de interiorizarea scandinavă cu reflexii sufi a primului recital, cel susţinut de francezii Michel Godard şi Bruno Helstroffer, împreună cu elveţianul Lucas Niggli, păru de-a dreptul exuberant. Aici punctul de atracţie consta în insolitul combinaţiei timbrale: Godard nu e doar un maestru al tubei (fondator al grupului tubisticojazzistic Steckar Tubapack, pe care reuşisem să-l aduc pe scena Filarmonicii din Cluj prin 1995), ci şi al bizarului instrument le serpent, considerat a fi antecesorul tubei; la rândul său, Helstroffer mânuieşte cu dexteritate teorba, o rudă mai complicată a oud-ului; iar Niggli e un reprezentant de încredere al solidei şcoli avangardiste din ţara unde Tzara declanşa insurecţia dadaistă, fix în urmă cu o sută de ani. Recursul la asemenea instrumente (cărora li se adaugă ghitara-bas, utilizată cu egală dexteritate de către Godard) plasează muzica trio-ului într-o zonă a interferenţelor dintre improvizaţia de tip baroc şi cea jazzistică. Farmecul ambelor provine şi din asumarea impreciziilor intonaţiei netemperate. Ezitările atât de omeneşti, micile scăpări/alunecări pe lângă note, „imperfecţiunile” acceptate prin însăşi definiţia barocului (a se vedea etimologia iberică a termenului, provenit de la o „perlă de formă neregulată”), toate acestea fac parte din arsenalul omologat al exprimării jazzistice. Cum era de aşteptat, şi în cazul acestui Trio, Paul Tutungiu a găsit o pertinentă caracterizare: „un ansamblu cu parfum vintage, patină medievală şi succes contemporan.”

Violoncelistul olandez Ernst Reijseger (n. 1954) este o personalitate inconturnabilă a scenei jazzistice mondiale. Asemenea compatriotului său, percuţionistul Han Bennink, Reijseger şi-a edificat statutul sublimându-şi eul creator într-o fuziune cu instrumentul său de elecţiune. Dar dacă Bennink dispunea de suficiente premise la care se putea raporta (datorită rolului imens al percuţiei în jazz), violoncelul rămăsese un mare absent al istoriei genului. Până la apariţia lui Reijseger. Evoluţia scenică a artistului devine spectacol total, asimilabil – pentru obsedaţii de categorisiri – conceptului de teatru instrumental. O desfăşurare de fantezie muzical-histrionică, în care momentele de plenitudine muzicală şi emoţională alternează cu deambulări elucubrante, o improvizaţie totală, cu sensuri mereu căutate, găsite şi iarăşi abandonate, în căutare de noi orizonturi. Asemenea unui prestidigitator, muzicianul reinventează violoncelul în ipostaze neverosimile: când evocator al hieratismului clasicist, când sfâşiat de dileme contemporane, metamorfozat în instrument de percuţie sau într-o ghitară-bas acustică, de o flexibilitate şi expresivitate ce par să invoce căile pe care ar fi apucat-o Charles Mingus, dacă ar fi perseverat în cariera de violoncelist... Indiferent de direcţiile şi aluziile imprevizibile pe care le incorporează limbajului său, Reijseger îşi menţine controlul asupra sunetelor, până şi în pasajele cele mai alunecoase. Cu alte cuvinte – un extraordinar dozaj al procedeelor de extragere a tonurilor şi emoţiilor. Iar întreaga reprezentaţie traduce sonor şi gestual o viziune cald-umană (marcată de tradiţionala apetenţă neerlandeză pentru burlesc) asupra existenţei noastre scindate între râs şi plâns. În această aventură a perpetuei redescoperiri, Reijseger apelează de regulă la complici de încredere – în cazul de faţă, compatriotul său pianistul Harmen Fraanje, cu 22 de ani mai tânăr, dar capabil să facă faţă celor mai provocatoare stuaţii. Performanţa acestui tandem la Biserica Lutherană din Bucureşti se înscrie direct în categoria „de neuitat”.

Trio-ul pianistei Sylvie Courvoisier (elveţiancă integrată scenei newyorkeze) îmbină calităţile de instrumentistă şi compozitoare ale protagonistei cu reactivitatea complementară a partenerilor ei, Drew Gress/contrabas şi Kenny Wollesen/baterie. Încă de la prima temă – unisoane abrupte, frânte, alternând cu pasaje fluid swingate – am detectat o anumită continuitate cu acea „estetică a rupturii” cultivată de Paul Bley în perioada sa de colaborare cu fenomenalul Barry Altschul, pe la mijlocul anilor 1960. Intenţii, schiţări de melodii abstracte, ce poartă în ele însele germenele contradicţiei, note ciupite pe coardele pianului cărora li se dau răspunsuri atonale pe claviatură. Courvoisier se înscrie printre cei ce iau ad litteram definiţia pianului ca instrument de percuţie. Punctul forte al grupului îl reprezintă dialogurile echidistante dintre componenţi. Ostinato-urile ritmate de mâna stângă amintesc de preocuparea tipic helvetă pentru orologii (ca imagine mecanicizată a timpului), dar se pot combina, fugitiv, şi cu acorduri din Debussy... La fel ca la apreciatul grup elveţian Ronin, coordonat de Nick Bartsch, formulele repetitive sunt pândite de pericolul redundanţei. Din fericire, ambele formaţii ştiu să fenteze majoritatea capcanelor pe care singure şi le întind.

Un alt recital de provenienţă newyorkeză a aparţinut Trio-ului Lionel Loueke. Ghitaristul originar din Benin e un produs al renumitului incubator de talente de la Berklee/Boston. El întruchipează modul cum sună mereu invocata sinteză afro-americană în jazzul actual: multă ştiinţă, multă măiestrie tehnică, mult confort sonor, subminate pe alocuri de excese derivative. Împreună cu o secţie ritmică de fineţe şi preciziune (italo-suedezul Massimo Biolcati la bas şi ungurul Ferenc Nemeth la baterie), Loueke se lansează în extinse... safari-uri printre grooves bazate pe ritmuri africane. Pe alocuri răzbat ecouri din John Abercrombie, John Scofield sau George Benson, efecte onomatopeice à la Bobby McFerrin, în timp ce momentele de percuţie pe griful ghitarei ni-l reamintesc pe Stanley Jordan. Paleta sonoră e diversificată prin utilizarea sintetizatoarelor adaptate la ghitara electrică, astfel încât un reuşit final de piesă îşi poate augmenta efectul prin utilizarea timbrului de orgă. Exigentul critic al revistei DownBeat Jim Macnie acordă celui mai recent album al acestui Trio, Gaia, prezentat in extenso şi la Bucureşti, trei din cinci stele posibile, obiectând că „muzica pare aglomerată şi fragmentară”. Dar, recitalul a avut un curs ascendent şi s-a încheiat cu o binevenită dezlănţuire de spirit ludic, aparent autocenzurat în primele piese.

Încă o personalitate de anvergură mondială prezentă în festival a fost John Surman. El şi-a spus cuvântul decisiv în istoria jazzului, deja prin albumul Extrapolation, înregistrat la finele anilor 1960 în compania lui John McLaughlin/g, Tony Oxley/dr şi Brian Odgers/b. Deşi ajuns la senecture (e născut în 1944), poliinstrumentistul englez manifestă o prospeţime artistică demnă de toată admiraţia. În tandem cu pianistul norvegian Vigleik Storaas, Surman ne-a oferit un recital de o copleşitoare frumuseţe, în care rolul de onoare fu acordat melodicităţii. Încă din minisuita cu care şi-au deschis programul, cei doi au croşetat împreună linii melodice fluente, învăluitor-evocatoare, evidenţiind aptitudinea muzicianului de a „rosti” poeme fără cuvinte prin intermediul saxofonului sopran. Când a trecut pe fluierul de lemn (blockflöte), acompaniat de pointilismele lui Storaas la pian, Surman ne-a scos parcă din timp, transpunându-ne într-o atmosferă impresionist-bucolică, în contrast cu hipertehnicismul de care suntem împresuraţi. Aceeaşi seninătate prevala şi în incursiunea componistic-improvizatorică prin universul luminos al melosului hispanic. (Plenitudinea existenţială astfel manifestată mi-a reamintit duetul de anul trecut, din primitoarea Biserică Lutherană, în care excelaseră italienii Gianluigi Trovesi/instrumente cu ancie şi Gianni Coscia/acordeon.) Prin Circle of the Druids – o confesiune muzicală raportată de propriile-i rădăcini – John Surman a evocat aura mistică a ţinutului său natal, Cornwall, sub semnul energiilor spirituale de sorginte celtică, impregnate de asimetrice ritmuri ancestrale. Pianistica lui Storaas oferă garanţia unui confortabil suport armonic pentru această demonstraţie de vitalitate romantică, în care până şi tehnicile instrumentale non-convenţionale (cum ar fi pianul preparat, sau dificilisima respiraţie circulară) aduc reverenţe versului lui John Keats: „A thing of beauty is a joy for ever”.

O revelaţie a reprezentat-o recitalul pianistului român Toma Dimitriu împreună cu saxofonistul spaniol Daniel Torres. Compoziţiile lor sunt impetuoase şi originale, plasânduse pe limita ce desparte (sau uneşte?) tradiţia jazzului de cea a muzicii contemporane. Deşi ambii tineri aduc un suflu de vitalitate latină, emoţiile sunt trecute prin filtrul cerebalităţii. Acest dialog între egali furnizează situaţii muzicale captivante – de la teme nervoase, angulare, animate de spiritul lui Thelonious Monk, până la duete meditative ce aminteau de frumoasa conlucrare a lui Paul Bley cu saxofonistul ucrainean Keshavan Maslak pe albumul Romance in the Big City (editat la Leo Records în 1993). Rămâne de sperat ca energia juvenilă demonstrată de Torres şi Dimitriu să fie valorificată în continuare, prin menţinerea acestui promiţător duo, ce ar putea funcţiona şi ca nucleu al unor proiecte mai ample.

Francezul Édouard Ferlet ne-a regalat cu un recital solo pe instrumentul numit de ruşi regal (= pian de concert). Conform mărturisirii făcute publicului, interpretul se plasează în postura jazzmanului care cântă împreună cu J.S. Bach. Ferlet e fascinat nu doar de muzica maestrului german, ci şi de însuşi aspectul grafic al partiturilor rămase de la acela. De la contemplarea şi venerarea lor, ajunge la parafrazări din cele mai diverse unghiuri – citindule în oglindă, inversându-le, descompunându-le, ştergând sau adăugând note, realizând palindroame sonore, sau cine ştie ce alte combinaţii şi permutări. Această „nebunie” are totuşi ceva cartesian, o ţinută muzicală proprie. Reformularea postodernă propusă de Ferlet aminteşte de iniţiativele similare ale americanului Uri Caine (care i-a reluat din perspectivă variaţional-jazzistică pe Beethoven, Mahler, Schumann, Bach, Wagner, Verdi, Mozart ş.a.), dar în cazul de faţă de/ şi re/construcţia etalează un fel de panaş francez, o eleganţă şi un fler inefabile. Bis-ul ne-a demonstrat că şi Zborul cărăbuşului de Rimski- Korsakov poate fi un stimulent la fel de fast pentru brianţa pianistică a lui Édouard Ferlet.

Marele final al festivalului a fost dominat de prezenţa legendarului trompetist danez Palle Mikkelborg, care în martie 2016 a împlinit 75 de primăveri. Modul quasi-solemn în care utilizează trompeta, flugelhornul şi adjuvantele lor electronice îi conferă prestanţa necesară într-un spaţiu al reculegerii, ce dă marca acestui festival. De altfel, într-o scurtă alocuţiune introductivă, cantorul şi organistul Bisericii Lutherane, Vlad Năstase, a invocat aserţiunea reformatorului Martin Luther: „Muzica este darul lui Dumnezeu”. Într-un asemenea context, poate ar fi fost mai adecvat ca Mikkelborg să fie acompaniat la orgă, aşa cum procedase toamna trecută în biserica din Râşnov, în tandem cu norvegianul Stale Storlokken. Acum a fost preferat ghitaristul danez Jakob Bro, ale cărui întunecate conglomerate sonore virate prin sintetizator creau un efect de distanţare stimulativ, însă mai puţin ataşant decât vibraţiile organistice audiate la Râşnov. Oricum, aceasta nu a impietat asupra semnificaţiilor înălţătoare ale semnalelor de trâmbiţă lansate de Mikkelborg înspre tării. Succesiuni de note prelungi, însingurate, în care timbrurile (naturale sau procesate ale) trompetei rosteau implicite rugăciuni, uneori în contrast cu fundalul inchietant, alcătuit din bruitisme, explozii, prăbuşiri etc. extrase din ghitară & alte ustensile electronice. „Ceremonialul” muzical s-a menţinut preponderent în sfera lirismului, eludând componenta ritmică şi apelând doar la discrete sugestii armonice. În fond, arta lui Mikkelborg este primordial una a sugestiei. El ştie să imprime unui asemenea recital un caracter imnic, fără a-l absolutiza. Comportamentul său atât de firesc, îmbinat cu actul de magie al interpretării ne (re)conectează la esenţe şi, totodată, la domeniile transcendenţei.

Ca evenimente conexe, organizatorii au prevăzut, pentru persoanele cu dizabilităţi, concertul intitulat 100 de inimi, coordonat de George Natsis, şi un Matineu dedicat copiilor, susţinut de Mihai Iordache, Dan Alex Mitrofan, Adi Stoenescu şi Tavi Scurtu. Concluzia: sub toate aspectele – artişti, muzică, public, ambianţă, organizare... – Jazz in Church e un festival de elită. Să-i dea Domnul viaţă lungă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara