Numărul curent: 42

Cartea Românească:
Femina de Daniel Cristea-Enache


Sunt destul de numeroşi aceia care cred (cu zâmbetul ironic aferent) că scrisul este o ocupaţiune eminamente bărbătească, spiritului feminin fiindu-i arondate alte plăceri. Femeia la cratiţă, cu sugarul la piept şi cârpa de şters praful la-ndemână e o imagine ce traversează subconştientul multor reprezentanţi ai sexului ,tare", cu o viziune macho asupra lumilor reale şi ficţionale. În cealaltă extremă, mult mai subţire numeric, dar cu atât mai vocală, se află feministele convinse, care îmbracă o dată cu pantalonii sociali şi filozofia corectitudinii politice, justificatoare şi penalizatoare. Discriminare pozitivă, considerarea individului prin includere categorială, vânarea abaterilor colective de la o linie ferm trasată; şi tot restul. În loc ca feminitatea să fie un subiect dens şi complex, puternic şi gingaş, multiplu şi unic cu fiecare ipostază, ea a ajuns să reprezinte o agendă, realmente plicticoasă prin bifarea aceloraşi puncte dintr-un program machist sau feminist.

Pentru a recupera o imagine mai profundă şi - cu toate apele ei - mai exactă a spiritului feminin creator, e bine să ne adresăm literaturii: spaţiu al multiplicităţilor fecunde, al întâlnirilor şi disocierilor, al fineţii analitice şi tensiunilor reflexive. Când perspectiva critică aparţine unei autoare, interesul este şi mai mare. Aşteptăm, de la un insider al domeniului investigat, un profil mai nuanţat al feminităţii, o priză directă asupra subiectului din care să apară, fără subiectivităţi de gen, siluete de scriitoare adevărate. În Studii de literatură feminină de Elena Zaharia-Filipaş sunt analizate, grupat ori separat, autoare aflate în nişe valorice distincte. Scriitoare de calibru (Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette-Yvonne Stahl, Georgeta Mircea Cancicov, Dana Dumitriu, Ileana Vulpescu), promisiuni literare interbelice deturnate de instalarea comunismului (Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius, Cella Serghi) şi autoare, aşa zicând, înduioşătoare ca Sofia Nădejde, venerabilă ,bunică a literaturii feminine de la noi". Ce strânge la un loc aceste nume, care este firul conducător urmat şi expus de cercetătoare? Materia volumului iese de fapt dintr-un curs universitar ţinut de Elena Zaharia-Filipaş, profesoară eminentă la Facultatea de Litere din Bucureşti. Ea şi-a propus să urmărească modul în care se constituie, la noi, un concept de literatură feminină, adunând probe din scrisul criticilor (Lovinescu în special, apoi Călinescu) şi schematizând observaţiile lor. Primul capitol, E. Lovinescu şi literatura feminină, echivalează astfel cu o introducere în subiect şi o teoretizare a acestuia. Fixarea invariantelor e operată ,din mers", printr-o analiză mai mult meta-critică decât literară. Altfel spus, Elena Zaharia-Filipaş se focalizează pe comentariile făcute de marele critic modernist pe marginea literaturii feminine, iar nu pe textele ca atare ale scriitoarelor. Procedura se schimbă însă în capitolele următoare, unele de mai mare întindere (Hortensia Papadat-Bengescu - femeia din oglindă, Henriette-Yvonne Stahl - literatura iniţierii şi experienţei, Doamnele şi lumea rurală), în care accentul critic se deplasează de la receptarea operelor la comentarea lor propriu-zisă.

Subiectul se dovedeşte consistent, în ambele tipuri de abordare, şi este meritul autoarei acela de a fi găsit o linie de echilibru critic, fără compătimiri (ale ,victimelor" feminine), respectiv vituperări (împotriva ,agresorilor" masculini). Analiza e riguroasă şi concluziile, solide; dar, neevitând să spună lucrurilor pe nume, Elena Zaharia-Filipaş aruncă în pagină şi un grăunte de umor, care descreţeşte frunţile confruntate cu o problematică dificilă. Felul în care tolerantul Lovinescu reacţionează la stimulii literaturii feminine autohtone este, pentru cititorul de azi, delicios. Pe de o parte, mentorul Cenaclului Sburătorul prezidează cu calm şedinţele săptămânale, la care oricine poate participa, şi citeşte, îndrumă, sfătuieşte nenumăraţi aspiranţi la gloria literară. Femeile nu lipsesc din acest cadru, ba chiar ele formează o constelaţie de-sine-stătătoare pe bolta vastă a criticului. De la Hortensia Papadat-Bengescu la Cella Serghi şi de la Ioana Postelnicu la Sorana }opa, atâtea şi atâtea scriitoare evoluează pe orbita lovinesciană, căutând cea mai convenabilă conjuncţie. Citindu-le manuscrisele şi cărţile tipărite, criticul desprinde câteva trăsături generale ale literaturii feminine, mărci pe care Elena Zaharia-Filipaş le evidenţiază şi schematizează. Instinctualitate, senzualitate, sentimentalism, pudoare, lirism, subiectivitate: iată aceste constante ale scrisului feminin. Numai că - şi aici e punctul cel mai interesant al discuţiei - modelul teoretic conturat se dovedeşte incongruent cu aplicaţiile critice pe care tot Lovinescu le face. De observat, mai întâi, că elogiul prozei obiective şi negarea lirismului în roman par caduce în raport cu teoria şi practica modernismului epic, romanul subiectiv fiind bine ilustrat în deceniul patru de Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade ori M. Blecher. Apoi, criticul, nerefuzându-şi satisfacţia de a constata evoluţia Hortensiei Papadat-Bengescu în sensul creaţiei obiective, îşi vede flagrant contrazisă teza subiectivităţii înscrise în dreptul literaturii feminine. Ar rezulta că cele mai bune cărţi ale prozatoarei sunt scrise de o autoare intens şi benefic masculinizată. Pierzând femeia, criticul câştigă scriitorul. În fine, conştient poate de eroarea lui metodologică, Lovinescu îşi face la un moment dat un soi de autocritică (,Pornisem iarăşi greşit. Îmi închipuisem că am de-a face cu un scriitor ca toţi scriitorii, că romanele trebuie să fie toate la fel, construite după anumite legi arhitectonice..."), elogiind tocmai literatura trăirii febrile, la patruzeci de grade. Comentând romanul Tinereţe al Luciei Demetrius, ponderatul exeget îşi iese din rol şi se adresează, direct şi exaltat, autoarei: ,Fată mică, asta ţi-i soarta, chinuită şi sfâşiată în carne şi nervi, frământată de aspiraţii nerealizate, minată în tot ce constituie viaţa normală a femeii, invadată de spaimă şi trac, arzând ca o vâlvătaie, sângerând prin toţi porii, exasperată, obsedată, lamentabilă, cârpă umană stoarsă de aşteptări zadarnice - ţi-a rămas doar singura satisfacţie de a-ţi putea preface dezastrul într-o operă de artă, aprinzându-ţi cititorii, prin febra transmisă... Aimer, quelle misčre! Fată mică, ce blestem! cum spune, undeva, un clasic francez".



Elogiul e, după cum se poate vedea, unul de tip şvaiţer: ,lamentabilă", ,cârpă umană" nu sunt epitete prea măgulitoare. Din întregul fragment reiese, cu suficientă claritate, un anumit model mental al autorului, un construct mai degrabă psihologic decât critic. Pare de la sine înţeles că o femeie îşi transferă în scris ,trăirile", arderile, instinctele şi sentimentele; în timp ce bărbatul, raţional şi lucid, face distincţiile cuvenite între viaţă şi text, transformându-şi opera într-o epură a cerebralităţii. Hazul unei asemenea diviziuni este enorm. Nu numai că Hortensia, marea doamnă a prozei noastre, ar căpăta trăsături masculine; dar, simetric, Iorga, Arghezi şi alte mari spirite pasional-pamfletare, cu umoarea schimbătoare, ar trebui să-şi dea jos bărbile şi mustăţile, înrolându-se benevol în oastea feminină... Dificultăţile lui E. Lovinescu (şi efectele involuntar comice ale poziţiei lui) s-ar atenua dacă el nu ar concepe bărbatul şi femeia, vir şi femina, ca pe nişte structuri biologice şi psihice complet diferite. Opoziţia netă îl duce, inevitabil, spre repartizarea şi specificarea fără rest a unor calităţi, puse demonstrativ pe două coloane. Ceea ce apare într-o parte nu se poate regăsi în cealaltă. O poziţie mult mai flexibilă are G. Călinescu (altfel, misogin în toată puterea cuvântului!): acesta, citindu-l şi citându-l pe Otto Weininger, arată că individul uman, fiecare individ, reprezintă de fapt o proporţie între cei doi termeni, masculin şi feminin. Cele două sexe se întâlnesc pe suprafaţa realului, dar şi în sfera de viaţă interioară. Literatura nu mai este, atunci, de genul masculin şi de genul feminin, ci, ,neutră" sub acest aspect, e pur şi simplu literatură bună sau literatură slabă.

Aceasta e şi concluzia cercetătoarei, deşi titlul cărţii sale ar putea deruta. Elena Zaharia-Filipaş radiografiază în continuare sectoare şi paliere de literatură ,feminină" (mai bine spus: scrisă de femei) folosind o grilă predominant estetică de lectură. Judecata de valoare e mereu formulată sau invocată, stând deasupra textelor ca o ştachetă (in)tangibilă. Incursiunile în istoria mentalităţilor şi sublinierea faptului că, la începutul secolului 20, există la noi un model literar standard, masculin, societatea românească fiind puritană şi tradiţionalistă, iar femeile, simple anexe ale bărbaţilor, nu funcţionează ca circumstanţe atenuante acordate scriitoarelor: indulgenţe şi dispense de talent, acuitate cognitivă, expresivitate literară. Citindu-le cărţile, autoarea nu duce compasiunea dincolo de sfera cuvenită şi nu le ,face dreptate" lăudând nemeritat opere cu minusculă. Feministele active se vor simţi, probabil, atinse în onoarea lor de accentele critice ale volumului de faţă, care nu intră nicidecum în categoria studiilor de gen (gender studies).

O bună cunoaştere a temei şi o scriitură superior didactică, reunind într-un desen coerent liniile criticii şi istoriei literare, ale analizei pe text şi integrării în contexte mai largi; o singură eroare de evaluare (subestimarea lui Gheorghe Brăescu, considerat un ,talent modest"). Elena Zaharia-Filipaş a dat o carte excelentă, care se citeşte, deopotrivă, cu delectare şi cu folos intelectual.