Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Femei victoriene de Codrin Liviu Cuţitaru


Apariţia simultană (iniţial, sub pseudonime masculine – „Currer Bell“ şi „Ellis Bell“), în 1847, a celebrelor romane victoriene, Jane Eyre/Jane Eyre* şi Wuthering Heights/La răscruce de vînturi**, aparţinînd surorilor Charlotte şi, respectiv, Emily Brontë a creat o oarecare confuzie în istoria literară a Albionului. La data publicării, Emily, deşi extrem de tînără (nu împlinise treizeci de ani), era bolnavă (terminal) de tuberculoză. Avea să se stingă peste un an, în 1848, şi, în afara remarcabilei La răscruce de vînturi, nu mai scrisese aproape nimic (lucrase doar, împreună surorile ei, Charlotte şi Anne, la proiectul liric colectiv, finalizat şi tipărit în 1846, cu titlul Poems by Currer, Ellis and Acton Bell/Poeme de Currer, Ellis şi Acton Bell). De aceea, pentru mulţi critici englezi (mai tîrziu, şi americani), redactarea unei capodopere (singulare), în astfel de condiţii, era, de departe, „suspectă“. Bănuielile nu au încetat să se ivească, într-un secol şi jumătate de hermeneutică literară, mergîndu-se pînă la ipoteza că autoarea reală a romanului (lui Emily) ar fi de fapt Charlotte care, deprimată de boala surorii mai mici, ar fi ales această cale pentru a investi cu sens scurta ei existenţă. O speculaţie care, să recunoaştem, împrumută, pe faţă, ceva din melodramatismul cărţilor analizate.
Ipoteza nu rezistă totuşi, fie şi la simpla evaluare istoriografică. Cealaltă soră- autoare (în familia Brontë, au fost, în total, şase copii, iar, pe lîngă cele trei prozatoare consacrate, fratele mai mic, Branwell, a scris de asemenea literatură, dovedindu-se un poet înzestrat înainte de moartea lui prematură din cauza alcoolismului!), Anne, publică şi ea, tot în 1847, un roman fulminant, Agnes Grey/Agnes Grey. Ulterior (în 1849), Anne Brontë se stinge, la rîndul ei, de tuberculoză, la douăzeci şi nouă de ani. Charlotte nu ar fi putut face un gest similar şi faţă de a doua sa soră mai mică, întrucît, strict intelectual vorbind, faptul ar fi depăşit posibilităţile creatoare ale momentului (să nu uităm că, şi pentru ea, Jane Eyre reprezintă romanul de debut, implicînd o presiune creatoare semnificativă: dovada o constituie romanele redactate pînă la moartea sa din 1855, Shirley/Shirley, Villette/Un pension de domnişoare şi The Professor/Profesorul – acesta din urmă neterminat –, nici unul la nivelul debutului!). În plus, Anne şi-a confirmat propriul talent epic, în 1848, cînd îşi publică cel de-al doilea roman, The Tenant of Wildfell Hall/Chiriaşa de la Wildfell Hall (la noi, volumul a fost tradus drept Necunoscuta de la Wildfell Hall, n.m.).
La o privire atentă, ipoteza unei paternităţi ambigui a romanului La răscruce de vînturi nu stă în picioare nici măcar din unghi pur exegetic. Există un număr imens de deosebiri stilistice, de construcţie sau de simbolistică între creaţia lui Emily şi cea a lui Charlotte. Aceste diferenţe apar mai ales în raport cu Jane Eyre, cartea scrisă – măcar prezumtiv – în acelaşi interval de timp cu tulburătoarea poveste a lui Heathcliff. Dacă vom urmări, pas cu pas, conturarea psihologică a protagonistelor din Jane Eyre şi La răscruce de vînturi (în condiţiile în care personajul feminin este, atît pentru Charlotte, cît şi pentru Emily Brontë, adevărata miză estetică scrisului!), în speţă Jane Eyre însăşi şi contradictoria Catherine Earnshaw, vom descoperi două profiluri morale fundamental opuse, profiluri ce nu ar fi putut ieşi (repet, ca „miză“ estetică şi chiar tipologică a romanelor în discuţie) decît de sub peniţele a două autoare diferite. Perspectivele etice şi psihologice deschise de cele două naraţiuni merg, evident, spre finalităţi distincte, sugerînd chiar, la nivel subliminal, experienţe auctoriale diferite (lucrul nu ar trebui să surprindă: se ştie că, în timp ce Emily a fost educată preponderent acasă, Charlotte a călătorit, urmînd cursurile de limbă franceză ale unui pension din Bruxelles).
În prefaţa la ediţia a doua a romanului Jane Eyre, Charlotte Brontë – iritată de reacţiile critice ale unor puritani victorieni, care văzuseră în natura revoltată a eroinei demitizarea unui tabu, cel al femeii supuse şi marginale – constată că moralitatea unei epoci nu trebuie confundată cu convenţiile sale. Cea dintîi (redusă, ultimativ, la separarea binelui de rău) e eternă, pe cînd cea de-a doua se supune mutaţiilor (fiecare generaţie îşi impune valorile sociale şi, implict, convenţiile). În fond, deşi autoarea nu ajunge atît de departe în scurtul ei manifest literar, am putea vedea aici o linie de demarcaţie între natural şi social. Dacă primul include şi afirmă o anumită „eternitate“, „imuabilitate“ a condiţiei umane în istorie, cel din urmă se referă exact la argumentele ce separă o promoţie de o alta, un veac de alt veac. În fibra lui naturală, intimă, profundă, individul este, tehnic vorbind, acelaşi, de la începutul lumii pînă azi. În dimensiunea sa socială, dimpotrivă, el trăieşte cu obsesia schimbării. Se înţelege însă că „natura“ constituie aici fondul, iar „societatea“ forma. Dacă ultima poate suporta orice modificare, fiind doar „aparenţă“, prima trebuie să rămînă constantă, întrucît este „reală“ şi transformarea sa ar induce deteriorarea a însuşi conceptului de umanitate.
Charlotte Brontë pretinde criticilor ei să o perceapă pe Jane Eyre în semnificaţia sa „eternă“, „umană“ (nemediată), „naturală“ şi nu în cea „perisabilă“, „convenţională“ (stereotipică), „socială“. Avem aici, dacă vreţi, şi puţin freudianism avant la lettre. În termeni „psihanalitici“, Jane Eyre reprezintă un caz (destul de rar, să admitem) unde id-ul (se-ul) nu a fost „alterat“ de ego/supra-ego (eu/supra-eu). Ea îşi este suficientă sieşi, cum ar veni. Nu trece prin mutaţii de nici un fel, alege, altfel spus, riscant, să nu-şi asume lumea, ci să fie asumată de către aceasta. Nu trebuie să deducem că ar avea conştiinţa propriei perfecţiuni. În nici un caz. O apasă lipsa de frumuseţe şi pare conştientă de orgoliul său exacerbat. Totuşi, crede în adevăr şi, ca atare, refuză violent compromisul, chiar dacă, prin atitudinea ei rebelă, se pune, foarte frecvent, în pericol. Din clipa cînd, copil fiind, îşi înfruntă mătuşa nevropată şi egoistă, preferînd să plece la orfelinat, şi pînă la maturitate, cînd refuză legătura adulterină cu Rochester (pe care-l iubeşte cu fervoare) sau căsătoria convenţională cu St. John (de care nu se simte atrasă), ajungînd, în consecinţă, o fiinţă periferică, Jane rămîne onestă naturii sale şi nu prejudecăţilor societăţii în care a fost obligată să trăiască.
Prin contrast, Catherine Earnshaw, protagonista din La răscruce de vînturi, are o problemă de identitate încă din debutul romanului. Acolo, Lockwood (unul dintre naratori) descoperă micul ei jurnal (redactat pe paginile unei Biblii străvechi), jurnal unde se semnează în trei feluri distincte: Catherine Earneshaw, Catherine Heathcliff şi Catherine Linton. Dacă Earnshaw este numele tatălui său, Heathcliff şi Linton sînt cei doi bărbaţi între care Catherine pendulează pînă la dezintegrarea propriei personalităţi. Aici apare de fapt o confuzie comună printre comentatori. Se crede, în general, că dragostea lui Cathy pentru Heathcliff are ceva transcendent (probabil şi datorită finalului de factură melodramatic-ficţională, unde iubiţii sînt reuniţi post-mortem şi, totodată, in aeternum), pe cînd legătura cu Linton păstrează mai mult aerul plat al convieţuirii domestice. În realitate, construcţia personajului de-a lungul textului nu lasă loc pentru o astfel de concluzie. Catherine este, în egală măsură, anihilată volitiv atît de Heathcliff, cît şi de Edgar Linton, devenind nu numai o „dispută“ erotică, ci şi o „anexă“ a identităţilor celor doi. Se poate observa că şi id-ul (se-ul), şi ego-ul/supra-ego-ul (eul/supraeul) lui Cathy intră, din perspectiva deschisă de Emily Brontë, într-o perfectă disoluţie.
O privire fugitivă asupra personajelor masculine lămureşte, pe deplin, misterul. Mai mulţi critici (Margaret Homans, Philip K. Wion ş.a.) au menţionat originea obscură a lui Heathcliff. Teoretic, el este doar un copil de ţigan, găsit de domnul Earnshaw, într-una dintre călătoriile sale, pe străzile din Liverpool şi adus, din compasiune, în familia proprie, pentru a creşte alături de copiii săi, Hindley şi Catherine. Practic, la nivel meta-textual, sîntem invitaţi să înţelegem altceva. Heathcliff e fiul nelegitim al lui Earnshaw (născut pesemne din legătura pasională cu o sclavă creolă sau negresă, din Liverpool, ştiut fiind că faimosul port englez a constituit decenii întregi, oficial şi, apoi, neoficial, un centru de vînzare a sclavilor către proprietarii nord- şi sud-americani). Nici nu ar putea fi altcineva, judecînd tratamentul prefenţial pe care stăpînul casei îl acordă micului intrus, chiar în defavoarea fiului de drept, Hindley. Ca şi bastardul shakespearean, Edmund din King Lear/Regele Lear, care stimulează mai intens sentimentele paterne ale bătrînului Gloucester decît fratele lui legitim, Edgar, Heathcliff activează impulsurile adînci ale personajelor şi îndeosebi pe cele ale lui Cathy, răvăşită de insolita apariţie în existenţa sa. El vine dinspre instinctele primare şi ajunge, în fond, să le personifice.
Heathcliff se suprapune (şi imagistic: iese mereu din furtună, întorcîndu-se apoi, furibund, în ea) cu natura dezlănţuită, reprezintă – tot într-o lectură pre-freudiană a romanului – id-ul (se-ul) prin excelenţă. Linton, aristocratul fin şi temperat (pe care Catherine îl descoperă după Heathcliff, fiind fascinată şi de el!), dimpotrivă, sugerează stabilitatea lumii civilizate, societatea echilibrată, menită să dea siguranţă şi încredere individului. Simbolic vorbind, conform aceluaişi registru psihanalitic, el devine ego-ul/supraego-ul (eul/supraeul) freudian. E exact reprezentarea antinomică a lui Heathcliff. Aşadar, Cathy nu oscilează propriu-zis între două iubiri la fel de puternice, cît între două personalităţi, între doi poli tipologici pe care nu şi-i poate asuma integral nici în teorie. Identitatea ei se disipează în acest perpetuu „balans“ psihologic (moartea timpurie a protagonistei nu constituie un accident, ci o necesitate epică!), ajungînd irelevantă (nu întîmplător, unii critici îl consideră – eronat – pe Heathcliff adevăratul protagonist, pierzîndu-se hermeneutic în „capriciile“ comportamentale ale lui Cathy). Jocul „numelor“ de la începutul romanului sugerează de aceea o întreagă construcţie psihologică, derulată ulterior după legile unei tragedii clasice (unde eroul nu reuşeşte să-şi depăşească limita!).
Prin urmare, Jane şi Catherine nu se referă doar la două eroine diferite, ci la două principii tipologice disjuncte, care, în ultimă instanţă, însumează două viziuni estetice antagonice. Jane Eyre este un personaj de melodramă (unilateral, nesupus schimbării, egal cu sine, cu propriul id/se, cu propria „natură“), pe cînd Catherine Earnshaw rămîne un personaj de tragedie (complex, labil şi chiar diform sufleteşte, din cauza mutaţiilor, disproporţionat în raport cu tensiunile dintre id/se şi ego/eu-supraego/supraeu şi, implict, cu cele dintre „natural“ şi „social“). Ambele sînt femei victoriene, dar feminitatea lor implică falii opuse din istoria psihologică a secolului al XIX-lea. Mai mult, Charlotte şi Emily se confruntă, în realitate, în interiorul acestei ecuaţii estetice. Charlotte – autoarea educată, cu experienţa lumii şi a alterităţii, care, în romanele de mai tîrziu (în primul rînd, în Shirley) va deveni un mesager al emancipării şi Emily – scriitoarea de geniu (ca şi Austen), rămasă captivă în imaginarul pur, neintersectat cu viaţa ca atare, nemodificat de grilele experienţei. Jane Eyre este „efectul“ unui principiu, pe cînd La răscruce de vînturi ajunge însăşi „cauza“ lui. Faptul că, în fiecare dintre situaţii, ne aflăm în faţa unei capodopere confirmă o axioma că literatura nu ţine atît de legi, cît de instincte.


* Charlotte Brontë – Jane Eyre. Traducere de Mi­rel­la Acsente. Leda, 2009, 36 RON, 560 pp.
** Emily Brontë – La răscruce de vînturi. Traducere de Henriette Yvonne Stahl. Adevărul Holding, 2009, 20 RON, 366 pp.