Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Femei diabolice de Elisabeta Lăsconi

Celălalt chip al feminităţii

În finalul capodoperei sale, Faust, Goethe, proclamă supremaţia unui arhetip: "Eternul feminin ne înalţă în tării". Aşadar, feminitatea angelică generează ascensiunea spirituală a bărbatului, cum o dovedesc figuri literare ilustre din literatura medievală şi renascentistă: Beatrice îl călăuzeşte pe Dante în Paradis, Laura luminează sonetele lui Petrarca. Secolele XIX şi XX accentuează partea nocturnă, întunecată a naturii feminine: romanul naşte alte arhetipuri şi constelează alte complexe, ca Doamna Bovary sau Lolita.

De-a dreptul diabolice sunt însă personajele din două cărţi de mici dimensiuni, aproape egale ca număr de pagini, aparţinând unor spaţii culturale şi timpuri diferite: micul roman Domnişoara Christina de Mircea Eliade, apărut în 1936 (reeditare, Humanitas, 2004) şi Măştile de Enchi Fumiko (Humanitas fiction, 2007, colecţia "Raftul Denisei", traducere de Angela Hondru), oferit cititorilor români după jumătate de secol de la publicarea sa în 1958.

Domnişoara Christina este construită la nivelul de suprafaţă ca o poveste cu strigoi care vampirizează făpturile vii, faptele se petrec pe o moşie din câmpie, aproape de Dunăre, iar epica se rafinează prin referiri şi citate din poeme eminesciene, Luceafărul şi Strigoii, din nuvela Sărmanul Dionis. Timpul este cel modern, indicat precis, 1935, acţiunea are o durată magică, de trei zile şi trei nopţi, spaţiul este închis, terorizant. Conacul devine un cronotop al practicilor magice şi al riturilor străvechi.

Cei doi oaspeţi, pictorul Egor şi profesorul Nazarie, simt atmosfera tot mai apăsătoare. Ca intruşi sosiţi din ordinea comună a existenţei, ei trăiesc revelaţia altui tărâm, din care vine domnişoara Christina. Intermediare între lumea de aici şi lumea de dincolo sunt femeile din familia boierească, subjugate în chip diferit de strigoiul care nu şi-a împlinit tot rostul vieţii, iar nevoia de iubire o menţine în starea de "mort viu" ce nu conteneşte să îşi caute alesul.

Măştile are o construcţie mult mai complicată şi mai rafinată, acţiunea se desfăşoară ca o dezvăluire treptată a fenomenului de posedare de către fiinţe vii, cu o energie şi trăire de mare intensitate, iar substratul cultural îl reprezintă capodopera doamnei Murasaki, Genji, primul roman al lumii, din secolul al XI-lea. Un episod al romanului, comentat în eseul "Însemnări despre Templul din câmpie" de către Mieko ToganÜ, principalul personaj al cărţii, formează nu doar o "mise en abîme", ci dă şi o cheie de lectură.

Acţiunea romanului poartă amprenta civilizaţiei japoneze la mijloc de secol XX, ancorată în modernitate, întâlnirile personajelor se petrec în spaţii animate (bar sau staţiune, birou universitar sau hotel, compartiment de tren), doar întâmplările tainice - în reşedinţa de la oraş a familiei ToganÜ, centrul unei pânze de uneltiri ţesute de stăpâna casei. Doi bărbaţi, prieteni între ei, se îndrăgostesc de nora acesteia, rămasă văduvă.

Rivalitatea amoroasă şi prietenia se convertesc într-o cercetare a misterelor ce plutesc în jurul celor două femei, în curând apare şi a treia, ies la iveală pe rând povestea morţii lui Akio ToganÜ, soţul lui Yasuko, istoria surorii lui gemene, Harume, tinereţea şi dramele doamnei ToganÜ, interesul ei pentru fenomenul posedării de către spirite, eseul scris în tinereţe oferind o interpretare de mare originalitate unui personaj feminin din capodopera Genji.

Simetrii vizibile

Ce au în comun cele două romane? Fiecare apelează la fondul arhaic şi la marea tradiţie literară a propriei lumi, au inserate pasaje de poezie sau de proză, ca oglinzi ale căror ape curg spre adâncul esoteric al semnificaţiilor. Ca arhitectură narativă, ambele au structură ternară: trei zile şi trei nopţi ordonează în trei trepte experienţele de la conac, alternând regimul diurn şi cel nocturn; trei părţi compun romanul japonez, purtând ca titlu numele a trei măşti feminine din teatrul NÜ.

Trei femei se află la moşie, departe de lumea oraşului: doamna Moscu şi fiicele ei, Sanda şi Simina. A patra, dădaca, are şi ea o postură ambiguă. Şi în Măştile apare un asemenea cvartet: Mieko ToganÜ, poetă şi aristocrată, nora ei Yasuko şi fiica sa Harume, bătrâna servitoare şi dădacă a copiilor, YÜ. Adulaţia tuturor faţă de sora mai mare a doamnei Moscu, domnişoara Christina, ucisă în timpul răscoalei din 1907, are drept contrapunct spaima simţită pe propria piele de Mieko din partea iubitei soţului ei.

Conacul dunărean şi femeile din familia Moscu au doi oaspeţi: pictorul Egor Paşchievici şi profesorul Nazarie, istoric şi pasionat arheolog din şcoala Pârvan. Amândoi simt forţa malefică a locului, vraja rea care îi captează. Perechea de prieteni din romanul japonez, un filolog pasionat de fantastic şi un psihiatru interesat de fenomenul posedării şamanice, au aceeaşi curiozitate de a afla ce ascund cele două ToganÜ, care sunt secretele pe care le apără.

Unul dintre cei doi cade sub vraja femeilor: Egor este alesul domnişoarei Christina şi el cunoaşte farmecul otrăvitor al strigoiului, ca şi teroarea insuportabilă a prezenţei satanice a Celuilalt; Tsuneo Ibuki este ales de doamna ToganÜ ca iubit al nurorii ei, statutul lui de bărbat realizat, cu soţie şi copil, împiedică sigur evadarea tinerei femei din casa ei, printr-o posibilă căsătorie. Prin seducţii şi voluptăţi tenebroase, Egor şi Ibuki se supun unui rit erotic ce-i acaparează fără şanse de salvare.

Cel de-al doilea nu este doar martorul întâmplărilor din prezent, ci şi investigator insistent al trecutului. Profesorul Nazarie află din sat adevăratele împrejurări ale morţii Christinei, ca şi obiceiurile ei ce frizează încă din timpul vieţii sadismul şi vampirismul prin plăcerea de a suci gâtul puilor vii şi nesaţul erotic. Toyoki Mikame este medic psihiatru; atras şi el de Yasuko încearcă să afle cât mai multe despre ea şi soacra ei, descoperind trecutul.

Şi doamna Moscu şi Mieko ToganÜ sunt figuri ambivalente, purtătoare ale măştii care le ascunde perfect trăirea lăuntrică. Cele două orchestrează destinele celorlalţi, posedate ele însele de o forţă irepresibilă, prima dă mereu impresia că se află într-un soi de transă, iar cea de-a doua este conştientă de propria karmă întunecată. Prima transformă odaia surorii ei, Christina, în altar, se reculege în faţa tabloului pictat de Mirea ca în faţa unei icoane, cealaltă ascunde portretul pictat de maestrul Simojo, pentru că îi dezvăluie nepermis de mult vitalitatea acum cenzurată sever.

Ambele romane se deschid ca desfăşurare a acţiunii toamna: un septembrie ca un miez de vară la conacul din câmpia dunăreană, întâlnirea întâmplătoare a celor doi prieteni şi apoi hotărârea de a le însoţi pe cele două ToganÜ, soacră şi noră, în vizita pe care o fac în casa unui mare maestru al teatrului NÜ, când primenirea autumnală a costumelor şi a măştilor le dă ocazia să le vadă pe îndelete. Finalul deschis, ambiguu sporeşte efectul ambelor cărţi.

Adâncimi esoterice

Yukio Mishima considera, plin de admiraţie, că Măştile sunt "o capodoperă esoterică", şi aceeaşi definiţie se poate aplica şi romanului Domnişoara Christina, capodoperă a fantasticului românesc. Mai multe lecturi vor lămuri pe cititorul avizat şi pasionat de faţa ascunsă a ficţiunii, că ambele scrieri au numeroase taine încifrate, dincolo de istoriile spectaculoase.

Romanul eliadesc rescrie, în variantă feminină, binecunoscutul mit al strigoiului, totodată reia câteva arhetipuri vehiculate frecvent de la romantism încoace, ele abat atenţia de la structura de adâncime. Povestea transcenderii graniţei între viaţă şi moarte prin iubire, ca şi a predestinării se prefigurează în basmul fiului de cioban căruia ursitorile îi hărăzesc să se îndrăgostească de o împărăteasă moartă şi ea, la rândul ei, să-l iubească.

Comentariile profesorului Nazarie strecoară mai multe indicii ale unui fond precreştin pe care locurile îl păstrează, iar domnişoara Christina şi Egor sunt avataruri ale unei istorii străvechi, pe care le consemnează cele două poeme eminesciene. Strofele recitate, fie din Luceafărul, fie din Strigoii, par să aibă o funcţie magică, incantaţii care servesc într-un rit ce se cere împlinit în mod imperios.

Romanul Măştile perpetuează în plin secol XX tradiţia şamanelor japoneze. Cât despre povestea doamnei RokujÜ, cea îndrăgostită de strălucitorul prinţ Genji, cu sentimente atât de puternice încât ajunge să-l terorizeze, şi pe el şi pe femeile care îl iubesc, parcă reia o practică arhaică. Doamna ToganÜ manifestă aceeaşi tărie, cruzime şi elevaţie spirituală ca doamna RokujÜ: femei din familii aristocrate, instruite şi foarte cultivate, pline de talent şi de spirit posesiv.

Domnişoara Christina distruge tot în viaţă şi în moarte: femeile familiei par apăsate de un blestem, pier vitele şi păsările, strigoiul cere mereu sângele şi vlaga celorlalţi. "Mortul viu" se supune unei fatalităţi pe care cititorul trebuie să o descopere singur. În Măştile se ascunde alt secret: Mieko TaganÜ se răzbună pe cei doi bărbaţi, soţul şi iubitul, care i-au provocat, fiecare, o mare suferinţă. Povestea căsniciei şi a sarcinii pierdute are ca pandant povestea secretă de iubire cu tatăl adevărat al gemenilor ei.

Cine este iubitul a cărui scrisoare de despărţire o reciteşte Mieko ToganÜ? Autoarea ştie să presare pe parcursul romanului detalii pe care lectorul trebuie să le asocieze şi să facă deducţii. Abia atunci va descoperi semnificaţia celor trei măşti, rolul de mesager pe care îl îndeplinesc tânara discipolă Toe şi fratele acesteia. Dar cruzimea faţă copiii ei, faţă de sine însăşi rămâne până la sfârşit cel mai greu de înţeles.

Curioasă este nu doar întâlnirea celor două romane, ci şi pasiunile similare ale celor doi autori pentru fondul arhaic, pentru o figură tutelară a propriei literaturi: Mircea Eliade a avut un veritabil cult pentru personalitatea şi scrisul eminescian, Enchi Fumiko a transpus în limba japoneză modernă romanul Genji, capodopera doamnei Murasaki. Şi, ca ultime coincidenţe: Enchi Fumiko s-a născut cu doi ani înaintea lui Eliade, amândoi se sting din viaţă în acelaşi an, 1986, după ce valoarea creaţiei le fusese recunoscută prin distincţii şi omagii impresionante.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara