Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Femei de Elisabeta Lăsconi



Porţile deschise ale canonului

Canonul occidental a trecut în ultimele două decenii prin mai multe încercări. Asemenea unei cetăţi asediate din toate părţile, cucerit în mod paradoxal prin pătrunderea făţişă ori furişă pe mai multe culoare vizibile ori subterane, canonul dă semnele unei expansiuni tumultuoase şi ireversibile, încât din cetate asediată a devenit un oraş multicolor.

Celebra formulă impusă de criticii severi ai canonului occidental, descriind prin doar trei cuvinte pe autorii ce-i asigură perenitatea (bărbaţi, morţi, albi), trece prin demontări dure, produse de avalanşa vieţii literare: scriitoarele cuceresc public şi premii (în ultimul deceniu, trei prozatoare nobelizate) şi acaparează piaţa literară, autorii cu succes uriaş aduc în ficţiune lumi exotice: Salman Rushdie, Haruki Murakami, Mo Yan.

Demontarea canonului occidental se datorează mai multor fenomene: coloniile imperiilor de altădată invadează literar fostele metropole, ies la suprafaţă acum un canon chinez (cele patru romane fundamentale), altul japonez (cele trei scriitoare din secolul al XI-lea), reînvie în mare forţă genuri uşor prăfuite - romanul gotic şi cel de mistere, fantasy ori eposurile eroice. Multe din tendinţele prozei au devenit deja populare, îşi au fanii lor.

Tot mai mult interesează scriitori şi scriitoare cu dublă identitate. Modă literară sau mai curând efect inevitabil al globalizării? Indiferent de răspuns, literatura iese în câştig, se îmbogăţeşte continuu. Până şi una dintre marile culturi europene, cea franceză, care a dat tonul în evoluţia curentelor literare vreme de două-trei secole, se împrospătează şi se revigorează graţie unui suflu nou ce vine din fostele colonii.

Aşa încât nu surprinde o colecţie, "Zohra", propusă de Ibu Publishing, editură ce a intrat recent pe piaţa de carte de la noi. "Zohra" înseamnă în limba arabă "noroc". între primele cinci apariţii se numără două romane ale unor scriitoare de limbă franceză: Azi ca mâine şi poimâine de Faďza Gučne şi Femeia interzisă de Malika Mokeddem, ele încadrează pe cel mai cunoscut scriitor algerian, Rachid Mimouni, cu romanul Onoarea tribului.

Cele două scriitoare au în comun sciziunea pe care o declanşează două identităţi: trăiesc în Franţa şi scriu în limba franceză, dar nu se pot sustrage tradiţiei pe care lumile din care provin le-au indus-o, prin familie sau prin comunităţile care străbat drumul de la o lume cu rânduieli arhaice şi cutume greu de înţeles şi de acceptat de către omul modern. Aşa că depun mărturie despre ce înseamnă condiţia de captiv între civilizaţii şi culturi.


O copilă teribilă

Cine este Faďza Gučne, dacă nu o copilă teribilă, în viaţa căreia se petrec mici miracole?! Provine din mediul imigranţilor din suburbii, are o salvare - îi place să povestească, are şi talentul de a istorisi, în plus norocul unei profesoare care îi intuieşte potenţialul şi o soră a profesoarei, editor, care o publică. La 19 ani. Tirajul primei ei cărţi ajunge la câteva sute de mii de exemplare, urmează traduceri în 27 de ţări, cu traducerea în limba română 28, publică alte două cărţi, scrie scenarii de filme.

Prefaţa cărţii, semnată de Alexandru Matei, aduce numeroase informaţii despre autoare şi carte, despre jocul propus de titlul ei şi echivalenţele încercate de traducători în alte limbi, despre universul din care a ieşit autoarea, despre mizele ficţiunii şi explicaţia impactului. Prefaţa are şi un titlu incitant, jumătate ludic, jumătate neliniştitor: "Fetiţa cu chibrituri (care ard)" şi multe cârlige cu momeli apetisante pentru cititor.

Romanul scris la persoana I relatează dramele unei adolescente de 16 ani: copila părăsită de tată pentru că nu este băiat (omul se întoarce în Maroc ca să-şi ia altă nevastă, mai fertilă, care să îi nască un moştenitor), fata din suburbie înfruntând o şcoală unde nu are cum se adapta, nevoia prieteniei şi a iubirii, acute la o asemenea vârstă şi descoperirea lumii în care într-un fel sau altul trebuie să se integreze.

Aparent, un roman scris uşurel, îmbibat de farmecul oralităţii şi al unui limbaj pitoresc şi colorat, Azi ca mâine şi poimâine cucereşte prin ingenuitatea confesiunii şi prin cruzimea judecăţilor privind tot ce se află în jur: tatăl absent şi mama neajutorată, grupul închis al imigranţilor ce aminteşte de un trib, deşi trăieşte într-o metropolă (exemplul convingător îl dă tanti Zohra), asistenţi sociali şi psihologi, profesori şi colege etc.

Treptat, se vede şi suita dramelor ce provin din variate forme ale discriminării: este fată şi nu băiat, este săracă şi nu bogată, ori măcar decentă ca nivel social, aparţine unui alt grup decât cel al majorităţii. O salvează de toate inteligenţa nativă, căreia îi lipseşte cizelarea, o sinceritate dureroasă şi purificatoare faţă de sine şi o curioasă postură de semidetaşare. Alt Holden Caulfield, într-o versiune feminină, generată de alte împrejurări, dar terorizată de presiuni similare.


O femeie ostracizată

Malika Mokeddem are şi ea o poveste interesantă: s-a născut într-un sătuc algerian, din deşertul Saharei, într-o familie de nomazi analfabeţi, a studiat la Oran, părăsind Algeria pentru a se stabili în Franţa, a devenit medic la Montpellier. Romanul Femeia interzisă (în original, L'Interdite), publicat în 1993, a primit o menţiune specială a juriului Femina şi premiul Méditeranée des Jeunes, indicii ale unei receptări favorabile pentru două tipuri de public. A publicat alte opt romane, se bucură de succes ca scriitoare, dar nu şi-a abandonat profesia de medic.

Romanul se compune din alternanţa a două voci, pe măsură ce posesorii lor se apropie unul de altul, se cunosc, se întâlnesc şi se iubesc: Sultana revine în satul părăsit cu multă vreme în urmă, Vincent rătăceşte în cursul unui an sabatic. Amândoi au de clarificat un lucru decisiv pentru viitorul lor şi pentru împăcarea cu sine: ea - o traumă trăită cu mult timp în urmă, el - o experienţă de transgresiune ciudată, legată de boală, de un transplant prin care i se încorporează "o geamănă", de alt sex şi altă rasă.

Confesiunile alternative cuprind faptele din prezent: Sultana are de înfruntat aceeaşi ură ca la plecare, aceeaşi violenţă impusă de bărbaţi în numele credinţei fanatice, descoperă însă acum reacţia femeilor care nu se mai lasă dominate şi ripostează; Vincent cunoaşte o lume ca să-şi înţeleagă "geamăna" ce sălăşluieşte în el, femeia algeriană al cărei rinichi îi asigură o nouă viaţă. Trecutul fiecăruia iese încet-încet la lumină, fiecare încearcă să se înţeleagă pe sine.

Dincolo de vocile celor două personaje principale şi naratori ce îşi asumă relatarea, cartea trăieşte prin personaje secundare numeroase, extrem de puternice: adversarii declaraţi - taximetristul şi primarul; prietenii - Khaled, Salah, apoi femeile care ajung să recupereze trecutul din amintirile vii încă şi mai ales fetiţa Dalila, din ale cărei vorbe transpar discriminări - este fată şi nu băiat, îi place să citească nu să se supună autorităţii numeroşilor bărbaţi din familie, alege singurătatea şi caută prietenia unor străini ca să evadeze.

Scriitoarei îi reuşesc spectaculos două personaje: doctorul Yacine, căruia Sultana i-a presimţit moartea este marele absent, în jurul absenţei lui gravitează toţi, prin pasiunea lui pentru pictură el ţese firele nevăzute care îi leagă unul de altul pe cei rămaşi în viaţă. Cel de-al doilea este un personaj inexistent: Dalila îşi inventează o soră mai mare, Samia, cea plecată în "Franţia", care are toate atributele Sultanei, care a revenit din Franţa.

Doctorul-pictor şi copila-model prilejuiesc cele mai interesante scene: cele nocturne, în care Sultana îl vede pe Yacine pictând, cele diurne, în care Vincent intrusul stă de vorbă cu Dalila şi îi ascultă observaţiile stranii şi fascinante despre personajele iubite, filtrate prin imaginaţia ei - Micul Prinţ sau Toboşarul al cărui glas face ţăndări geamurile. Cred că acestea sunt şi cele mai frumoase pagini ale cărţii.


Oferte necanonice

Cele două romane aduc cititorilor români surpriza unor scriitoare interesante şi a unor lumi prea puţin cunoscute. Ele atrag atenţia şi prin ţinuta grafică: provocatoare, în mod plăcut, coperta romanului Femeia interzisă combină albastrul cerneală şi portocaliu, iar Azi ca mâine şi poimâine are pe copertă o pictură de o rafinată naivitate a Alexandrinei Hristov (i-am văzut cu încântare miniexpoziţia găzduită recent de ceainăria Cărtureşti).

Adolescenta din Azi ca mâine şi poimâine va produce şi alt efect asupra cititorilor români aflaţi în ţară sau departe de ţară. Mulţi adolescenţi plecaţi cu familiile în alte ţări au fost siliţi să se adapteze altei societăţi, fără a se desprinde cu totul de locul din care veneau. Şi indiferent de clasa socială ori zestre culturală, asperităţile şi dificultăţile îşi pun amprenta, lasă urme, dacă nu traume grave. Schimbările unei vârste au altă duritate când le dublează o căutare a identităţii, a locului şi a rostului propriu.

Cât despre Sultana din Femeia interzisă, ea ilustrează perfect angoasa omului de astăzi, care îşi are într-un anume pământ rădăcinile, iar coroana aruncă umbră asupra altui loc, şi ca urmare, se află într-o continuă nevoie de autodefinire. Ea vorbeşte altfel despre drama femeii din lumea contemporană, care îşi obţine independenţa prin profesie, loc de muncă, dar libertatea autentică, nu doar exterioară, ci interioară, şi-o câştigă mult mai greu.

Merită lăudată iniţiativa editurii Ibu de a oferi asemenea romane ce instigă la interogaţie şi reflecţie, merită respectat curajul ca într-un an în care cuvântul "criză" atinge maxima frecvenţă în presa românească să mizeze pe ficţiunea ce aduce lumi aflate multă vreme în zona de umbră. Aceeaşi editură ameninţă cu un roman al celei mai premiate scriitoare din China de astăzi: Cuvinte nescrise de Zhang Jie.