Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Februarie de Gabriela Ursachi


Reputat lingvist şi întîiul mare editor român modern, Alexandru Rosetti (20 oct. 1895 - 27 febr. 1990) face o convingătoare figură de Mecena în interbelic, dar şi după, fiind tipul de "profesor maternal", un fel de "Cloşca cu puii de aur" - după cum îl percep afectiv mai toţi studenţii săi. Născut într-o familie cu sînge voievodal, nu va face niciodată caz de ilustra descendenţă. Singura referire la familie este mai curînd una de nuanţă culturală şi o are în prim plan pe Elena C. Cornescu, bunica sa dinspre mamă. Fiica lui Ioan Manu şi a Anei Manu, aceea căreia I. H. Rădulescu îi dedicase poezia Zburătorul, se va căsători a doua oară cu C-tin Cornescu. Pentru Manualul vînătorului scris de el, compune Al. Odobescu Pseudokynegetikos şi astfel, printr-un joc al hazardului, bunicul matern este implicat în naşterea unei capodopere. Din "bunătatea activă" a Elenei Cornescu pare să fi moştenit şi Profesorul, neobosit în amiciţii de durată, cu excluderea categorică a oricărei relaxări needucate. Ştie să întindă punţi de răbdare şi prudenţă între el şi lume sau între înverşunaţi adversari literari, tratînd cu amenitate cele mai zbîrlite caractere. Unul dintre "rebeli", fostul coleg de liceu şi prieten, poetul Ion Barbu, face aluzie la această calitate într-un vers ocazional: "mînă iscusită în toarcerea de spini". Ca director de editură, Al. Rosetti oferă liniştea şi certitudinea tiparului atît monumentalelor ediţii Eminescu şi Caragiale, cît şi altor scrieri de valoare din afara spaţiului literar: Istoria românilor de Constantin C. Giurescu sau Biblia tradusă de Gala Galaction. Pentru atîţia alţii, printre care T. Arghezi, Camil Petrescu ori Mihail Sebastian, sinonimia "editor - prieten" defineşte firescul. O poveste aparte o are editarea Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent a lui G. Călinescu, în condiţiile înăspririi regimului antonescian. Travaliul celor doi, autor şi editor, răzbate şi din epistolarul lor, prelungit, de altfel, pînă către anii �60. Lucrurile se precipită în mai 1941, cînd Al. Rosetti este înlăturat de la direcţia Fundaţiei. Din fericire, Istoria fusese definitivată şi cartea apare în iulie. Publicarea ei "provoacă senzaţie" şi se vinde imediat, scăpînd astfel printre degete autorităţilor alertate de D. Caracostea, noul director al editurii. Ordinul de confiscare emis rămîne fără obiect, motiv de jubilaţie pentru G. Călinescu, dar şi de îndreptăţită maliţiozitate la adresa lui Caracostea. Preia de la N. Iorga porecla de "Cacaprostea" pe care o figurează într-un desen rebusistic:

KK proŹ. Ricanînd, îi prezintă lui Rosetti noua stare a Fundaţiei "mobilată cam ţipător (stambă roşie, lumînări de seu, loji de scîndură). Pentru Caracostea e un interior de Halima: vine de la nouă şi stă vrăjit pe fotoliu, ca într-un feredeu... şi pute a ceapă". Dedicaţia pe volumul hărăzit editorului spune mult despre dramatica lor încercare: "Lui Al. Rosetti, iubit complice la această carte". Ar mai fi de menţionat că sugestia pentru ca Istoria să apară într-un singur volum masiv vine tot de la prietenul bibliofil. El îi relevă lui Călinescu multiplele avantaje printre care, deloc de neglijat, impresia de monumentalitate. Pentru a-l înţelege mai bine pe omul Al. Rosetti, merită a fi adus în atenţie volumul de evocări îngrijit de regretata Andriana Fianu şi tipărit la Editura Minerva în 1995. E de-a dreptul tonic să vezi cum lingvişti de marcă, printre care Solomon Marcus, Emanuel Vasiliu, Mioara Avram, Florica Dimitrescu sau Alf Lombard lasă jos garda ştiinţifică, pentru a creiona sugestiv cîte "o clipă perfectă" în compania "Profesorului", "maestrului", "magistrului", sau, pur şi simplu, "Cher Ami". Matilda Caragiu-Marioţeanu întrezăreşte un semn al destinului propriu în adjectivul toapsecu din latinescul toxicus,-um în timp ce Al. Rosetti explica trecerea lui x (cs) în ps-ul aromânesc. Doar după o singură discuţie, foneticianul ghicise în tînăra studentă pe viitorul specialist în aromânistică şi, iată, aşa a rămas. Sanda Golopenţia îi surprinde unele momente de oboseală, de slăbire a optimismului, dar identifică lesne resorturi salutare: "Timpul, o disciplină ereditară graţios conţinută îl ajutaseră să-şi construiască o voioşie secundă". Andriana Fianu aminteşte urgia ce se abate asupra lui Cher Ami în 1952. Acuzat că a încălcat preceptele staliniste, devenit peste noapte "cosmopolit", "latinizant" şi, pe deasupra, cu "origine nesănătoasă", este înlăturat de la Catedră. Convins că va muri, Al. Rosetti îşi redactează "ultimele dorinţi". Profesorul îndrăgostit de excursii montane doreşte o incinerare sobră, fără cuvîntări, nimic, iar cenuşa să-i fie aruncată într-un rîu de munte. În calitate de executor testamentar, aceeaşi Andriana Fianu le va pune în aplicare 38 de ani mai tîrziu, cînd totul (mai puţin cuvîntările, căci Academia şi apropiaţii l-au omagiat) este împlinit întocmai. Dar optimismul structural, bonomia şi sclipirile jucăuş-complice din ochii profesorului nu îngăduie parcă un final cu totul trist. Un obicei recunoscut al lui era să trimită bilete ("fărîmuţe de hîrtie") unor adresanţi de ocazie. Aşa se face că, la o şedinţă a Academiei de prin anii �50, îi strecoară lui G. Călinescu un carton cu următoarea întrebare versificată: "Călinescu, vreau să fiu / Proletarul cel dintîi! / Să pun în picior opincă / Şi să strig cîte-o lozincă! / Spune-mi ce ar fi mai bine / Ca s-anunţ vreme ce vine?!" şi semnează, cu tîlc, "Gaettany". Călinescu îi răspunde imediat, aderînd la dispoziţia ludică a lui Rosetti : "Orice-ai pune în picioare/ Eşti o floare, eşti o floare, / Nu poţi fi un Ics sau Zet, / Fiind de veacuri un Rozet!". Semnează, la rîndu-i, "Bietul Ioanide". Ultimele două versuri îşi au, indiscutabil, adevărul lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara