Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Fantoma de la Operă de Barbu Cioculescu

Când şi când întâlnesc o veche şi inubliabilă cunoştinţă - un fel de a vorbi, căci doar eu îl cunosc pe el, nu şi reciproca -, îl întâlnesc nu pe stradă, în parc sau la bodegă, nici pe ecranul televizorului, unde deapănă, cu bine studiată încetineală, amintiri din toate vârstele, de până la finele zguduitului an 1989, ba şi puţin pe urmă. Un crainic respectuos, cu ochi mari şi mirate sprincene îi pune întrebări ce-şi cunosc dinainte răspunsul, totuşi cel îndemnat să grăiască nu lasă impresia că recită, pronunţă chiar cu o anumită greutate - a vârstei foarte înaintate pesemne, căci e bătrân bătrân. Dar nu şi zaharisit. Fie şi cu grijă alese, întrebările poartă asupra unei pline de păcate epoci, de-a lungul căreia a fost un activ actant, un major factor, deţinător de taine şi urzeli, încât fiecare cuvânt ce-i iese din gură este bine cântărit, lustruit la capete, legiuitor, cu această particularitate că-şi rezervă şi un grad de relativitate - popular vorbind, o portiţă. Se dă pe faţă o străveche, remarcabilă şi salvatoare practică profesională: destinul l-a situat în cercul unor persoane ce dispuneau de viaţa/moartea unei colectivităţi umane de vreo douăzeci de milioane de suflete - şi asta pe timp de decenii. Dacă pe unul îl chema Popescu, şi-şi mai zicea şi Puţuri, pe altul, de asemenea, Popescu, dar i se mai zicea şi Dumnezeu, pe altul Gheorghiu şi-şi mai zicea Dej, pe el l-a chemat Niculescu şi şi-a mai zis şi Mizil. Tot după o localitate micuţă, multă vreme celebră dintr-o schiţă a lui Caragiale. Mare şi tare fuse, o arată prea importantele slujbe avute. Şi temut - e de presupus. Am în minte o relatare a dlui Dan Ciachir, dacă nu mă înşel, ce se plimba la şosea, acompaniindu-l pe Eugen Barbu, pietonal. O limuzină trecu pe şosea, una ministerială în care se afla, la vedere, Paul Niculescu-Mizil. Eugen Barbu fu cât pe ce să cadă pe spate de frică. O leonină siguranţă de sine îl caracterizează mai departe pe veteranul comunist ce-şi povesteşte viaţa - din care nu pare a avea ceva de renegat. Preţ de două emisiuni ne comunică a fi fost - printr-o tradiţie de familie - dintotdeauna naţionalist, ne povesteşte cum şi-a trecut în fapte opiniile, în suita altor doi naţionalişti, Gheorghe Gheorghiu, purtător şi el de nume de orăşel şi Nicolae Ceauşescu. Cum a colaborat şi cu un al treilea mare naţionalist, cu mai multe pseudonime revoluţionare, iar pe nume, după nevoie, când Bodnarciuc, când Bodnăraş, când Bodnaraş. Cu tact, răbdare şi inspiraţie, cu risc, de asemeni, aceştia au izbutit să-l convingă pe Hruşciov să scoată trupele sovietice din România. încă mai mult, au ridicat şi problema tezaurului nerestituit, de care guvernanţii de astăzi par să fi uitat cu desăvârşire. Când, către sfârşitul interviului, crainicul, mutându-şi de pe un obraz pe altul gropiţele şi privindu-l cu adoraţie îi ridică - ei! - chestiunea genocidului elitelor româneşti exact în perioada acelor manifestări de naţionalism, bătrânul se posomorăşte şi răspunde pe cel mai de jos ton: dictatorul nu era de capul lui! Nu se înţelege dacă masacrarea elitelor naţionale s-a produs la ordinul Kremlinului şi, sub aceeaşi pulpană, regimul lui Dej & Co a îngăduit supravieţuirea unui anumit procent - cum ar fi revenit de pe urma faimosului târg între uncle Joe şi chiţibuşarul Winnie - sau a fost o iniţiativă a locului, bine văzută la matcă, şi atât. Niciodată nu vom şti dacă lui Dej i-a părut rău după cei sacrificaţi întru reuşita comunizării României, ori, dimpotrivă a regretat şi mâna de inşi salvaţi, pentru ca genocidul să fie perfect. Că l-a ucis pe singurul dintre comunişti care afirmase că e întâi de toate român, asta rămâne o neînţelegere între doi naţionalişti. Dar cum să nu fii naţionalist când, la ordinele Moscovei, în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, comuniste guverne până în vârful unghiilor fuseseră scurt spânzurate, la bănuială de titoism, iar dumnealui, Gheorghiu-Dej îl adusese pe marşal Tito la Bucureşti pe un focos armăsar alb, pe când cei din coloane strigam: "Da jiive veliki Tito!" Cu sabia lui Damocles deasupra capului, Dej poruncea: "Daţi-le sovieticilor orice, numai să plece!" Nu dădea din buzunarul lui, desigur, dar era vorba de o plecare care pentru el echivala cu o asigurare de viaţă. Chiar dacă, precum se şopteşte, tot sovieticii au avut, cât îl priveşte, ultimul cuvânt. Meschin, Ceauşescu îi răpise fidelului şi încercatului coliliton Paul mizilicul, lăsându-l berc. încă înainte de a sălta în elicopter i-a mai pus o întrebare - şi a primit un răspuns afirmativ. Iată-l acum pe veteran, cu Mizilul recâştigat, clamându-şi naţionalismul, într-o societate unde se face cu greu deosebire între naţionalism şi patriotism, între naţionalism ca atare şi comunism naţional. Şi într-o lume în care cea mai recentă generaţie nu-şi bate capul cu cele din tinereţele bunicilor. Dacă, baccialit, numitul Pleşiţă produce la televiziune compasiune pe un fond de scârbă - sau invers -, rolul de senior politic, indemn prin vremi şi slujind verticala, îl prinde pe Niculescu-Mizil - a-i pune înainte apostila de dl ar fi, oricum, insolit. La posturile noastre de televiziune, unde apar miliardari sexual raşi, terminaţi, veseli sexagenari, la braţ cu fetişcane care ar putea să le fie nepoate, dar care se prăpădesc după ei, de ce n-ar apărea şi supravieţuitori ai părţii întunecate a lunii? într-o cinematecă a istoriei, setoasă de role, un asemenea document, unilateral şi scandalos în esenţă, însă neîndoios autentic, şi-ar avea locul - cu acele precizări care au lipsit. Şi care au făcut, sub ochi de varii calităţi vizuale, apologia unei epave politice. Nu oricând, ci chiar în momentele în care i se aduceau, la catafalc, onoruri militare celui căruia în viaţă i se spunea "Teleagă". Omul care recunoscuse public a fi fost un dobitoc mai fusese şi general. Ciudatele afinităţi! (...) Comunismul a fost rău, cu toate că, dintre diriguitorii lui unii au fost buni; comunismul a fost şi rău şi bun; adevăratul comunism este mai bun cum nu se poate; e de încercat - cam aşa sună teza... Dacă periculozitatea lui a fost de genul unui tzunami politic, atunci părţile lui bune se aseamănă cu acea rărire a unor populaţii prea dese, pe care o provoacă tzunami, când ar fi să i se socotească părţile bune. Cât priveşte ce a însemnat comunismul pentru poporul român, îmi îngădui a cita aici din cartea Morfologia dezastrului (Edit. "Orientul latin", Braşov, 2005), eseu de excepţional interes, datorat regretatului meu prieten şi erudit elenist Mihai Gramatopol: "Am putea spune deci că invazia comunistă ar fi fost pentru noi, ca şi pentru restul Europei estice, un accident geopolitic asumat ca şi raidurile tătarilor, cuceririle turceşti ori blitz Krig-ul nazist. Şi totuşi nimic din ce a fost în veacurile trecute nu ne-a primejduit neamul în fibra lui cea mai intimă." Respectiv: "Genocidul sufletesc şi fizic al naţiei a fost operat la modul demonic de către tiran şi colaboratorii lui, acţionând încă şi azi în spiritul fantasmei sale." Scria, în ultimul lustru al secolului trecut, admirabilul meu prieten: "România agonizează pe fundul gropii pe care i-a săpat-o fostul ei tiran local". Executat, spre ruşinea noastră, de aghiotanţii săi. Fie că în decembrie ^89 a avut loc mai întâi o lovitură de stat, fie că mai întâi o revoluţie, apoi o lovitură de stat - apele se întrepătrund, purgatoriul tranziţiei a avut loc prin mijlocirea unor inşi care au fost în postura de a-i prelua beneficiile, pe şleau de a-şi însuşi averea României. Din mâinile Partidului Comunist Român naţionalist, căci avea de apărat ceea ce-şi adjudecase. Cei care ar fi trebuit să urce la cârma ţării erau de mult sub pământ. Că imperiul sovietic era cum nu se poate mai interesat să decapiteze elitele româneşti, că uneltele sale din ţară i-au făcut pe plac cu asupra de măsură se prea cunoaşte. Că pe când Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache piereau în temniţă, Paul Niculescu-Mizil tipărea broşura în care Marx recunoştea drepturile românilor la a avea o patrie - Basarabia Y compris, este, tot aşa, de publică notorietate. ine de ironia istoriei, care e de felul ei amară, indicat fiind să se consume cu picătura. Nu există, din păcate, un vaccin împotriva virusului tiraniei, noi, martorii călare pe două veacuri, ducem pe picioare o maladie cronică, un rău căruia nu i s-a găsit medicamentul, ci doar aspirina. Virusul se răspândeşte mai ales în mediile de mare îmbulzeală, tinerii sunt cei mai primejduiţi, din lipsă de imunitate, iar dacă cineva afirmă că infectarea aduce şi anume avantaje celui avariat, e indicat să schimbăm postul, şi rămânând în faţa micului ecran să urmărim mai degrabă fundurile goale ce ni se întind în prim plan, rotunjite imens, chiar pe ecranele cele mai plate. Cu şireturile ce le trec printre fese se spânzură regizorul, poate însuşi proprietarul postului. Exagerez. Cele două emisiuni dedicate ultimului zimbru al trecutului regim - zimbrişorul Vadim dă zadarnic din copite, rămâne viţel - au zornăit de mai multe bile în sac decât ale fostului arhitect al lui Ceauşescu, acesta la un post mai pe margine. Şi miza era alta. Iar ca să vezi, nonagenarul pişicher care se mai trăgea de nas când şi când, arăta cu mult mai bine decât grasul pătrăţos ce nu se dezlipea de Gh. Gh. Dej - pe la toate cumetriile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara