Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Fantezie şi sentimentalism: muzici franceze la Berlin de Valentina Sandu-Dediu

Având în minte entuziasmul cu care am ascultat Filarmonica din Berlin la Bucureşti, în septembrie, şi aflându-mă în oraşul său natal pentru scurtă vreme, am făcut tot posibilul să intru la un concert din actuala stagiune berlineză.

Am nimerit (luni, 30 noiembrie) la un program de muzică franceză, inteligent şi subtil alcătuit de dirijorul François-Xavier Roth. Nu m-aş fi gândit vreodată, de pildă, că Ionisation de Edgard Varèse poate servi ca semnal introductiv la o suită orchestrală din Burghezul gentilom de Jean- Baptiste Lully. Ce să aibă în comun aceste două muzici depărtate de timp, funcţie, stil, componenţă instrumentală? Şi totuşi, dirijorul le-a unit într-un tot fermecător, fără a face pauză între ele.

Piesa lui Varèse pentru 13 percuţionişti şi 41 de instrumente de percuţie (plus două sirene) – impregnată de spiritul vremii în care a fost compusă (1929-1931), de avântul tehnologic şi industrial al societăţii de atunci – propune în şase minute o paletă largă de efecte percusive într-o polifonie complexă. Ionizarea atomului îşi găseşte astfel metafora muzicală în ansamblul sonor de culori multiple şi suprapuneri de straturi ritmice, aici, în prima piesă din istoria muzicii scrisă doar pentru percuţie. Intrarea directă, fără respiro, în lumea barocă a comediei-balet de Lully din 1670, provoacă ascultătorului o surpriză încântătoare. Îmbinarea celor două lumi diferite, printr-o punte de percuţie ce duce spre uvertura de tip francez (lentă, cu ritmuri punctate), pare logică şi firească, iar percuţia îşi reia un rol secundar, coloristic, şi evocând acolo unde trebuie ceva sonorităţi exotice. În muzica sa inspirată de Molière, Lully evită însă „turcismele” – care ar fi putut însoţi deghizarea lui Cleonte – şi preferă dansul Canarie, provenit, în opinia compozitorului francez şi a teoreticianului german Johann Mattheson, din Insulele Canare. Orchestra barocă sună proaspăt, vioi, timbrul clavecinului şi al teorbelor îi subliniază particularitatea, iar ritmurile dansante stimulează antrenul.

François-Xavier Roth îşi continuă călătoria prin muzici franceze cu Les nuits d’été, ciclul de lieduri cu orchestră (primele în acest gen din istoria muzicii) compus de Hector Berlioz (1841-1856) pe poezii de Théophile Gautier. Ascultând pentru prima oară acest ciclu, cu contribuţia rafinată a sopranei Anna Caterina Antonacci, nu m-am putut abţine să nu-i dau dreptate lui Debussy care, într-una din memorabilele sale descrieri incisive, spunea despre Berlioz: „el nu e muzician, ci dă impresia de muzică prin procedee împrumutate din literatură şi pictură. În general nu descopăr prea multe caracteristici franceze la el. Geniul muzical al Franţei are de a face cu fantezia în sentimentalism.” Nu mi-a răsunat drept una din capodoperele lui Berlioz (printre care număr fără îndoială Simfonia Fantastica), tocmai fiindcă nu i-am auzit vocea distinctă, amprenta şi imaginaţia. Şirul de melodii pe poeziile de dragoste ale lui Gautier putea fi semnat de orice alt compozitor romantic din eşalonul secund, cu un oarecare efect soporific asupra auditorului…

Dacă Suita lui Lully constituia o premieră în programele Filarmonicii din Berlin, la fel se întâmplă şi cu o lucrare practic necunoscută a lui Claude Debussy, prima sa Suită de orchestră (Sărbătoare, Balet, Vis – secţiunea a treia orchestrată de compozitorul contemporan Philippe Manoury –, Cortegiu şi Bacanală). Crezută multă vreme pierdută, această muzică de tinereţe dezvăluie deja mâna fină de orchestrator a compozitorului, inflexiunile melodicoarmonice influenţate de muzici orientale, precum şi tributul adus generaţiei anterioare de muzicieni francezi: Ernest Guiraud, Edouard Lalo sau Jules Massenet. Pare însă oarecum nedrept să alături această Suită fermecătoare şi juvenilă (1883- 1884) de capodopera lui Maurice Ravel, Valsul (1920). Debussy şi Ravel sunt adesea invocaţi în cuplu în descrierea curentului impresionist în muzică, iar a asculta una după alta aceste două lucrări înseamnă a-l situa pe Debussy într-un plan valoric inferior. Pe de altă parte, Valsul lui Ravel, plasat în finalul unui concert, are darul de a spulbera (psihologic) orice partitură auzită anterior; e pur şi simplu irezistibil, datorită iureşului de ritmuri valsante (dorite iniţial să aducă un omagiu lui Johann Strauss), orchestrat magistral. Succesul minunatului poem coregrafic ravelian e potenţat, desigur, de calitatea interpretării, iar perfecţiunea detaliului, construcţia elegantă şi dinamică a întregului, contrastele de nuanţe au fost doar câteva din atributele unei versiuni extraordinare, cu Filarmonica din Berlin şi un dirijor eficient, fără gesturi inutile, dar ştiind mereu să obţină efectul expresiv scontat.

Rămân cu impresia că François- Xavier Roth a configurat acest program pornind de la ipostazele multiple ale ritmului de dans – baroc, romanticimpresionist, modern-abstractizat. În orice caz, o asemenea opţiune repertorială, care încearcă să aducă ceva inedit chiar şi în cazul unor compozitori binecunoscuţi, să menţină vie curiozitatea publicului educându-l în permanenţă, dar neostentativ, se potriveşte de minune în ansamblul stagiunii berlineze. Aş recomanda oricărui manager al unei instituţii de concert o asemenea atitudine, imprimată în mod programatic de Sir Simon Rattle. Creativitatea în alcătuirea programelor se observă imediat ca un plus în coerenţa conceperii stagiunii 2015-2016: există o serie Beethoven, dar şi una dedicată muzicii franceze (de la Lully şi Rameau la Poulenc, Dutilleux, Koechlin, Roussel, Boulez etc.). Există producţii de operă în concert (Tristan şi Isolda de Wagner) sau punerile în (pe) scenă evident nonconformiste ale lui Peter Sellars: Pasiunile după Ioan şi după Matei de Bach, Pelléas şi Mélisande de Debussy sau oratoriul contemporan La Passion de Simone de Kaija Saariaho.

Vechi şi nou, arhicunoscut şi proaspăt descoperit, conformist şi ieşit din tipare: acestea ar fi câteva din dualităţile care descriu repertoriul din stagiunea actuală berlineză. Dacă ne uităm spre stagiunile noastre, vom descoperi din nefericire doar primul termen al dualităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara