Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Falii tectonice de Barbu Cioculescu



Tema a două Europe, a celor două Românii, privind faliile tectonice ale unor societăţi - ca să recurgem la un termen de obsedantă actualitate - şi mai precis a ciocnirilor acestora, în adâncime şi în lanţul reacţiilor la suprafaţă, i-a inspirat dlui Iordan Chimet poet, eseist, memorialist, un amplu studiu, între mai multe altele colaterale cuprinse în volumul cu titlul de mai sus (Edit. "Noul Orfeu", Buc., 2004). O bună parte din lucrare propune meditaţii în legătură cu Mihail Sebastian, o alta are un caracter pur memorialistic, dar în miezul atenţiei s-ar afla, cu spusele autorului, ca adevărat temei de reflecţie, soarta Artistului, a Intelectualului "cu sau fără nume public, predestinat să existe şi să-şi asume răspunderile într-un veac ostil." Cu toate că autorul se scutură cu grijă de riscul de a fi socotit un istoric, prezentându-se drept "scriitorul care depune mărturie", caracterul istoric al sintezei ţintind dualitatea atât a Europei, cât şi a ţării noastre este evident, servit de o compactă, largă, uimitoare în straturile ei, masă de informaţii, de o inestimabilă valoare, venind de la un martor - şi anume al vieţii social-culturale, politice, din România pe eşichierul a şase decenii, trăite de insul lucid. Dări de seamă, cu caracter memorialistic, despre starea de lucruri din România interbelică s-au mai efectuat prin forţa împrejurărilor, mai cu seamă de către cercetători născuţi după decesul acesteia, tot mai puţinii supravieţuitori au preferat să felieze o tematică aparent imposibil de cuprins în bloc.

Este, însă, ceea ce a întreprins Iordan Chimet, pe albia cronologică şi luând ca reper de civilizaţie capitala ţării unde bătea şi inima acesteia. Asta unde, pe atunci, Bucureştii erau, printre altele, salonul de primire al oaspeţilor, principala scenă publică pe care defilau starurile ceasului, unde se proiectau interesele prezentului şi scenariul viitorului. Loc în care lumea satelor, a târgoveţilor, a claselor defavorizate era prezentă mai rar, dar, în schimb era avantajată deschiderea către zările europene, până acolo unde oraşul, cu toate puternicile sale contraste, ce-l desemnau mai degrabă ca pe o metropolă orientală, se mai numea şi "micul Paris". Chiar şi dintr-o sumară ochire se profilează tema conflictului dintre sat şi oraş, dintre tradiţionalism şi modernitate, lesne de urmărit în evoluţia societăţii româneşti după revoluţia din '48 - cu adepţi şi adversari ireconciliabili într-o înşiruire de generaţii până în zilele noastre închise dialogului.

Pentru o mai clară orientare sunt evocate mai întâi opiniile unor reputaţi filosofi sau sociologi asupra firii însăşi a poporului român, de la C. Rădulescu Motru, D. Drăghici, Ştefan M. Zeletin (la acesta românii sunt consideraţi ca rasă occidentală, cu obiceiuri orientale) până la Mihai Ralea. în Fenomenul românesc Ralea trasa un tabel al psihologiei naţionale dominat de spiritul tranzacţional, pretutindeni, în viziunea sa, dominant. Prin excelenţă bun, românul ar fi în măsură tolerant, deoarece este fundamental sceptic, mai având şi memoria scurtă, ambele note diagnosticând o adaptabilitate pasivă.

Astfel, Iordan Chimet îşi pune prea legitima întrebare cât trebuie coborât în trecut, spre a afla sursa unor generale sciziuni - ale celor două Europe, implicit ale celor două Franţe (vezi, iar, M. Ralea), cele două Germanii (în Dr. Faustus Thomas Mann apuca rădăcinile nazismului în chiar modul existenţial al lui Luther), ale celor două Rusii (printre milioanele de inocenţi jertfiţi de Stalin s-au numărat peste o mie două sute de scriitori). Tema existenţei celor două Românii, afirmă eseistul, are o lungă tradiţie în istoria noastră modernă, ea va fi intuită şi de Titu Maiorescu, dezvoltată apoi de urmaşi ai săi. Interesul deosebit al autorului se va îndrepta către perioada anilor '30, când fiinţa o Românie modernă "privind spre viitor, nevoită să-şi improvizeze din mers, cu materialul uman aflat la dispoziţie în acele clipe pe scenă, o nouă elită politică, capabilă să realizeze programul civilizaţiei, împrumutat din revoluţiile democratice ale Occidentului." Când se mai ridica, însă, o naturală oponentă, România antimodernă, aceea "incapabilă să renunţe la nostalgiile feudale, la stilul de viaţă, la cutumele, instituţiile şi filosofia trecutului." Precum adăuga analistul: " fără a uita nici privilegiile medievale aferente."

În fapt, argumentează I. C., am făcut parte, în perioada interbelică "şi din Europa să-i spunem bună - în mod sigur normală - a secolului, şi in Europa cea rea." încât am sporit şi martirologia veacului şi istoria cruzimii! Fixat pe ceea ce numeşte versantul nocturn al istoriei, cel malefic "către care se îndreaptă, cu inexplicabilă obstinaţie privirile admirative, parcă halucinate ale actualei generaţii", Iordan Chimet va polemiza cu corifeii curentelor în cauză, cu o pasiune în care citim regretul, trauma, de a nu o fi putut-o atunci face, mai tânăr fiind cu o generaţie.

Într-un special capitol, Cântecul de lebădă al României normale, 1920-1940, discută arcul de timp cu probabilitate cel mai fast al zbuciumatei noastre istorii - aici, printr-o ingenioasă stratagemă, autorul recurge la optica vizitatorilor de marcă din epocă, de talia unor Paul Morand, Hermann von Keyserling, Rabindranath Tagore, Romain Rolland - lista e mai lungă, i se adaugă prezenţele unor actori de film, de teatru, vedete ale muzicii. Au fost momente, suntem asiguraţi, când Bucureştii anilor '20 deveniseră un cartier al Parisului, când prietenul său - şi ne onorăm a crede că şi al nostru - Barbu Brezianu îşi aducea aminte de traseul triumfal în fiecare dimineaţă al Josephinei Baker, steaua music-hall-ului parizian - angajată pentru o stagiune la Cărăbuş - care trecea pe Calea Victoriei, într-o trăsurică în formă de paner, trasă de un struţ şi având drept veşmânt o centură de banane.

Preşcolar, pe atunci, mi se promitea că voi fi dus să văd trăsurica, struţul mai ales, dacă, fireşte, voi fi cuminte şi-mi voi bea până la fund ciocolata cu lapte. Sceptic, ca tot românul - cauza fiind, după sinteza de care tocmai am vorbit, vechimea viţei -, nu prea credeam, şi poate tocmai de aceea, n-am văzut, până la urmă, struţul. Ulterior am mai însumat câteva rateuri majore, cărora cu chiu cu vai le-am supravieţuit superb... Tragedia fundamentală a anilor �30-'40 ar fi fost, în viziunea lui Iordan Chimet, problema minorităţilor, rană necicatrizată a secolului al XIX-lea, prilej de a aborda delicatul contencios al antisemitismului. întru care, un întreg capitol - Stelă funerară pentru Draculaland - discută contribuţia regelui Carol al II-lea - condotier balcanic! - la alterarea sistemului democratic în România. Sunt numite piesele grele ale strategiei coruptului monarh, Al. Vaida-Voevod, Const. Argetoianu, Guţă Tătărescu, Mihail Manoilescu, personaje cu o imagine publică, dar caractere versatile, dedate compromisului, altminteri "spirite cultivate, cu aplomb diplomatic."

Vine acum vorba de pluritalitatea modelelor antisemite, de mereu prezenta logodnă între ură şi interese. De tot interesul modalitatea analitică a situaţiei Tinerei generaţii (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu) în raport cu Legiunea, rolul lui Nae Ionescu în fasonarea disponibilei generaţii, opiniile acestuia despre creştinism, Dumnezeu, morală - refuzul iubirii de aproapele, despre, în fine, cultul morţii. Doctrină ce nu i-a fost străină nici lui Mircea Eliade - nu tot tineretul vremii împărtăşea încântarea de a aparţine unui mic Paris! Mai cu seamă tăcerea filosofului religiilor până la moarte îl încruntă pe Iordan Chimet. Fostul legionar din tinereţe "avea dreptul să invoce circumstanţele atenuante ale unei tinereţi grăbite, predestinate să-şi găsească drumul într-un context istoric aberant, să amintească de spiritul timpului, de delirul colectiv care îi anesteziase spiritul critic..." Nu numai că n-a procedat astfel, ci, dimpotrivă, "a preferat să rămână prizonierul freneziilor din anii �30, ratificându-le, asumându-şi-le... n-a putut sau n-a dorit a fi niciodată liber."

Cu asemănător radicalism se pune în lumină identitatea protagoniştilor intelectualităţii extremei drepte, cu constatarea amestecului lor etnic, de mirare la nişte rasişti: Mihai Polihroniade aparţinea unei familii greceşti recent asimilate, fiind singurul vorbitor de limbă română din casă şi, pe deasupra, căsătorit cu o englezoaică, precum şi Constantin Noica, acesta de origine bulgară. "Vintilă Horia-Caftangioglu, Haig, Arşavir Acterian nu şi-au renegat rădăcinile armeneşti", Dan Botta avea în arborele genealogic un filon corsican - ca să nu mai pomenim originea macedoneană a multor căpetenii legionare, Corneliu Zelea Codreanu fiind, însă, cel mai clar argument pentru ceea ce s-ar putea numi răsturnarea complexelor. Proaspăt aclimatizaţi, ei nu-şi însuşiseră sănătosul scepticism naţional...

Dar cât de lungă e lista? îl mai cuprinde pe Vasile Alecsandri cu străbunic botezat, pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu mamă evreică, pe Vasile Conta, "de naţiune armeană", întrucâtva mai îndepărtaţi decât noi ceştilalţi de vâna originară daco-latină. Şi mulţi, mulţi alţii, precum Cantacuzinul general Zizin, acesta născut la Paris - culpă în care am căzut şi noi, de care ne-a mântuit un moştenit raţionalism. prin excelenta mijlocire a lui Iordan Chimet, generaţia anului 2000 are ce învăţa din patimile generaţiei anilor '30, fie că istoria se repetă or ba.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara