Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Falşi ambasadori de Georges Tzipoia

(câteva consideraţii despre Expoziţia doctorului Georges Dumitresco)
           
Textul care urmează a fost publicat de către pictorul Georges Tzipoia în revista comunităţii româneşti din Geneva, Căminul românesc. Problemele pe care domnia sa le aduce în discuţie nu privesc doar diaspora românească, ci şi - sau, mai ales! – România însăşi, înţeleasă ca partener real şi ca prezenţă simbolică într-o Europă din ce în ce mai puţin concesivă în faţa retoricilor obosite şi a propagandismului abia camuflat. Că prezenţa noastră culturală în lume este o problemă complexă şi plină de responsabilitate o dovedesc şi desele discuţii din mediile româneşti, inclusiv dezbaterea specială din cadrul unei întîlniri a României literare de la Clubul Prometeus. În acest context, revolta şi amărăciunea D-lui Tzipoia trebuie înţelese nu doar ca un episod oarecare înlăuntrul unei mici comunităţi, ci, aşa cum şi este de fapt, ca un act grav şi ca un sever semnal de alarmă lansat către cei de acasă. (P. Şuşară)
          
Trebuie să mărturisesc că mi-a fost greu şi jenă să scriu acest articol. Niciodată nu am luat nici un fel de poziţie în Căminul Românesc când s-au prezentat manifestări de artă, dar asta nu a însemnat că nu m-au interesat, că nu am fost la curent sau că nu ştiam de ce parte se află adevărul. Căci şi în artă, uimiţi-vă, există un adevăr Nu este haosul întreţinut cu mai puţină sau mai multă ştiinţă de cei interesaţi ca acest haos să existe, pentru ca ei să-şi facă de cap cum le convine mai bine. Aş spune în extremis că arta este chiar o ştiinţă, dacă nu exactă în sens matematic, cel puţin tot atât de exactă în sensul că nu este deloc haotică, valoarea nu poate fi confundată cu nonvaloarea, atunci când ne aflăm în faţa operei de artă a unei personalităţi.
          
O personalitate este cineva care are un parcurs coerent, care a parcurs etape de dezvoltare de-a lungul deceniilor, este cineva care are un mesaj distinct şi o voce recognoscibilă în vacarmul avalanşei de imagini de tot felul care inundă până la saturaţie piaţa şi în egală măsură sufletele noastre.
          
Mi-a fost greu şi jenă pentru că a trebuit să iau în serios ceva care nu este serios, să privesc adânc şi cu profesionalism ceva care este facil şi lipsit total de profesionalism, ceva care este departe de artă. Am scris şi rescris articolul, mi-am pierdut ore întregi, mi-ar fi ruşine să spun zile, ca să transmit cel mai bine ceea ce resimt fără să jignesc, fără să-l atac pe dl Dumitresco direct, ca persoană, pe care nici nu-l cunosc.
          
Ştiu şi asta: că din păcate, nu poţi scrie despre o operă, sau chiar despre o subproducţie, fără să atingi omul direct în inimă. Ce să fac atunci? Să renunţ cum am făcut-o mereu până acum? Desigur nu. Pentru respectul pe care îl port artei în general, artei româneşti în special, unui public românesc de bună credinţă dar naiv, trebuie în sfârşit să vorbesc pentru că de astă dată, povestea este prea gogonată.
         
La limită, aproape că alăturarea numelui meu de acest fenomen devine jenantă.
          
Da, fenomen, am spus bine, căci doctorul Dumitresco este un fenomen Desigur nu unul al naturii mari, ci al celei mici.
          
Cu toată responsabilitatea, totuşi, odată şi odată lucrurile trebuie spuse pe şleau, aşa cum sunt, adevărul trebuie subliniat cu claritate şi exactitate, pentru a nu mai da naştere la confuzii şi interpretări eronate.
          
Nu putem închide ochii la infinit, nu putem lăsa impresia că suntem proşti, la infinit. Mai sunt unii care ştiu exact ce este arta, dar de obicei aceştia stau retraşi, lăsând astfel liber locul celor ce "se bagă" fără să-şi facă probleme de conştiinţă, celor ce insistă şi fac presiuni. Arta nu are nimic de-a face nici cu presiunile, nici cu insistenţele, nici cu prezenţa permanentă în paginile unor publicaţii sau pe unele simeze. Arta de fapt este atât de independentă încât nu ţine cont de nimic şi de nimeni. Ea îşi aparţine sie însăşi
          
De data aceasta, cacealmaua este atât de enormă şi vizibilă încât întrece orice limită.
          
Expoziţia doctorului Georges Dumitresco de la Palatul ONU este un eşec total. Mai exact, este o ruşine. O ruşine pentru România, o ruşine pentru arta românească şi la urmă pentru autorul însuşi. Cu această manifestare dorită prestigioasă ne-am făcut de râs în faţa Occidentului, am arătat cu emfază cât de neprofesionişti putem fi, am arătat astfel un chip fals, hâd, al sufletului românesc, al artei adevărate româneşti, chip care nu este aşa, artă care nu se recunoaşte în încercările timide, de un amatorism de duzină, gen casă de cultură de cartier periferic bucureştean.
          
Arta este un lucru grav de care doctorul Dumitresco nu este la curent. Şi aş spune că dsa este de fapt nevinovat. Înţeleg, doctor fiind nu poţi, n-ai timpul material, nici libertatea disponibilităţii totale să te ocupi de artă, să studiezi desenul, culoarea, să te dedici integral artei care te acaparează cu ghiare tentaculare. Dacă vrei să fi medic capul trebuie să îţi stea la medicină, nu la artă. Altfel rişti să confunzi domeniile şi până la urmă să le încurci pe amândouă, deci să nu faci nimic bine şi până la capăt.
          
Doctorul Dumitresco este încă o dată nevinovat pentru că el nu a făcut altceva decât să încerce să expună, şi a reuşit. A reuşit să urce pe un podium înalt, care nu i se cuvine de drept, reprezentând arta şi spiritualitatea românească, creând astfel confuzie pentru unii, nepricepuţi dar mulţi, jenă printre alţii, avizaţi dar puţini la număr. Jenă, da jenă Ministrul Culturii prezent la vernisaj a fost primul jenat în această manifestare de talie inferioară, a fost pus într-o poziţie delicată, în care nimeni, nici o persoană conştientă n-ar fi dorit să se afle.
          
Spuneam că doctorul Dumitresco este nevinovat. Şi continui imediat: pentru că dsa nu este pictor. Remarcaţi că nu folosesc cuvântul artist. Până la artă este un drum enorm, pe care mulţi pictori serioşi, profesionişti, nu l-au putut parcurge. Dsa nu este nici măcar pictor. ( Pentru cultura generală, aş da numai un exemplu: marele Theodor Pallady spunea despre marele Gheorghe Petraşcu că nu este artist, ci numai pictor Veţi înţelege astfel mai bine ce înseamnă exigenţa în artă.) Arta este un lucru serios şi grav care nu are nimic de-a face cu amatorismul, cu exerciţiile mai mult sau mai puţin abile ale unor mânuitori de pensule şi culori. Sunt mulţi amatori care îşi umplu timpul liber cu culorile şi pensulele, dar de aici şi până la profesionalism este cale lungă.
          
Trebuie să avem un accentuat simţ al măsurii, dar pentru asta trebuie să fim profesionişti, cunoscători ai fenomenului plastic. Numai un artist autentic are măsura lucrurilor. Pentru un profesionist scara valorică artistică pe care o posedă în propriu-i intelect este un lucru fundamental. Dl doctor nu are în concepţia sa nici o scară valorică. Dacă ar fi avut-o ar fi utilizat-o, comparându-şi producţia cu operele altor artişti, vii sau morţi, de aici sau de aiurea. Ar fi avut atunci trista surpriză să vadă că se găseşte plasat undeva atât de jos încât s-ar fi aflat cu mult sub cea mai de jos treaptă a scării.
          
Trebuie să subliniez că scara valorică a fiecărui artist este diferită şi ea este bogată în trepte pe măsură ce artistul este mai elevat pe scara artei sale. ( Imaginaţi-vă spre ex. scara valorică a lui Brâncuşi) Conform unei scări medii, nu prea bogată în trepte, lucrul doctorului Dumitresco nu se poate încadra pe nici o treaptă.
          
O operă, presupune un studiu aprofundat, o intrare în tainele infinite ale materiei prin învăţarea de a se exprima, prin posedarea ştiinţei desenului, prin ştiinţa mânuirii culorilor, prin ştiinţa organizării suprafeţei pânzei, prin ştiinţa transmiterii mesajului. Lucrările doctorului nu lasă nici cea mai mică bănuială că autorul lor ar cunoaşte câte ceva din tainele construcţiei unei imagini, atât "compoziţiile" sale n-au nici o coloană vertebrală, nici o forţă de expresie, nici o urmă de intenţie de compoziţie. Este momentul să subliniez că ştiinţa, tehnica sunt unelte de lucru iar ele servesc întotdeauna o personalitate artistică şi mesajul său, iar dacă acestea nu există, tehnica n-are ce să servească, n-are în slujba cui să se pună, rămâne fără obiect, deci se autodesfiinţează. Şi am ajuns astfel în miezul problemei: ne aflăm în faţa unor încercări care n-au nici un mesaj de transmis, nici o concepţie de pus în valoare. Nici o concepţie plastică. Ceea ce n-are concepţie plastică nu este artă.
          
Domnul doctor nu cunoaşte nici culoarea. Culoarea nu este suma vopselelor care se găsesc la un moment dat pe o pânză. Culoarea ca şi desenul sunt arhitecturi mintale, spirituale mai înainte de-a deveni materie pe pânza de pictură. Dar asta ţine de concepţia operei şi concepţia lipseşte. Culoarea nu este de-sine stătătoare, ea face corp comun cu desenul conlucrând la un echilibru înalt, echilibru emanat prin toţi porii operei, prin textura materiei pe care o alcătuieşte, degajând astfel mesajul. Nu este de mirare că toată aglomeraţia de imagini disparate, care n-au nici o legătură unele cu altele, deconcertează, produc un profund sentiment de haos, de indispoziţie, de repulsie. Artistul în general respinge haosul din el şi din afară, îl ordonează prin operă, îi dă un sens major punându-l în slujba unor sensuri superioare care îl depăşesc ca persoană. Doctorul Dumitresco nu cunoaşte acest lucru.
          
Expoziţia în ansamblul ei este haotică, înghesuită inutil, se autosufocă prin cantitate, căci autorul n-a vrut să renunţe la nimic, şi-a închipuit că asfixiind spaţiul de expunere va da impresia de anvergură, de vastitate de preocupări. Rezultatul este un haos total unde ochiul nu mai vede nimic. Dacă evident nu ne aflăm în faţa unei opere, cum doriţi ca prezentarea de pe simeze să fie ea însăşi artistică? Este un nonsens. Agăţarea pe simeze a tablourilor este ea însăşi o ştiinţă. Această ştiinţă ţine de o capacitate artistică specială şi în muzee şi expoziţii sunt muzeografi special calificaţi să prezinte o operă, căci aceeaşi operă, mă refer la un ansamblu de lucrări, poate fi prezentat în mod diferit, iar în funcţie de modul cum ştii să alături o lucrare de alta reuşita este mai mare sau mai mică. Este un lucru extrem de dificil la care trebuie să ia parte un colectiv de experţi. Dl doctor le-a agăţat la rând fără să-i scape nimic, ca la şcoală. Că oricum le-ar fi agăţat ar fi fost degeaba, asta este altă problemă. Desigur că mai întâi trebuie să ai materialul care să aibă valoare.
          
Astfel, prezentarea de ansamblu este solidară şi în acord cu fiecare lucrare în parte. Este solidară cu lipsa de stil şi de viziune artistică a autorului. Efectul final în faţa căruia am fost aduşi este unul de talcioc, de bric-à-brac, de mărunt amatorism care nu reprezintă nici România, nici spiritul românesc. Dacă ar fi aşa, dacă ceea ce vedem pe simeze ar reprezenta cu adevărat ţara, ar fi vai şi amar de sufletele noastre şi de viitorul ţării.
         
Mă întreb atunci, ce sens a avut alegerea acestei producţii cu pretenţii artistice să reprezinte România? Răspunsul este fără echivoc: nici unul. A fost o greşeală. Ne înşelăm cu uşurinţă atunci când bolnavi fiind ne ducem să ne tratăm la pictor, iar când vrem să vedem artă ne ducem la doctor. Fiecare cu meseria lui. Să nu uităm că artist nu este cine vrea, ci numai cine poate.
          
Sunt câţiva artişti autentici la Geneva şi în Elveţia, profesionişti, care şi-au închinat în exclusivitate efortul şi viaţa artei, dar aceştia nu ies în faţă, nu insistă, au conştiinţa propriei lor valori şi ştiu că nu cu prezentul au ei de-a face. Ei se raportează la o scară valorică vastă, universală şi sentimentul care rezultă îi asigură şi reconfortează în condiţia lor. Aceştia au conştiinţa superiorităţii artei asupra politicului efemer şi nu acceptă compromisuri de nici o natură. Artistul mare priveşte spectacolul vieţii de la înălţimea propriei personalităţi, înălţimi atinse cu greu de omul de rând.
          
Expoziţia de la ONU a fost o experienţă pe care a trebuit să o trecem. Aşa a fost să fie. Poate altădată să ne înşelăm mai puţin grav.

P.S. Pentru că tot suntem la capitolul artă, mă simt dator cu o completare la un alt subiect, cel al bustului lui Eminescu de la Vevey, al doamnei Bove. S-a scris mult, aproape orice, numai esenţialul nu s-a spus niciodată. De ce? Pentru că toţi cei care au atacat subiectul nu erau competenţi să o facă. Dl Sergentu a spus că Eminescu nu are ce căuta la Vevey. Ar fi stat bine la Ipoteşti îl întreb?
          
Desigur că nu! Eminescu este prea mare ca să nu poată sta oriunde pe acest pământ. Nu asta este problema, nu aşa se privesc lucrurile în artă. Problema esenţială şi unică este că sculptura de la Vevey, denumită Eminescu nu este o operă de artă şi nefiind operă de artă, fireşte nu are nimic comun cu titlul pe care îl poartă. O operă de artă valoroasă stă bine şi cu cinste oriunde am pune-o pe pământul acesta nu prin cine reprezintă ea, ci prin calitatea intrinsecă a artei care o conţine.
          
A reprezenta un geniu de talia lui Eminescu, chipul său adânc emblematic, este o acţiune extrem de temerară care se soldează întotdeauna cu un eşec. Numai un sculptor sau pictor de geniu poate să pătrundă în intimitatea altui geniu, să se consubstanţializeze cu Eminescu prin misterul creaţiei, câteva momente, ca un preot care săvârşeşte sfânta liturghie. Atunci numai, avem de-a face cu arta, când artistul devine preotul, iar opera devine icoana.
          
În istoria artei româneşti doi mari sculptori l-au făcut pe Eminescu: Gheorghe Anghel, la Bucureşti şi Ion Vlad, la Paris. Puzderia de încercări mai mult sau mai puţin asemănătoare nu are pentru istoria artei nici un fel de importanţă. A mai existat deasemeni o încercare de reprezentare a lui Eminescu, la Bucureşti, a sculptorului Constantin Baraschi, prin anii ’60, lucrare fără nici o valoare artistică, copie proastă, văzută în oglindă (întoarsă), a celebrului Lorenzo de Medici, "gânditorul", de Michelangelo, din noua sacristie a Familiei Medici din Florenţa. Statuia de dimensiuni impozante a fost plasată pe o peluză la stradă în faimosul Cişmigiu. Tânărul critic de artă care era pe atunci Dan Hăulică a avut curajul să scrie în presă un articol intitulat: "Acesta nu este Eminescu", iar ca urmare, monumentala cacealma a fost retrasă de la vedere definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara