Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Fabuloasa realitate de Dana Jenaru


Volumul de proză scurtă Muzică pentru cameleoni, publicat de Truman Capote în 1980, face parte, după o diviziune la care recurge autorul însuşi, din cel de-al patrulea ciclu de creaţie, care presupune un pas înainte în tehnica prozei nonfictive, a cărei piatră de temelie o pusese în 1966 prin romanul Cu sânge rece.

Acesta era, după o formulă inventată chiar de Truman Capote primul roman nonfictivdin istoria literaturii. Ineditul roman se născuse după şase ani pe care autorul şi-i petrecuse cutreierând câmpiile din Kansas, pentru a urmări investigaţiile impuse de uciderea a patru persoane. Rămânând fidel realităţii, scriitorul a fost nevoit chiar să aştepte îndelung verdictul tribunalului pentru a-şi putea scrie finalul cărţii. Rezultatul a fost un roman jurnalistic, ce recurgea la tehnica reportajului, ridicând jurnalismul la statutul de artă şi promitea un melanj generos între „credibilitatea faptelor, instantaneitatea filmului, profunzimea şi libertatea prozei şi precizia poeziei". În timp ce din structura romanului prezenţa explicită a autorului era exclusă, naraţiunea făcându-se la persoana a treia, Muzică pentru cameleoni aduce ca element nou transformarea scriitorului în personaj şi plasarea acestuia în prim-plan, de unde îşi propune să „reconstituie într-o manieră austeră, minimalistă, conversaţii banale cu oameni obişnuiţi". Principiul are mai degrabă valenţe de iluzionare, căci, dincolo de substratul preluat din realitate, în construcţia textelor scriitorul întrebuinţează adjuvanţi sau „deformanţi" de ordin ficţional sau speculativ care invadează şi subminează non-fictivul relatării jurnalistice. Textul devine rezultatul unei munci precise care ordonează un ansamblu de artificii, ce fac imposibilă inocenţa, naturalul sau transparenţa totală, trădând astfel fragilitatea formulei postulate de Truman Capote.

Volumul are trei părţi distincte. Prima, numită chiar Muzică pentru cameleoni include şase povestiri, în timp ce a doua este un scurt roman non-fictiv - Cioplitorul de sicrie - care, ca şi Cu sânge rece, are o captivantă intrigă detectivistică, fiind construit în jurul unor crime în lanţ. Spre deosebire de romanul celebru, la încercările de limpezire a acestora participă şi autorul, ca prieten al detectivului ce se ocupa de caz. Supoziţiile pe care le face în legătură cu mobilul şi autorul crimelor, sunt o mostră de alterare a realităţii, de trecere în fictiv, aşa cum făcuse şi în romanul din 1966, când îşi imaginase discuţii la care în realitate nimeni nu fusese martor. Partea a treia - Portrete conversaţionale - conţine şapte proze scurte ce oglindesc fragmente de viaţă concentrată în discuţiile pe care autorul le-a avut cu prieteni sau cunoştinţe.

Povestirile sunt departe de a fi o înregistrare simplistă a unor evenimente sau a unor discuţii. Nicăieri în volum nu există acte existenţiale pure, căci în prim plan se află discursul (o artă, pe care Truman Capote o stăpâneşte strălucitor) şi nu seria de evenimente propriu-zise, private de neutralitate, de „primitivitate", graţie privirii perspectivice a autorului ce privilegiază anumite elemente sau alege să pună punct relatării după bunul plac. Deşi textele nu abundă în speculaţii, consideraţii moralizatoare, problematizări autoscopice sau explicaţii redundante care să diminueze efectele stilistice şi să întrerupă povestirea, semnificaţiile psihologice sau etice străbat discret textele. Ele sunt şi o consecinţă a decupării esenţializate şi concentrate a secvenţelor relevante de existenţă, apte să smulgă din neutralitate cotidianul aşa-zis minimalist, textul devenind astfel o maşinărie de schimbat (de orientat) sensul şi, odată cu acesta, realitatea.

Cu atât mai mult cu cât personajele alese nu sunt banale, ci stau sub semnul excentricităţii, chiar dacă într-o formă mai atenuată decât la eroina din Mic dejun la Tiffany. Astfel, Muzică pentru cameleoni ne poartă în casa bântuită (şi nu prea e clar dacă stafiile mănâncă fluturi sau ţânţari)a unei aristocrate de 70 de ani din Martinica. Aceasta cântă la pian sonate de Mozart, la auzul cărora cameleonii dau buzna şi se adună în jurul ei, absorbiţi de muzică. În plus, privirile autorului, care bea absint cu distinsa doamnă, sunt atrase hipnotizant de o oglindă neagră a cărei descriere o face să fie mai mult decât un simplu obiect: „Calmantă şi tulburătoare. Cu cât priveşti mai mult în ea, negrul încetează a fi negru, devenind un albastru-argintiu bizar, o poartă către viziuni tainice; la fel ca Alice, mă simt în pragul unei călătorii în ţara din oglindă, o călătorie în faţa căreia şovăi".

Figură enigmatică este şi D-l Jones, personajul din povestirea eponimă. Vecinul de apartament al autorului este un infirm ce-şi petrece toată viaţa în cameră şi primeşte foarte multe vizite, inexplicabile pentru ceilalţi. La un moment dat acesta dispare şi, după 10 ani, autorul îl zăreşte la Moscova, sănătos, într-un metrou. Vrea să-i vorbească, dar acesta coboară.

0 lampă la fereastră relatează vizita autorului în casa unei bătrâne ce trăieşte singură în pustietate, înconjurată de pisici. Inteligentă, ospitalieră, cultivată, femeia are, în schimb, un congelator plin cu pisici îngheţate. În Mojave, o femeie căsătorită de treizeci de ani cu un bărbat bogat, cade în depresie după naşterea celor doi copii pe care nu şi-i dorise. Deşi îşi iubeşte soţul, nu mai poate avea cu acesta relaţii sexuale. Ajunge la terapeut care îi va deveni şi amant. La rândul său, şi soţul avea aventuri pe care le povestea soţiei, iar aceasta era mereu preocupată să-i găsească femei atrăgătoare. În Fascinaţie prinde viaţă doamna Ferguson, un fel de vrăjitoare care fascina pe toată lumea. Fascinat este şi autorul personaj - copil de 8 ani - care avea un secret şi o dorinţă: să devină fată şi să înveţe să danseze.

Primul „portret conversaţional" aduce în pagină o menajeră profesionistă pe care autorul o însoţeşte într-o zi de muncă, pătrunzând astfel în case şi în intimitatea unor persoane necunoscute. Menajera, în ciuda banalităţii slujbei, se dovedeşte specială prin suferinţa ce o secretă în fiinţa sa şi prin bunătate, semnificaţia etern-umană surclasând-o pe cea perisabilă, socială. Unui necunoscut este povestea unui bărbat aflat la mijlocul vieţii care face o pasiune pentru o fată de doisprezece ani, de la care găseşte un mesaj într-o sticlă lăsată în voia apelor. Un copil frumos este nimeni altcineva decât Marylin Monroe cu care autorul merge la o înmormântare, după care beau ceva într-un bar, îşi dezvăluie secrete, şi apoi se plimbă pe chei, unde actriţa dă mâncare la pescăruşi. Scoasă din artificialitatea mondenă, aceasta nu mai este pentru scriitor decât „un copil frumos". În ultimul portret intitulat Frământări nocturne
sau cum fac sex fraţii siamezi, interlocutorul scriitorului nu este altul decât dublul său spiritual. Dialogul şi interviul imaginat de Truman Capote, în care el pune întrebările şi tot el oferă răspunsurile, prilejuieşte o revizitare a trecutului şi oferă un portret semnificativ şi substanţial al autorului. O trecere în revistă a situaţiilor în care autorul a simţit cu adevărat teama, aduce cu sine şi următoarea constatare: „adevăratele nostre temeri sunt zgomotul paşilor care răsună pe coridoarele minţilor noastre şi anxietăţile, plutirile fantomă pe care le creează". Întrebându-se în ce ar dori să se reîncarneze, răspunsul poartă cu sine o întreagă filosofie de viaţă: „Într-o pasăre - de preferinţă într-un uliu. Uliul nu trebuie să se preocupe de cum arată sau de talentul de a fi şarmant şi de a se face plăcut; nu trebuie să-şi dea ifose. Oricum nu-l place nimeni; e urât şi prost văzut, indezirabil peste tot. Sunt multe de spus despre libertatea pe care i-o aduce asta. Pe de altă parte, nu m-ar deranja nici să fiu o broască-ţestoasă de mare. Ele pot cutreiera uscatul şi cunosc secretele din adâncul oceanului. În plus, sunt longevive, iar ochii lor umbriţi de pleoape acumulează multă înţelepciune".

Ceea ce încântă poate cel mai mult în prozele din Muzică pentru cameleoni este neînscrierea lor pe o traiectorie predeterminată. Cititorul nu poate prevedea ce urmează şi nici când se apropie de sfârşit, cu atât mai mult cu cât sfârşitul nu este întotdeauna sfârşit. „Relatarea" este, de cele mai multe ori, întreruptă brusc, parând un decupaj cinematografic, iar cititorul rămâne rătăcit într-un labirint, din care ştie totuşi că există cel puţin o ieşire. Şi mai are o certitudine: precizia spectacolului orchestrat de Capote este fantastică.