Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Fabrica de vise de Liana Tugearu

Ultima bucurie de la sfârşitul acestei primă veri a fost întâlnirea cu câţiva tineri creatori, pe cale de afirmare în peisajul nostru coregrafic, toţi masteranzi la UNATC, secţia de Coregrafie.

La început de toamnă, acelaşi sentiment reconfortant, de reîntâlnire cu vigoarea creativă a unor tineri, a venit tot din aceeaşi arie a absolvenţilor acestui învăţământ.
Ivirea de noi talente echivalează cu apariţia de noi izvoare, care vor continua să alimenteze albia largă a creativităţii, nelăsând-o să sece. Încântarea mea a fost cu atât mai mare cu cât avusesem anterior sentimentul unei toamne coregrafice dezamăgitoare, după ce văzusem un recital de dans clasic submediocru şi două producţii de dans contemporan de un veştejit amatorism. Îmi mai revenisem după urmărirea câtorva spectacole din eXplore dance festival – asupra căruia voi reveni, căci festivalul este încă în plină desfăşurare – dar m-am vindecat cu adevărat de melancolie urmărind spectacolul realizat de Simona Deaconescu, Camera 0001/ Fabrica de vise, prezentat la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Contrastul cu ce văzusem anterior, m-a ajutat să-mi reamintesc ce mare influenţă are asupra spectatorului participarea la o creaţie de calitate, care îl revigorează, în primul rând spiritual, dar şi ca stare de bine, generală.
Simona Deaconescu, cu masterat susţinut cu profesorul Sergiu Anghel la UNATC, îşi întinde antenele artistice către mai multe zone ale artei: dans, în calitate de interpret, de coregraf şi de pedagog, regie de film, teatru şi circ. Dar ceea ce mă entuziasmează în mod deosebit este capacitatea ei şi a unor colegi din aceeaşi generaţie, Sandra Mavhima, Vlad Merariu şi Anamaria Antoci, de a organiza structuri instituţionale necesare dansului, ce ies la iveală, ca prin minune, în acest context nefericit, de aspre constrângeri culturale. Ei sunt membri fondatori ai Asociaţiei Secţia de Coregrafie, a revistei de dans on line ADN, a programului curatorial Cartierul de Dans, deschis în special coregrafilor tineri, dar nu numai lor, pe care l-am urmărit şi consemnat în 2012, în paginile acestei reviste, iar de curând a primei ediţii a unui concurs naţional pentru tineri coregrafi, ALT CONCURS, găzduit de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Fiind în juriu, alături de coregrafa din Israel Yael Orni şi de fostul director al CNDB Mihai Mihalcea, mi-am exprimat, în final, bucuria provocată de faptul că cea mai tânără generaţie de dansatori şi coregrafi dă dovadă de o nesperată capacitate de organizare, de inteligenţă şi de un larg şi generos orizont şi că s-au întors cu toţii la dans, ca la principala modalitate de exprimare, dincolo de coabitarea cu alte forme de expresie scenică, dincolo de interdisciplinaritatea care a împins adesea dansul într-o zonă obscură. Ceva tot am însă să le reproşez. Lipsa de cunoaştere a istoriei propriei profesiuni, în clipa in care declară în program că ADN este „prima revistă dedicată artei coregrafice din România”. Cunosc mai de mult această tendinţă a generaţiilor tinere de a considera că lumea începe odată cu ei, că ei au inventat roata. Nu au auzit oare niciodată despre revista scoasă la Iaşi de regretatul Dan Brezuleanu? Cine ştie, poate i-ar interesa să preia unele rubrici din acea revistă.
Dar revenind exclusiv la evenimentul constituit de spectacolul Simonei Deaconescu, Camera 0001/ Fabrica de vise, el s-a dovedit de un cert profesionalism, autoarea punându-şi în valoare propria plastică corporală şi a colegilor ei de generaţie Irina Ştefan, Alexandra Bălăşoiu, Răzvan Stoian, Dragoş Istvan Roşu şi Vlad Merariu, într-o suită de mici compoziţii inspirate. Mişcarea concepută de Simona Deaconescu s-a mariat fericit cu videografia gândită de Codrin Iftodi şi luminile lui Cătălin Nicolescu, în ambianţa muzicii lui Rolf Ono. Dacă principalul mijloc de exprimare a rămas de astă dată corpul în mişcare, şi nu mijloacele conexe – spre deosebire de alte multe producţii contemporane, care mai corect pot fi numite performance-uri – coregrafia s-a folosit deplin de tot ceea ce îi puteau oferi proiecţiile, luminile şi sunetele care au învăluit-o şi au contribuit efectiv la imaginea scenică. De multe ori proiecţiile nu apăreau numai pe fundal, ci şi pe întreaga scenă şi deci şi pe corpurile dansatorilor, servindu-le astfel şi de costum. Deci, în acest spectacol s-a derulat o interdisciplinaritate reală, dar nu de dragul experimentului, ci pusă integral în serviciul ideilor urmărite. Şi ideile au fost limpede puse in pagină, cu un vocabular care dovedea capacitatea creatoarei de invenţie a mişcărilor, marca oricărui coregraf autentic. În plus, unele momente au fost infuzate cu o caldă poezie. Nu am mai văzut de mult, precum în acest spectacol, un duet de dragoste în lumea dansului contemporan, o lume dezabuzată, sceptică, în cel mai bun caz ironică. Respectivul duet a demonstrat că şi vocabularul dansului contemporan are capacităţi lirice, desigur specifice lui. Tensiunile de tot felul nu au lipsit desigur în alte momente de dans, în căutările de sine şi în antenele întinse către ceilalţi, căci viaţa e bogată şi realizatorii spectacolului au încercat să identifice câteva din aspectele ei şi au şi reuşit în bună măsură. Proiecţiile împărţeau adesea spaţiu în pătrate, care sugerau forma în care ne închidem adesea fiecare, dar mai explicit, la un moment dat s-a proiectat pe ecran faţada unui bloc cu multele lui ferestre, dincolo de care fiecare îşi trăieşte propriile nedumeriri, bucurii sau necazuri. Imaginea mi-a amintit de spectacolul lui Răzvan Mazilu, Block Bach, care urmărea, desigur în altă manieră, segmentele de viaţă de dincolo de fiecare fereastră, din găuacea diferitelor camere, în care fiecare îşi trăieşte drama sau bucuria. Aceeaşi secvenţialitate a caracterizat şi firul desfăşurării spectacolului Simonei Deaconescu, cu personaje singure sau doar câte două sau trei, fiecare teoretic ocupând Camera 0001, unde îşi trăia propriul vis, toate personajele piesei întâlnindu-se arareori, în momente de elan sportiv.
Simona Deaconescu şi interpreţ ii ei au visat astfel cu ochii deschişi, în acest spectacol, dând formă concretă, corporală viselor lor şi ne-au dat şi nouă, spectatorilor prilejul să pătrundem în lumea acestor vise, cărora ei le-au plămă- dit o formă aevea.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara