Înapoi la pagina curenta

Arte:
ezechiel, c’est moi de Cătălin Davidescu

într-o lume în care reperele încep să devină tot mai fluide şi dezorientarea tot mai frecventă, Marian Zidaru îşi asumă rolul de a denunţa această tendinţă de disoluţie a valorilor. Urmărindu-i parcursul, observăm că întreaga sa creaţie este o formă de educaţie noninvazivă, generată de convingerea şi, chiar mai mult, de credinţa că soluţiile sale, exprimate artistic, pot fi o cale de izbăvire a lumii. Asemenea profeţiilor, el îşi construieşte demersul pe o virulentă demascare a celor care propagă minciuna numind-o adevăr, războiul, numindul pace, ura numind-o iubire şi erezia drept credinţă. Iar discursul său vizual capătă atributele unui angajament de natură etică, unde fiecare element contribuie la cristalizarea unei atitudini, a unei forme de existenţă spirituală.

Dacă nu am lua în considerare încărcătura pervertită, în perioada proletcultistă, de la jumătatea secolului trecut, a conceptului, am putea afirma că Marian Zidaru practică o artă militantă, a cărei menire este aceea de a-i face pe oameni să conştientizeze pericolul real ce îi ameninţă, atât în intimitatea lor, dar mai ales în conştiinţa lor colectivă. Sunt referinţe explicite pe care le întâlnim şi în expoziţia „Epocalips@“ de la Muzeul de Artă Craiova.

Marian Zidaru, una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale artei contemporane româneşti, nu a avut, până acum, nici o manifestare expoziţională la Craiova. Este prea târziu, sau exact la momentul potrivit? Oraşul are o încărcătură specială în amintirile artistului, fiind locul unde s-a format, ca absolvent al Liceului de Artă, şi unde a luat contact cu pictura marilor maeştri ai artei româneşti. Muzeul, Galeria „Arta“ sau moderna clădire a Teatrului Naţional sunt repere culturale care i-au marcat adolescenţa. Toate aceste locuri, cu o vibraţie specială în memoria sa afectivă, au devenit backgroundul celui mai amplu proiect vizual Zidaru, iar pelerinajul iniţiatic, în care artistul poartă pe umeri binecunoscuta sa Aripă de înger, a fost ca o axă care a unit cele trei spaţii expoziţionale într-un concept unitar.

O bună calibrare la nivelul discursului ideologic, nu ar fi putut însă să îi legitimeze autoritatea dacă nu ar fi fost susţinut de un demers artistic convingător care să-i ofere credibilitate şi chiar mai mult, notorietate. Iar asta se poate urmări în întreaga sa operă. Lucrările, construite cu o anume discipină formală, se impun nu atât prin forţa provocatoare a contrastului, cât prin cea a transcrierii emoţiilor, ceea ce mă determină să consider că, în ciuda „renovărilor“ tehnice suferite de-a lungul anilor, amprenta de bază a creaţiei sale a rămas neschimbată. Un repertoriu restrâns tematic îi permite să exprime stări sufleteşti şi intensităţi dramatice diferite, Marian Zidaru nefiind un explorator, ci mai curând, potrivit concepţiei sale, un depozitar şi un bun interpret, al unor mesaje pe care, la rândul său le receptează şi le interiorizează.

făcând un scurt tur al proiectului actual, putem conchide că sculptura rămâne prioritară în identitatea sa creatoare. Pe această coordonată artistul îşi dezvoltă preferinţa pentru lemn. Întâlnim sau reîntâlnim piese precum: Tron 2, Sclavii patimilor(1,2,3), Eroi căzuţi în lupta pentru pace, Voievod, seria Îngerilor călători, a Orizonturilor ş.a. Traseul bine individualizat pe care evoluează sculptorul, este acela al unei conexiuni directe dintre memoria sa afectivă şi spaţiul simbolic al culturii noastre tradiţionale. Pictura, care la rândul ei aparţine creaţiei sale istorice, rămâne în aceeaşi stază raţional – academică unde autoritatea desenului este diluată în subtilitatea rafinată a unui repertoriu cromatic restâns, din care, aproape niciodată, nu lipsesc rozurile pe un fond negru. Naraţiunea, cu un rol afirmat seductiv în economia picturii sale, îşi potenţează dimensiunea literară şi prin intermediul titlurilor: Avionul roz, Cruda mea conştiinţă, Buna Vestire, Nu tot ce vine din cer e înger ş.a. Din această perspectivă „cuvântul“ este unul dintre elementele care-i marchează întreaga creaţie vizuală, aproape fiecare dintre piesele sale purtând însemnări cu rol iniţiatic şi care potenţează interpretarea. Scrisul devine astfel, o formă de intimitate care îi aşază opera de factură tradiţională şi pe ce-a noilor media (instalaţia, filmul) pe o frecvenţă unică de comunicare.

Două dintre piesele noi expuse la Muzeul de Artă Craiova merită remarcate, nu doar pentru singularitatea lor în universul său tematic. „Copacul muzeului“ este o sculptură realizată dinr-un copac tăiat din grădina muzeului şi care, acum, simbolic, se reîntoarce glorios în locul de unde fusese exclus. Este o formă de înnobilare prin artă care, devastată de încercări inepte de globalizare şi de uniformizare într-un neant identitar, aproape carbonizată, renaşte miraculos datorită gestului creator. O altă piesă singulară în creaţia sa, care intrigă, nu atât din punct de vedere formal, prin conturul falic, roz, cât mai ales prin trimiterile, nu lipsite de o încărcătură ludică, este „Scula lui Brâncuşi“ pe care autorul, din motive uşor de înţeles a decis să o numească şi „Naveta“. În ceea ce mă priveşte, demersul teoretic imaginat aici de artist, cu trimiteri la o formă de înţelegere tip manifest împotriva unor practici imorale, este destul de abiguu. Cred, mai curând, că fiinţa sa profund artistică şi umană, învinge uneori canonul devenind rebelă (flesh & blood), asemenea cu cea a celebrului său mentor.

La Galeria „Arta“ şi-au găsit locul nenumărate hărţi ale României din ciclul: „Hic locus sanctus est“, alături de instalaţia „Pompa de clorofilă“, iar în holul central al Teatrului Naţional, ultima etapă a acestui parcurs, a fost amplastă una din piesele de rezistenţă: „Viziunea lui Ezechiel“ (1999). Tulburătoare prin monumentalitate (cu un diametru de 6 metri), dar mai ales prin impactul emoţional pe care îl transmit enormele roţi şi aripi de înger ale carului de foc, locul din care profetul şi-a împărtăşit viziunea sumbră despre distrugerea Ierusalimului, lucrarea poate fi citită, din perspectiva sensului oferit de autor, drept o prezenţă prin absenţă. Deşi Ezechiel nu este reprezentat, carul, tribuna de unde îşi afirmă viziunile îi potenţează imaginea prin materialitatea impunătoare a obiectului.

Artist cu un temperament extrovertit dar cu o certă vocaţie martirială, Zidaru îşi fixează lumea într-un timp interior bazat pe adevăruri durabile generate de dramatismul propriilor lui trăiri spiritual-afective. Ceea ce îl particularizează pe acesta în comparaţie cu alte experienţe similare (vezi gruparea Prolog, Horia Bernea, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, ş.a.) este modul în care îşi figurează adeziunea pentru tradiţiile cultural- spirituale ale acestui spaţiu. Deşi natural conectat la modalităţile de expresie clasice, el reuşeşte să le updateze în forme vizuale specifice contemporaneităţii. Rezultatul este unul impresionant, animând tensiunea dintre reprezentările iconice (sculpturi, picturi), filmele de autor şi obiecte. Suntem în faţa unui demers artistic şi curatorial ce reuşeşte să prezinte sintetic, dar coerent, specificitatea şi totodată diversitatea creaţiei sale. Făcându-se exponentul patrimoniului cultural autohton, el conturează şi dezvoltă o linie personală a ortodoxiei de sorginte românească, motiv pentru care, găsind cuvântul ce exprimă adevărul lumii sale: „Epocalips@“, Marian Zidaru poate conchide cu o post-postmodernă îndrepăţire: „Ezechiel, c’est moi“!