Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Expresia poetică a interiorității de Sonia Elvireanu

Sub egida Academiei Române, a apărut antologia Ștefan Augustin Doinaș, O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2016) a lui Mircea Braga, istoric, critic și teoretician literar, la doar un an distanță de antologia lui Daniel Cristea-Enache, Ștefan Augustin Doinaș, 111 cele mai frumoase poezii. Prin efortul unor critici din generații diferite, lirica unui poet emblematic e readusă, astfel, în atenția publicului contemporan.
Într-o antologie cronologică, cu un amplu studiu introductiv și o selecție de referințe critice, Mircea Braga ne propune o relectură a liricii lui Ștefan Augustin Doinaș ca „tentativă de hermeneutică a sinelui, a interiorității devenite text”, filtrată prin prisma poeticii lui Ștefan Augustin Doinaș.
Decriptând poezia lui Doinaș ca expresie poetică a interiorității, antologatorul nu vizează treptele de evoluție sau regres ale liricii sale, ci condiționarea ei de interioritatea poetului, fără a exclude modularea acesteia de măștile realului. Privită astfel, „poezia lui Doinaș nu are trepte stilistice sau de viziune estetică”, „ea cuprinde cu insistență pragurile reactive ale atitudinalului, proces care subordonează grafica variației stilistice”, însă dezvăluie lectorului o mare complexitate și profunzime, într-o extraordinară varietate de forme lirice.
Criticul parcurge cronologic volumele publicate de Ștefan Augustin Doinaș de la debutul cu Cartea mareelor (1964) – fiindcă cel recompensat în 1947 cu premiul Eugen Lovinescu na mai apărut din cauza regimului comunist –, până la Ad usum Delphini (1998), la care adaugă și patru poeme din Opere, vol. III (2000). Între cele două capete ale axei lirice se află: Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laokoon (1967), Alter Ego (1970), Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte (1972), Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Hesperia (1979), Vânătoare cu șoim (1985), Interiorul unui poem (1990), Arie și ecou (1992), Lamentații (1993), Aventurile lui Proteu (1995), Psalmi (1997).
Din Cartea mareelor, Mircea Braga reține două poeme, o artă poetică, Ulciorul, și elegia Astăzi ne despărțim, ecou al iubirii poetului pentru soția sa, celebra balerină Irinel Liciu: „Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim./ Stând la început de anotimp fermecat,/ astăzi ne despărțim/ cum s-au despărțit apele de uscat.// Totul e atât de firesc în tăcerea noastră./ Fiecare ne spunem: – Așa trebuie să fie …/ Alături, umbra albastră/ pentru adevăruri gândite stă mărturie.// Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,/ eu voi fi pământul cu toate păcatele./ Păsări mari te vor căuta prin zări/ ducând în gușă mireasmă, bucatele.// Oamenii vor crede că suntem dușmani./ Între noi, lumea va sta nemișcată/ ca o pădure de sute de ani/ plină de fiare cu blană vărgată.// Nimeni nu va ști că suntem tot atât de aproape/ și că, seara, sufletul meu,/ ca țărmul care se modelează din ape,/ ia forma uitată a trupului tău …// Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim./ Stând la început de anotimp fermecat,/ astăzi ne despărțim/ cum s-au despărțit apele de uscat.// Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,/ eu voi fi soarele negru, pământul./ Nu peste mult are să bată vânt./ Nu peste mult are să bată vântul …”
Mircea Braga urmează principiul cronologic și estetic în selecția poemelor, filtrată printr-o surprinzătoare sensibilitate poetică la un critic riguros, aplecat spre istoria filozofiei culturii. Poemele sunt menite să surprindă esența gândirii poetului în varietatea formulelor sale lirice, în fluxul continuu al reflexivității și interogației poetice, cu trimiteri intertextuale mitologice, legendare, literare, istorice, asupra marilor teme universale: existență, destin, identitate/alteritate, trup/spirit, timp, moarte, divinitate, poet, creație. De la un volum la altul, tonalitatea și formele lirice se modifică, reflexivitatea poetului luând forma interogației, monologului interior, poveștii, legendei, baladei, mitului, descriptivului, sonetului, privilegiind expresia metaforică ori mitică ca în poemele din Seminția lui Laokoon, Alter ego, Ce mi s-a întâmplat între două cuvinte, Papirus, Anotimp discret.
Surprind în poemele lui Doinaș neliniștea, căutarea, tentația zborului, viziunile faustice asupra lumii de jos, oglindă a lumii de sus, încremenită în eternitate, freamătul, misterul, vraja de poveste a lumilor suprapuse, imaginile metaforice ale timpului efemer/etern, în mișcare/încremenire, reflexivitatea/palpitul vieții într-o aură de poveste (Orologiul de gheață): „Dar vai! Răsuflarea mea, ca de foc/ topește zăpada sub mine./ O limbă pornește să miște, și bat/ cleios adormitele ore,/ și prind să răsară-ntr-un spațiu curbat/ de spaime străvechi aurore;/ priveliști limpide se-mpăienjenesc,/ și marea începe să sune./ O, nu-mi este dat ca în marele ger/ să dăinui! Vai, nu mi se cade/ aici, unde toate sunt – salvate-sunt cer,/ aici, în oprite cascade,/ să-ntârzii prea mult; nu sunt vrednic să port/ în ochi fericita vedere/ a viului care-mi apare ca mort,/ a tot ce durează- n cădere.../ Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald/ în ore ce iarăși mă-nhață./ Eu plâng și mă zbucium în trupul meu cald./ În turn orologiul îngheață.” (Orologiul de gheață) sau mitică (Sonete către Euridice): „E ca și cum, prin noi, un pelerin/ revine dintr-o zare de poveste/ având încă-n privire vămi celeste/ și-n loc de voce un ecou divin.”
După 1985, poemele lui Doinaș, mai puțin ample, se desprind treptat de baladesc și poveste (forme de încifrare a sensurilor), conservând însă expresia metaforică și monologul interior ce privilegiază eul interogativ ori dedublarea sa în interlocutor, ca instanță poetică față de persoana a III-a, el, din narativ, baladesc, legendar.
Anul 1990 marchează o etapă de eliberare de încorsetările istoriei, pe care Doinaș le transgresase prin mit și baladesc, vizibilă, totuși, la nivel formal în volumul Interiorul unui poem. Substanța ideatică, viziunea rămân aceleași, poetul vizând „ordinea esențială, originară”, după cum afirmă criticul Mircea Braga. Poetul experimentează formal, îmbină versurile cu poemul în proză în cadrul aceluiași poem, distingându-le prin italice, pentru a renunța în volumul următor, Arie și ecou, la această formulă ce diluează muzicalitatea prin pierderea rimei. În unele poeme mai păstrează marcarea versurilor în italice/cursive pentru a distinge vocile poetice (Prima declarație despre rouă, A doua declarație despre rouă).
Mircea Braga cuprinde în antologia sa totalitatea formelor de versificație din lirica lui Doinaș, poemele construite pe distihuri (Lumină auriculară, Încet ca o pierzanie vine desăvârșirea), terține (Poemul ca somație a lecturii, Stella Veneris), catrene (Robinson, Arie și ecou), cvintete (Sămânță cu aripi, Oglindă confuză), sextine (Noaptea), septime (Poteca) etc., inclusiv sonetul (Sonete către Euridice ).
Aventurile lui Proteu surprind fețele devenirii poetului, cu ușoare trimiteri spre eul biografic (În satul natal, Piesă cu scrin, La mașina de scris), Psalmii sunt interogații despre propria ființă în dialog cu divinitatea, lamentații, fără revolta argheziană.
Antologia lui Mircea Braga se încheie cu o selecție de referințe critice ordonate după același principiu cronologic precum poemele: Ion Negoițescu, Eugen Simion, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu, Roxana Sorescu, Nicolae Manolescu, Iulian Boldea, Alexandru Cistelecan, Daniel Cristea Enache.
Recitindu-l pe Ștefan Augustin Doinaș prin antologia lui Mircea Braga, impresionează complexitatea liricii sale, limbajul poetic cu aură de legendă și varietatea formelor lirice, fiorul metafizic de dincolo de povestea ce facilitează înțelegerea ideii, cultura poetului ce se resimte în text, visul, crezul poetic, căutarea febrilă a idealului, a misterului creației de dincolo de aparențe, abilitatea în mânuirea limbii și versificației, muzicalitatea versului, tentația de a fi un poet total.
Poezia lui Doinaș poate fi un model pentru orice creator, probează că orice creație își revendică rădăcini, e ancorată în experiențele liricii de până la el, pe care le cunoaște, le asimilează și le depășește, că reînnoirea poeziei nu se face negând arta în sensul experimentului dadaist, ci asimilând tradiția literară, valorificând-o în noi formule și descoperind calea de transgresare a vechiului pentru a construi ceva nou. În comparație cu poezia lui Doinaș, poezia contemporană douămiistă, cu orientare spre biografic și percepția cinică, sumbră, a cotidianului, fără fior metafizic, e un simplu experiment postmodernist, textualitate, fără profunzimea și substratul cultural ale poeziei adevărate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara