Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Expoziţie-protest - Dreptul de veto de Daniela Chirion


Mai mulţi artişti din generaţii diferite şi foarte diverşi ei înşişi ca formulă stilistică, adică de la Eva Cerbu la Teodor Pelmuş şi de la Ervant Nicogosian la Sorin Dumitrescu, mobilizaţi cu toţii, într-un mod exemplar, de fragila şi timida luptătoare pe frontul eticii artistice care este Paula Ribariu, au deschis la Galeria Galateca o expoziţie de protest faţă de suficienţa, semidoctismul agresiv şi autismul profund al autointitulatului ,,Muzeu Naţional de Artă Contemporană". Pictori şi sculptori, printre care Marin Gherasim, Alexandru Chira, poetul Constantin Abăluţă în ipostază de grafician, Zoe Pop, Rodica Marinescu, Ştefan Pelmuş, Mircea Barzuca, Paula Ribariu însăşi, alături de încă vreo cîţiva artişti de acelaşi calibru, au încercat să propună, într-o selecţie extrem de severă, coordonatele unei posibile imagini ale contemporaneităţii noastre artistice. Rezultatul este o expoziţie incitantă, vie, de o mare mobilitate ca viziune muzeografică, o expoziţie care absoarbe diferenţele şi creează, prin chiar gîndirea ei ca ansamblu, imaginea unui fenomen coerent şi cu o convingătoare unitate lăuntrică.

Textele care urmează, scrise în coduri diferite de către doi pictori din generaţii diferite, Marin Gherasim şi Daniela Chirion, traduc aceeaşi atitudine de respingere a aroganţei sectare pe care MNAC o afirmă ca pe un patrimoniu major; de altfel şi unicul.

Dacă textul lui Gherasim (apărut în Jurnal neconvenţional, editat de Paula Ribariu în zece exemplare) este unul doct, sobru şi analitic, textul Danielei Chirion, care mimează o compunere şcolărească, naivă şi agramată - de fapt ipostaza în care MNAC-ul plasează cvasitotalitatea artiştilor români de astăzi - deconspiră, cu o remarcabilă expresivitate, bizareria unei instituţii care trăieşte exclusiv în ficţiunea, nu mai puţin bizară, a propriilor săi genitori. (P. Şuşară)


Muzeul generaţiei spontanee

În sfârşit, ceea ce naturaliştii nu au reuşit să demonstreze că poate exista - generaţia, specia care nu are părinţi, generaţia spontanee - s-a realizat la Bucureşti, în anul 2004, la Muzeul "Naţional" de Artă Contemporană!!!

Performanţa în sine ar fi remarcabilă, ba poate ar trebui să fie trecută în Cartea Recordurilor, numai că ea este clădită pe un fals intelectual şi cultural. Ceea ce ni se arată în actuala expunere este o artă născută "ex nihilo", care nu are trecut, nu are înaintaşi care să o fi pregătit, nu are părinţi spirituali, nu este susţinută de o mişcare culturală care s-o justifice, să-i dea temei. Sau cel putin aşa vor să ne facă să credem cei care au conceput-o.

Or, se ştie, cultura se naşte din cultură, nimic nu apare dintr-un hazard: o atitudine, o afirmaţie sunt pregatite de atitudini anterioare, uneori printr-un act de negare a lor, alteori printr-un proces de creştere organică. Cubismul îl are ca părinte pe Cezanne, consecinţele ne duc până la arta abstractă, până la Mondrian. Exemplele pot continua. Există o linie a atitudinii constructiviste, aşa cum există o linie a atitudinii dadaiste ş.a.m.d.

Marile muzee de artă modernă şi contemporană din lume respectă acest principiu, această dialectică a continuităţii şi a discontinuităţii, urmăreşte acest parcurs sinuos pe care îl are cultura, arta, dar nici unul din ele nu propune o viziune catastrofică în care direcţii, opere, mişcări culturale, artistice apar din senin sau din întuneric ca după o calamitate!

Am văzut multe muzee de artă modernă şi contemporană - numesc cîteva: Muzeul Ludwig din Köln, Muzeul Louisiana din Copenhaga, Muzeul din Barcelona,Tate Modern din Londra, Muzeul din Edinbourgh, ca să nu mai vorbesc de Beaubourg. în toate acestea, dar şi în altele pe care nu le mai numesc, există un fond de opere în expunere permanentă care arată drumul parcurs, devenirea în timp a unor concepte şi care fac inteligibil fenomenul artei moderne, îl pun sub semnul raţionalităţii, îl transformă într-un spectacol uimitor al inteligenţei, al creativităţii.

în paralel cu acest discurs logic, în săli speciale, sunt expuse fenomenele "la zi", propunerile de ultimă oră, ultimele cercetări şi ipoteze de lucru legate de imagine.

Expunerea de la Bucureşti vrea să arate că, în ultimii 50 de ani, în România, a fost un vid cultural, că nu s-a întâmplat nimic, sau nimic semnificativ, că arta cu adevărat "europeană" s-a născut doar acum, este produsă doar de ultima promoţie de artişti. Prezenţa lui Horia Bernea, a lui Paul Neagu, par stinghere în acel loc. Nu se leagă cu nimic. Poate doar atitudinea dadaistă a lui Ion Grigorescu să anunţe fronda ultimei generaţii.

Cred că efortul constructiv, efervescenţa creaţiei, mişcarea vie, autentică de idei, de atitudini de la noi din ultimii 50 de ani, rezistenţa prin cultură, care a făcut posibilă continuitatea în cultura românească (în pofida tuturor interdicţiilor), merită o soartă mai bună, merită, fără complexe, să fie înfăţişată în Muzeul de Artă Contemporană.



Marin Gherasim

Compunere despre vizita la MNAC



oi învăţăm cu Reli (Aurelia Mocanu) despre artiştii patriei noastre care au plecat în alte patrii care au devenit ale lor.

Reli ne-a dat temă să vedem MNAC.

Noi o ascultăm, că aşa e frumos.

Şi ieri ne-am dus.

Da' nu ne-a plăcut acolo, că casa poporului e urâtă şi ne e frică.

Când am intrat, nu ne-a plăcut la intrare că erau mormane de pietroaie; noi credem că trebuie să fi rămas de la demolarea vechiului regim şi le ţin acolo ca mărturie istorică, să vadă şi străinii. După pietroaie am văzut o pădure de ţepe, rămase probabil de la }epeş, tot pentru străini, că lor le place de Dracula, iar nouă ne plac ţepele.

Intrarea am găsit-o greu, pentru că, când am văzut celulele de sticlă de pe clădire, am crezut că am ajuns unde nu trebuia, adică la un centru de clonare a inteligenţei artificioase. Şi nici asta nu ne-a plăcut. Adică intrarea.

Înăuntru ne-au luat bricegele şi nu au făcut bine, pentru că nu mai aveam cu ce desface conservele. Conserve la noi nu aveam, dar nu se ştie niciodată ce găseşti în arta contemporană, poate vreo instalaţie anti-consumistă unde trebuie să desfaci conserve goale şi să le consumi. Şi nu poţi să le consumi, dacă nu le desfaci, şi cu ce să le desfaci, dacă nu ai briceag? Să ne răspundă cine poate!

Liftul ne-a plăcut că era mare, da' nu ne-a plăcut unde ne-a dus. Când am văzut sălile acelea aşa de mari şi de curate, ni s-a făcut iar frică că suntem în centrul de clonare şi ne gândeam să nu fie o cursă chestia asta cu muzeul şi ne uitam să nu pună careva vreo rază laser pe noi şi să ne şteargă memoria, să ne reprogrameze sau nici nu mai ştiu ce să ne facă.

Până la urmă nu am păţit nimic (credem noi), de vreme ce acum ne scriem compunerea. Da' săracii artiştii care au făcut lucrările cu casa poporului nu cred că au scăpat, se vede că i-au programat pe toţi să facă numai chestia aia urâtă, dacă vor să intre în muzeu şi să fie muzeificaţi. Păcat de ei, că păreau băieţi de treabă.

Sus, la domnu' Bernea şi la domnu' Neagu, ne-a plăcut. Bine că ei, săracii, au apucat să moară înainte să-i bage în experiment şi să îi inoculeze cu virusul "casa poporului", aşa că ei au scăpat şi nu au mai pictat chestia aia urâtă.

Jos ne-a plăcut iar la filmele chinezeşti. Nouă ne plac chinezii, că ei sunt băieţi deştepţi şi talentaţi, pentru că chinezii locuiesc în China de foarte mulţi ani şi de atâţia ani au avut timp să înveţe multe.

A, şi ne-a mai plăcut în căsuţele cu filme, că aveau scaune şi puteam să dormim, dacă vroiam, sau să ne jucăm, sau să... da' mai bine nu zicem.

Şi ne-a mai plăcut şi că ne-a dat carte cu muzeul, fără bani. Şi cum noi suntem români, la pomană ne place foarte mult.

Aşa că jumătate nu ne-a plăcut şi jumătate da.

Dacă ne apucăm şi noi să pictăm casa poporului, înseamnă că totul e de faţadă şi în spate se ascunde un proiect experimental odios de manipulare a creierelor de artişti.

Dacă nu ne apucăm şi noi să pictăm casa poporului, înseamnă că proiectul experimental odios de manipulare a creierelor de artişti nu există şi atunci muzeul nu are nici un rost.

Urmărim cum ne simţim în zilele care vin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara