Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica dansului:
eXplore festival # 12 de Liana Tugearu

în vremuri tulburi, precum cele pe care le trăim, am o mare stimă şi chiar recunoştinţă pentru persoanele tenace care nu abandonează proiectele culturale începute, precum o face asociaţia 4C (for culture) în spatele căreia se află managerul Andreea Căpitănescu, care a amenajat în 2012 un spaţiu anume pentru dans, WASP, adică Working Art Space and Production, şi sub îndrumarea căreia, Bucharest International Contemporary Dance & Performance Festival a ajuns în această toamnă la ediţia nr. 12.

Privită la modul general, recenta ediţie, care ne pune în contact cu câteva direcţii ale artei contemporane, ar avea şi unele caracteristici proprii. În primul rând, spre tristeţea mea, a eliminat, chiar din titlu, denumirea anterioară de eXplore Dance Festival, rămânând doar cu cea de eXplore Festival. Ce-i drept, pe bună dreptate, căci dansul a rămas pe plan secund, performance-ul situându-se în prim planul recentelor spectacole. Ştiu că tendinţa este larg răspândită astăzi, cel puţin în aria europeană mai apropiată nouă. În schimb, m-a bucurat faptul căeXplore Festival şi-a făcut un loc mult mai vizibil în spaţiul scenic bucureştean, desfăşurându-se preponderent în sălile Teatrului Naţional Bucureşti, dar şi în alte locaţii de prim rang cultural, precum Muzeul Naţional de Artă al României sau Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Nu am putut urmări chiar tot festivalul, căci am avut, cam la mijlocul lui, un scurt intermezzo, o caldă întâlnire de familie la Barcelona, agrementată cu fabuloasele construcţii ale lui Antonio Gaudi, cu creaţiile lui Pablo Picasso, din muzeul său şi cu contramanifestaţia celor care nu voiau desprinderea Cataloniei de Spania, între care ne-am pomenit la ieşirea din muzeu. Dar am putut vedea destul de multe spectacole, înaintea plecării şi la întoarcere, pentru a ne putea face o imagine de ansamblu asupra recentei ediţii. Cred că punctul ei de vârf poate fi socotit spectacolulIn Spite of Wishing and Wanting, al belgianului Wim Vandekeybus, venit pentru a treia oară în România, cu compania sa Ultima Vez , prezent şi la alte ediţii ale aceluiaşi Festival. De astă dată l-am revăzut în Sala Studio a TNB, într-o împletire de dans, teatru şi film, specifică de altfel acestui scenarist-coregraf-regizor-cineast. În ceea ce priveşte coregraful, este de reţinut mai întâi îndrăzneala creatorului care vrea să dea concreteţe scenică prin plastica corporală a dansatorilor săi dorinţelor, vrerilor, viselor, un risc asumat de mişcările corpurilor care dansează, pe muzica inspirat evocatoare a lui David Byrne. Într-o primă parte a spectacolului, părea aproape de neînchipuit cum a reuşit să sugereze prin mişcarea dansatorilor săi mişcarea unor cai care dansează, sar peste obstacole, se opresc patinând pe loc. Pentru ca apoi cei 11 dansatori-actori, toţi bărbaţi, să evolueze pe o claviatură foarte întinsă, de la o poezie delicată până la virtuozităţi ale corpului în salturi spectaculoase şi de la scene dure la poezia finală, când sub o ploaia de fulgi, dansatorii păreau că zboară cu aceeaşi uşurinţă a fulgilor. Iar în ceea ce priveşte cineastul din The Last Words, şi el împleteşte, tot într-o manieră, pe care am întâlnit-o şi în alte creaţii ale sale, un realism dur, cu un suprarealism uneori grotesc şi absurd, alteori delicat, când în imagine apar şi copii.

eXplore Festival s-a împletit şi cu un alt program, FRANCEDANSE, ORIENT EXPRES, inaugurat la începutul acestei veri şi continuat în multiple parteneriate, cu Festivalul Naţional de Teatru din acest an şi cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. În cadrul eXplore Festival-ului am urmărit două spectacole, de o configuraţie cu totul aparte. François Chaignaud ne-a invitat în sufrageria regală de la Muzeul Naţional de Artă al României şi a dansat printre toţi care stăteam în picioare în întunericul sălii, luminat fiind doar el de un reflector, care-i crea cărări printre noi. Visul său, declarat, era să anuleze complet frontalitatea privirii spectatorilor spre scenă şi să evolueze alături de ei, într-un spaţiu intim, fără decoruri. În schimb, corpul său parţial gol era împodobit de foarte bogate elemente exotice, mai ales capul, iar performance-ul său a fost alcătuit din mişcări de o plastică modestă şi din texte în limbi necunoscute, care ne-au fost date spre citire după spectacol, după cum şi despre fragmentele muzicale folosite în acest show numit DUMY MOYI, am aflat, tot ulterior, că erau ucrainene, filipineze, sefardice. Din acest exotism în floare, de toate categoriile, am beneficiat doar în parte, căci nu tot timpul, fiecare dintre noi se afla într-o zonă a sălii de unde să-l poată vedea pe interpret printre ceilaţi spectatori, chiar dacă se grăbea să îşi schimbe locul. De cu totul altă factură a fost performance-ul lui David Wahl desfăşurat la Muzeul Naţional al Literaturii Române, întitulat Histoire spirituelle de la danse. Performerul l-a citit, dar l-a şi interpretat, nuanţând tot timpul expunerea. În lectura sa a urmărit, încă din antichitate şi până astăzi, în zone şi medii diferite, de unde a pornit coreofobia sau teama de dans, pornind de la textul lui Heinrich Heine, din lucrarea Lutèce, care observa că „ Biserica creştină, care a primit în braţele ei şi a folosit toate artele, nu a reuşit să facă nimic cu arta dansului.“ Adaug şi eu că şi Maurice Béjart era îndurerat de acest fapt şi că am avut surpriza de a citi în Miscellanea Patristica (2001),a mitropolitului Nicolae Corneanu, în capitolul despre Implicaţiile religioase ale dansului, despre faptul că există texte apocrife care spun că Iisus dansa, împreună cu apostolii lui, dansuri rituale. Dar revenind la David Wahl şi la Istoria sa spirituală a dansului, care caută cauzele istorico-religioase ale coreofobiei, expunerea a fost atât de bogată în informaţii inedite, încât m-am interesat asupra posibilităţii cumpărării textului şi am aflat cu încântare că el v-a fi adus şi la o librărie din Bucureşti. M-am bucurat, şi de astă dată, că puntea creată între cultura franceză a dansului şi cea română continuă, din anii 1990 şi până astăzi, cu noi şi fructuoase întâlniri.

O altă reîntâlnire, nu tot atât de fericită, petrecută la Sala Atelier a TNB, a fost cu coregraful Sergiu Matiş, format la Liceul de Coregrafie din Cluj, în spiritul dansului clasic, pe care astăzi îl dispreţuieşte şi ironizează. Dar nu acesta a fost punctual nevralgic al reîntâlnirii, căci nici un creator autentic nu mai e tributar baletului secolului XIX, ci faptul că am fost obligată să reascult Internaţionala şi să-mi sune din nou în urechi nume începând cu cele ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin până la Ceauşescu şi cei drept mereu prezentul Putin, amestecate cu unele precum cel al lui Maiakovski, asta am înţeles, dar de ce şi cu cel al lui Chagall, nu am mai înţeles deloc. Spectacolul NEVERENDINGS, în manieră coregrafică minimalistă, interpretat prin mişcari repetitive proprii stilului şi prin texte de coregraful Sergiu Matiş, împreună cu colegii săi din Germania, de unde a venit spectacolul şi anume Jule Flierl, Luis Rodriguez şi Diletta Sperman, a avut ca argument faptul că, indiferent de obţiunile noastre politice, trebuie să recunoaştem, cu toţii, că Revoluţia din Octombrie 1917, a schimbat istoria lumii întregi. Nimeni nu contestă asta, doar că pe una ca mine, care mi-am trăit din adolescenţă până la bătrâneţe viaţa sub acest regim ticălos, rememorarea lui nu îmi poate aduce decât disperarea că cei din generaţiile tinere, care nu l-au trăit pe pielea lor, continuă să cocheteze cu aceste idei criminale.

Alături de toate spectacolele invitate din străinătate, la sfârşitul Festivalului am urmărit la Sala Media a TNB şi două performance-uri concepute de creatori români. Unul a fost cel al Elenei Copuzeanu, care a întrat în sfera dansului de ceva vreme, venind dinspre artele plastice, unde s-a format ca pictor, la Academia de Arte Bucureşti. Formaţia ei a fost vizibilă şi în piesa prezentată, Butterfly Effect, care a prins contur, preponderent, tocmai prin valoarea plastică a imaginii scenice, creată de o serie de obiecte risipite pe platou şi învăluite apoi cu o imensă folie transparentă din plastic, aparent de fragilitatea unor aripi de future. Un plus de apropiere cu domeniul dansului ar spori efectul de fluture şi al propriului corp. Alţi trei performeri, care au beneficiat în 2017 de burse şi rezidenţe de cercetare şi au participat la Laboratorul de Creţie GROWASP (Ground for Research and Orientation, de la WASP) din acest an, laborator înfiinţat şi coordonat tot de Andreea Căpitănescu, şi anume Corina Mitrovici, Vlad Benescu şi Eliza Trefaş, şi-au prezentat primele lor solo-uri, concepute şi interpretate de ei. Compoziţia Corinei Mitrovici, a fost ca o întâmpinare, care ne-a oprit la intrare, s-a desfăşurat printre noi şi ne-a condus apoi în sală, cea a lui Vlad Benescu, desfăşurată strictamente pe linii drepte şi pe perpendicularele lor, atât pe orizontală cât şi pe vertical, a fost ca o preluare a geometriei de către corpul uman în mişcare, iar cea a Elizei Trefaş, desfăşurată doar pe spaţiul restrâns al unei mese, a fost cea mai bogată ca mişcare dar şi ca valoare plastică, în pofida spaţiului minimal ales de ea. Astfel, asociaţia 4C (for culture), şi-a pus deplin în valoare în acest Festival atât capacitatea de a ne deschide noi orizonturi europene către domeniul dansului contemporan şi al performance-ului, cât şi capacitatea sa pedagogică, de formare de tineri creatori în aceste domenii, pe scena românească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara