Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Explore Dance Festival 2010 (I) de Liana Tugearu

Poate primul lucru care trebuie evidenţiat în legătură cu actualul Festival Internaţional de Dans Contemporan, eXplore dance festival, este continuitatea de care dă dovadă, calitate rară în zilele noastre.

Iniţiat în anul 2005, Festivalul a ajuns în această toamnă la cea de a 5-a ediţie, dovadă a capacităţii manageriale a organizatorului ei, chiar dacă acesta şi-a schimbat în acest an denumirea din ArtLink în 4Culture (For Culture).

Fiecare dintre ediţiile precedente a avut câte o temă, cea actuală intitulându- se what next? – Ce urmează? Iată ceva la care este extrem de greu de răspuns în ziua de astăzi, moment în care schimbările se petrec, în viaţă, dar şi în artă, cu o viteză uneori halucinantă, zeitatea numită Noutate fiind una dintre cele mai îndrăgite în mai toate artele şi nu mai puţin în dans. Oricum, eXplore dance festival este singurul Festival de Dans Contemporan care funcţionează în acest moment în România şi datorită lui am avut prilejul, între 1 şi 10 octombrie, să cunoaştem pe unii dintre creatorii europeni de astăzi, din sfera dansului contemporan.

Festivalul a debutat în forţă şi a stat de fapt – începând încă de la imaginea paginii de titlu a programului – sub semnul creaţiei unui artist de deosebită capacitate, Wim Vandekeybus, directorul companiei belgiene Ultima Vez, coregraf, fotograf, scenograf, regizor şi scenarist de film –, pe scurt, un creator complex. Dacă singura întâlnire pe care ne-ar fi prilejuit-o ar fi fost numai cea cu creaţia lui Wim Vandekeybus, era suficient pentru ca rostul actualei ediţii a eXplore dance festival-ului să aibă deplină acoperire. Din operele sale am urmărit, la Teatrul Odeon, spectacolulfilm Monkey Sandwich şi la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti filmuldans Blush.

Spectacolul Monkey Sandwich, un amestec de teatru, film, muzică şi mişcare liberă, este un fel de dialog între un unic interpret aflat pe scenă, singur şi gol, rătăcit parcă între tot felul de obiecte şi maşinării, o fiinţă nenăscută încă, interpretată de tânărul Damien Chapelle, şi o lume întreagă aflată pe pelicula de film proiectată deasupra lui, sub forma unor episoade de viaţă. Aceste episoade sunt ilustrative pentru lumea în care, neîntrebat, urmează să intre cel încă nenăscut, o lume de un realism dur, uneori cu aspecte de coşmar. Dar coşmarul acesta a existat şi există, suprapunându-se peste existenţa însăşi, fiind uneori chiar această existenţă. În spaţiul nostru românesc poate fi evocată în acest sens, spre exemplu, ~nchisoarea de la Piteşti. Cineastul a evocat în schimb, în una dintre secvenţele filmului său, un coşmar cunoscut de el, deportările în Siberia, iarna, în plină pustietate de zăpadă, unde au putut supravieţui doar cei deveniţi neoameni, cei care s-au putut hrăni cu carne de om. Wim Vandekeybus este unul dintre puţinii intelectuali din vestul Europei conştienţi de coşmarul trăit de cei din est şi care spune tranşant până unde au mers ororile comunismului. Filmul alternează fragmente crâncene cu altele paşnice sau aparent paşnice, după care, pe neaştetate, intervine dezastrul. Un potop, de exemplu, care distruge totul. Nu prea ştii întotdeauna unde se sfârşeşte realitatea şi unde începe visul coşmaresc. O astfel de imagine brutală – cea mai cumplită metaforă a unei scene de vânătoare – este cea în care vânătorii voioşi ajung în pădure şi încep să vâneze… oameni. Aceştia, unii îmbrăcaţi în uşoare veşminte albe, au aspectul delicat şi nevinovat al unor căprioare hăituite. Şi imaginile nu se opresc aici, ci continuă cu întoarcerea victorioasă a vânătorilor acasă, cu vânatul uman aruncat, de-a valma, pe acoperişul maşinii.

Dacă cineastul ni s-a făcut deplin cunoscut în Monkey Sandwich, pe coregraf l-am receptat plenar în filmuldans Blush, pe muzică originală de David Eugene Edwards. Filmul-dans a fost realizat în peisaje din Corsica şi în subterane din Bruxelles, interpreţii companiei sale, proveniţi din toată lumea, fiind Laura Aris Alvarez, Elena Fokina, Josef Frucek, Ina Geerts, Robert M. Hayden, German Jauregul Allue, Linda Kapetanea, Thi-Mai Nguyen, Thomas Steyaert şi Wim Vanderkeybus însuşi. Într-un anume sens, dansul său este la fel de dur ca şi imaginile de teatru-film, relaţiile fizice între corpurile intrate într-un dialog dansat fiind încărcate de dinamism, robusteţe, impetuozitate, fără a degenera însă în violenţă. Corpurile au o energie aprigă, vijelioasă, de neînfrânt, oriunde s-ar petrece întâlnirea, cel mai adesea în plină natură, în pădure, prin copaci sau între copaci, în lacuri sau în preajma lor. În ambientul unor interioare, micile compoziţii în doi sunt la fel de dinamice, dar mai preţioase, corpurile desenînd pe podea arabescuri neaşteptate. Pretutindeni însă elementul sol, fie el pământ sau podea, este unul de bază, arareori părăsit, cu excepţia evoluţiilor din apă, şi în toate împrejurările mişcarea interpreţilor pune în valoare un interior uman exploziv, revărsat cu asupra de măsură în lume.

Un alt coregraf integrat în programul eXplore dance festival-ului, dar de astă dată binecunoscut nouă, a fost Massimo Gerardi, care şi-a prezentat spectacolul Contrast Ratio pe aceeaşi scenă de la Teatrul Odeon, pe care am mai văzut două dintre creaţiile sale: în 2009, Flashback, realizată cu trupa sa germană din Köln, movingtheatre.de, dar şi `n 2010, cu Răzvan Mazilu, `n Depeche Dance, pus în scenă cu o companie românească alcătuită de Răzvan Mazilu, din care făcea parte atât el, cât şi Mircea Ghinea, un alt foarte bun dansator, pe care l-am regăsit şi în spectacolul actual. Pe Massimo Gerardi l-am apreciat şi ca pe un bun pedagog de dans modern, urmărindu-i în anii trecuţi o oră de studii la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti. De astă dată, în Contrast Ratio, a căutat să ilustreze reacţia ce se poate ivi la întâlnirea cu un fapt contrastant, abordând teme grave, dar şi glume, şi folosindu-se atât de dans cât şi de cuvânt, dansul aflându-se însă pe primul loc: dans erotic, dans comic (o mare raritate), dar şi dans pur şi simplu. În stilul său neoclasico-modern, în care unghiulozităţile îşi fac adesea loc şi pe muzica interpretată piano-live de Thomas Wansing, au evaluat Lisa Gropp, Francesca Peniguel, Robert Goodby şi Mircea Ghinea, cel din urmă fiind de departe cel mai dotat şi expresiv interpret, în excelentă formă fizică.

O altă coregrafă care s-a exprimat aproape în egală măsură prin mişcare şi prin cuvânt, remarcabil fiind uneori suflul care îi permitea să se exprime concomitent prin ambele modalităţi de expresie, a fost austriaca Milli Bitterli. Studiind iniţial dansul clasic la Opera şi la Conservatorul din Viena, ulterior a făcut şi diverse studii de dans contemporan şi tot ce ne povestea pe scenă, în piesa sa I did once a piece, era legat, în principal, tocmai de această evoluţie a sa de la formele învăţate iniţial, către un univers de mişcare propriu. Din când în când, mişcarea ei folosea „citate” din formule clasice, având însă o linie coregrafică proprie, cu foarte multe mişcări plecate de la sol, ceea ce ne-a amintit, în oarecare măsură, de Christine Bastin. Dansul lui Milli Bitterli este însă mult mai dinamic, de o mare viteză în schimbarea configuraţiei sale, dezghiocând toate încheieturile şi punând în mişcare toate categoriile de muşchi. Dar dacă toate mişcările îi aparţineau, linia în care se oprea uneori, prelungă şi pură, era o moştenire, chiar dacă neconştientizată, din formele clasice.

Vom reveni curând şi cu prezentarea altor evenimente din cadrul eXplore dance festival, unele legate de capacitatea de expresie corporală a dansului, altele experimentale, doar tangente artei dansului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara