Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Experimentul Vladia de Ioan Holban

Eugen Uricaru, Complotul sau Leonard Bîlbîie contra banditului Cocoş, Editura Junimea, 2015.

„Un lucru povestit este la fel de real ca şi unul întâmplat”: aceasta este regula romanului Complotul sau Leonard Bîlbîie contra banditului Cocoş (Editura Junimea, 2015) al lui Eugen Uricaru, fixînd, în fond, modalitatea întregii sale serii de romane, concepute în vaste construcţii, în cicluri epice care „acoperă” nu doar istoria, dar şi condiţia umană din România ultimului secol: de la primul război mondial, unde se „forjează” protagonistul acestui roman, Mihai Mihail, la textura politică, socială şi umană a societăţii româneşti din perioada fostului regim, în romanele din orizontul anilor 2000 (Supunerea, Cît ar cîntări un înger..., Plan de rezervă, Beniamin), întorcîndu-se mereu, la „matcă”, la ficţiunea reală a Vladiei, teritoriul epic al lui Eugen Uricaru din anii ‘80 (Aşteptîndu-i pe învingători, Vladia, Memoria, Stăpînirea de sine), într-un spaţiu carceral, cu verdele viţei-de-vie sufocînd oamenii şi locul, parabolă care trimite la ceea ce va fi fost trăit nu doar de bieţii viticultori şi negustori din Vladia.

Două sînt ţintele majore ale romanului Complotul sau Leonard Bîlbîie contra banditului Cocoş: tehnicile manipulării şi modul de funcţionare a mecanismelor puterii, într-o democraţ ie care se îndreaptă, în cadenţă, spre dictatură. Ne aflăm în anii ‘30 ai secolului trecut cînd, aşa cum spune un personaj, „politica modernă se face cu telefonul, cu ziarul, cu radioul”, după principiul că „ceea ce se spune este la fel de adevărat ca şi ceea ce se face. Uneori chiar mai adevărat şi, în orice caz, mai puternic decît s-ar fi petrecut şi nu s-ar fi spus nimic”. Presa, atent dirijată, lansează o uriaşă diversiune care tulbură mediile politice, instituţiile de forţă, activitatea guvernului şi, în fond, societatea în întregul ei: banditul Cocoş care acţionează undeva, în Dobrogea, comite un şir neîntrerupt de crime, terorizînd oamenii, locurile, ameninţând să destabilizeze toată ţara. În fapt, povestea banditului Cocoş, care a ţinut multă vreme prima pagină a ziarelor era o istorie născocită de un bătrîn turc, Ali Mehmet, proprietarul singurului hotel din Medgidia; reţeta e simplă, dar foarte eficientă: ziariştii vin acolo în căutarea lui Cocoş, trag la hotelul lui Ali Mehmet care le arată fotografii şi le spune poveşti din alt veac, de la 1877, cu un „Cocoş” care va fi fost cândva, în imaginaţia turcului. Ziariştii preiau fotografiile şi poveştile despre spaima Dobrogei, lupul bălţilor, omul care ţine în şah guvernul, le plasează pe prima pagină a ziarelor mereu la vînătoare de senzaţional, întreţinînd astfel spaima, (de)săvârşind manipularea. „Cazul” Cocoş ascunde, însă, o altă diversiune, mult mai periculoasă: cîţiva militari nemulţumiţi, sub tutela secretă a lui Basarab Cantacuzino, pun la cale o lovitură de stat, un plan de debarcare a regenţei, a „babalîcilor” din regenţă pentru că „puterea cîrmuitoare ne lipseşte” şi „sîntem în gheara francmasonilor, a liberalilor” care „niciodată” nu vor vrea o putere cîrmuitoare adevărată, ca să-şi poată face ei de cap, să-şi umple buzunarele şi să stea la taclale cu tot felul de neisprăviţi, socialişti ori republicani, dracu’ să-i pieptene, în conferinţe mondiale, în timp ce ţara geme şi se destramă, furată şi înjunghiată pe la spate”. Cu asemenea argumente, militarii „de la Arsenal, din Marină şi din Aviaţie”, dirijaţi din umbră de Basarab Cantacuzino, pun la cale răsturnarea ordinii democratice, încă firavă atunci, în 1929, se înrolează într-o mişcare cu nume de cod „Vulturul alb”, se joacă „de-a istoria” pentru a instala în România o autoritate similară aceleia a Ducelui din Italia: o ţară autarhică vor complotiştii, anticipînd, în fond, ceea ce se va întîmpla cîţiva ani mai târziu, la sfîrşitul deceniului patru, prin dictatura carlistă, mişcarea legionară, regimul lui Ion Antonescu, apoi, războiul şi dictatura bolşevică. O ţară se conduce sau este condusă, aceasta e dilema epocii, căreia mişcarea, de esenţă legionară, „Vulturul alb”, îi răspunde cu un proiect de dictatură.

Pentru împlinirea acestuia e nevoie de ceea ce numim azi o simulare a modelului; complotiştii trimit doi militari rezervişti în îndepărtata şi aparent insignifianta Vladie: colonelul de aviaţie, în rezervă, August Stoicescu şi maiorul Stavri instalează între locuitorii aşezării dintre dealuri spiritul de corp, ordinea de cazarmă a mîinii de fier (şi pentru asta a fost nevoie de diversiunea cazului Cocoş: „ţara e bîntuită de bandiţi de drumul mare, ai citit, dom’le, despre Cocoş! Omoară lumea, împuşcă jandarmii, nu există o mînă de fier, o mînă de fier, o mînă de fier ne trebuie!”, zice colonelul Stoicescu), lucrează la un „Manifestprogram al Fasciei Naţionale a României”, unde, în esenţă, se spune că „Trebuie să facem bine poporului fără să-l mai întrebăm dacă vrea sau nu să-i fie bine! Asta chiar că e corupţie politică, să umbli cu fofîrlica şi să te faci că nu ştii dacă poporului îi place să-i fie bine. Şi, chiar dacă nu-i place, o să-i placă!”: e aici un proiect de ţară simulat prin experimentul Vladia şi forma desăvîrşită a manipulării oamenilor care se lasă prinşi în „năvodul vîscos al fricii”. Planul e cît se poate de limpede, în termenii fără echivoc ai ideologiei fasciste şi legionare: „Vladia poate fi un loc de unde poate începe acţiunea noastră de asanare a vieţii publice şi particulare. După cum ţi-am spus deja – zice acelaşi colonel Stoicescu –, acţiunea noastră are un caracter salvator şi pentru reuşita ei am adoptat o cale neobişnuită, simplă, paradoxală chiar. Vom sufoca guvernul sub o avalanşă de semnături, un referendum ad-hoc ce se va constitui ca atare pe măsură ce semnăturile se vor strînge. Dar pentru asta este nevoie de un început, de un exemplu, o probă a capacităţii noastre de a întrona liniştea, respectul, ordinea, cinstea faţă de instituţiile naţionale. Ne trebuie bulgărele de gheaţă în jurul căruia se va aduna troianul, care va putea declanşa avalanşa ce va curăţa de putregaiuri, de escrocherii şi de idei străine, periculoase Ţării. De aceea am venit la Vladia, pentru a realiza în mic, dar în realitate, ceea ce vrem să facem în mare, pe tot cuprinsul ţării. Vrem să facem din Vladia exemplul, experimentul reuşit, bulgărele îngheţat, de nădejde, de care avem nevoie. De aici, din capătul lumii, se va rostogoli peste plaiurile noastre mîndre tăvălugul care va mătura din cale toate invenţiile nepotrivite sufletului nostru aduse de străini şi de jidani”. Ca într-o hipnoză colectivă, viticultorii şi negustorii din Vladia acceptă „ordinea bărbătească” şi calea „adevăratului soldat”, se lasă număraţi, clasificaţi, cu individualitatea năruită, devenind „un ceva” fără formă, „nişte viermi”, deposedaţi de tot ce va fi fost al lor („Întîi – detaliază programul său năucitor colonelul Stoicescu – vom desfiinţa orice ură de clasă, toată lumea va fi organizată în sistem corporatist, după modelul italian, toţi pentru unul, unul pentru toţi. Patronul şi angajaţii săi vor alcătui o singură familie, responsabilă în întregimea ei de bunul mers al afacerii”). Pînă la instalarea ordinii în care nimeni nu mişcă, toţi trăiesc într-un soi de somnambulie – o ordine a cimitirului, cum îi spune un personaj; experimentul Vladia e o simulare pentru desenul întregii ţări care, iată, cum demonstrează cei doi rezervişti, poate fi adusă „la ascultare”: cazarma din Vladia urmează a fi cazarma ţării, într-o sinistră înscenare anticipînd o antiutopie precum aceea a lui Orwell, din Animalele, tipărită în 1945, puţin timp după ce „Vulturul alb” va fi inventat, la noi, dictatura Fasciei Naţionale .

Deţinerea informaţiei („adevărata putere, puterea absolută care nu are culoare, miros, sens de dezvoltare, ea există”) şi tehnica manipulării reprezintă datele esenţiale ale exerciţiului puterii care l-a interesat mereu pe Eugen Uricaru încă de la primele cărţi: oamenii puternici, aceia care se află în puterea unei idei şi instituţiile de forţă (Serviciul, în acest roman, Instituţia, în ciclul romanesc al anilor 2000), cei care nu se tem de moarte (şi dacă nu dau doi bani pe viaţa lor, nu vor da nici pe aceea a duşmanilor, spune emisarul Ducelui la Bucureşti, Italo Balbo) şi serviciile „speciale” unde regula simplă, dar de neclintit e aceea a neîncrederii în nimeni: Serviciul e condus de Mihai Mihail, omul cu ochi cenuşii, metalici, care văd în întuneric, demontînd, prin agentul „antiiluzie” Leonard Bîlbîie, povestea banditului Cocoş, diversiunea momentului, ghicind că în spatele „carnavalului” din presă se ascunde ceva foarte grav, „Vulturul alb” ce pune în pericol ordinea din care însuşi Serviciul său face parte. Avînd multiple legături cu ciclul narativ al Vladiei (prin „prinţul roşu” Şerban Pangratty, misterioasa K.F. din vila surpată sub frunzişul viţei-de-vie), dar şi cu romanele din vastul proiect epic început cu Supunerea (prin tipologia personajului puternic şi prin Instituţie, echivalentul Serviciului, mai ales), Complotul sau Leonard Bîlbîie contra banditului Cocoş este o radiografie exactă, cu mijloacele prozei, a peisajului politic şi a mişcărilor tectonice din subteranele vieţii publice şi jocurilor de putere din România trecutului recent: iar ideea pe care Eugen Uricaru, prozator în plină forţă a scrisului său, o susţine mereu este aceea a pericolului repetării, pînă la detaliu a istoriei. Iată ce voiau (para)militarii din Fascia Naţională în anii ‘30; „Închiderea graniţelor, interzicerea intrării oricărui jurnalist străin, ăştia sînt pescuitori în ape tulburi, pun gaz pe foc şi de cele mai multe ori mint ori sînt spioni. O să reducem personalul legaţiilor la minimum, pe unele le vom desfiinţa, în primul rînd pe cele ale ţărilor ostile ideologiei noastre, unde se face caz de democraţie fără să fie nevoie. Vom controla îndeaproape mişcarea mărfurilor şi călătoriile negustorilor în afara ţării. O să le punem în vedere că înainte de toate e nevoie de un comerţ naţional”. Şi nu s-au întîmplat toate astea în vremurile cele mai dure ale dictaturii comuniste şi n-au fost evocate, întocmai, chiar în ultimul discurs al ultimului dictator român? Dar ultimul?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara