Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Experimentalismul tomnatic de Liviu Dănceanu


De câţiva ani încoace - remarca George Sebbag în Les Editions Surrealistes, IMEC, 1993 -, de când ne-am scufundat într-un haos moral, intelectual şi estetic, nu este de mirare că adjectivul suprarealist (s.a.) iese din nou la suprafaţă". Sunt driblate, tot mai subtil, prenotările formale, sistemele articulate de creaţie, iscându-se o serie de replici (de multe ori naive, vlăguite) la seismul experimentalismului istoric de la începutul veacului trecut, când am asistat la acea acută dereglare de ceasuri ori schimbare de poli magnetici în compoziţia muzicală, precum şi la acele tulburări de echilibru la nivelul mentalităţii compozitorilor.

Mărturisesc, de la bun început, că noul avangardism nici nu mă entuziasmează, dar nici nu mă lasă indiferent; nu îl simpatizez în mod deosebit, dar nici nu resimt vreo oarecare aversiune faţă de el. Poate că de aceea îi adulmec bucuriile şi suferinţele, competenţele şi cusururile. I-am spus experimentalism tomnatic pentru că sesizez un anume declin, un soi de decadenţă care s-a instaurat, probabil, atunci când idealul s-a dovedit superior mijloacelor folosite pentru a-l realiza. Noile avangarde au cam năpârlit, înotând încă, fie şi împotriva curentului: ele nu şi-au pierdut complet părul sau penele şi nici nu s-au înecat într-un pahar cu apă. Cum nu şi-au rătăcit nici recuzita, chiar dacă uneltele şi întrebuinţările lor au fost pe alocuri transformate, prizând aerul tare al hardurilor şi softurilor. Şi totuşi"

1) Exaltarea suveranităţii mulţimilor constituia în logistica experimentalismului istoric doar posibilitatea de subminare a domniei mulţimilor, bunăoară atitudinea dodecafoniştilor seriali din a doua şcoală vieneză, fiind în fond una colectivă, conectată la convingerea că linia norocului fiecăruia dintre ei se prelungeşte în palma celorlalţi. Dimpotrivă, experimentalismul tomnatic a concediat, se pare, definitiv, conduita gregară, spiritul asociativ, viziunile centripete.

2) În economia avangardei radiţionale, muzica era cotată drept o "artă confuzională" (Andre Breton), triumful muzicii părând să anunţe moartea poeziei. "Muzica - spunea Michel Leiris în Jurnalul său (Gallimard, 1992) - îmi displace pentru că ea nu se întâlneşte niciodată cu realitatea, nu pune în joc nici idei, nici obiecte şi constituie, prin urmare, însăşi întruchiparea Artei. Folosirea muzicii nu este deloc mai recomandabilă decât aceea a tutunului şi a stupefiantelor". Iată însă că noul experimentalism repune muzica pe tapetul salturilor mortale şi al cascadelor teribiliste.

3) Acum aproape un secol, avangardiştii - mai puţin John Cage, Harry Partch şi Loo Harrysson - mizau exclusiv pe un arsenal timbral consacrat, spre deosebire de cei contemporani, avizi de obiecte naturale, rechiziţionate şi recondiţionate abuziv, "instrumente" confecţionate ori ready-made-uri confiscate, inventându-se, construindu-se, meşterindu-se întru devenirea lor în sine or nu în mijloc de exprimare sonoră. Se respinge astfel mediocritatea masei obiectelor uzuale care, prin trans-substanţializare şi re-potenţare, se prefac în instrumente cântătoare. Dar se şi acceptă preluarea unor surse datate şi validate, cum ar fi cele exotice, supuse unor procese de de-contextualizare şi aclimatizare.

4) Improvizaţia colectivă a substituit, în covârşitoare măsură, dicteul automat. Breton îndemna (prefaţând o expoziţie a lui Dali din 1920) la un comportament halucinatoriu voluntar, imbold neurmat în câmpul artei sunetelor decât de câţiva compozitori mediocri, printre care Andre Souris şi Paul Hooreman. Mai mult, autorul Manifestului suprarealist decreta automatismul psihic pur, prin care se urmărea exprimarea funcţionării reale a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune şi în afara oricărei preocupări estetice şi morale. În sens bretonian, secretul unei eventuale muzici suprarealiste ar trebui să rezide, principialmente, în scriitura automată. Dar cum este posibil să înnegreşti foaia cu portative sau să faci muzică fără a ţine cont de uzanţele morfologice, sintactice, formale, estetice, stilistice, depozitate în conştiinţa fiecărui compozitor? Simplu: improvizând. Experimentalismul tomnatic este (sau ar trebui să fie), sub acest aspect, fundamental improvizatoric, chiar şi atunci când se află sub incidenţa variilor semiografii muzicale. O improvizaţie care însă nu suspendă judecata estetică şi, cu atât mai puţin, epoche-ul fenomenologic. Muzica nu se poate abandona hazardului, mai ales după experienţele de cuantificare şi formalizare sonoră a acestuia de către stockastici ori fractalişti. Improvizaţia iese în lume aidoma unei revărsări a închipuirilor (ca la Nerval), dar şi drept o gură a întunericului (ca la Hugo), convocând atotputernicia visului, jocul dezinteresat al gândirii, capabil să surpe convenienţele şi conivenţele. O complicitate este totuşi posibilă, chiar de dorit: prezenţa ordinatorului cu alaiul său de programe, care de care mai surprinzătoare.

5) Experimentalismul de azi, într-un fel mai puţin decât cel de ieri (frondor şi sediţios), este adeptul supralicitărilor, jucându-şi când rolul de nonconformist, obsedat şi exhibiţionist, alimentat de un anarhism funciar, când cel de personaj timid, tainic şi plin de lirism, mânuind cu dexteritate deriziunea şi gratuitatea (uneori, bine camuflate).

6) Mai abitir decât în alte perioade, muzica actuală musteşte de umor; un umor ce sfidează timpul şi spaţiul (răsturnări de evenimente, torente de referinţe ocultate sau la vedere, altoiuri stilistice, efecte hilare, rezolvări fulminante, dar în special, colajul şi citatul care re-copiază gânduri, stârnind zgomotul de fond al evenimentelor în derulare). Amestecul de texte şi pretexte, decupajele, clivajele, lipiturile, bricolajele ne amintesc faptul că în componistică s-a instalat o stare de urgenţă inter-textualistă. Dincolo însă de comicul imanent ori de reflexele ludice, experimentalismul tomnatic este bântuit de tragism, fiind mediul propice interiorizării situaţiilor extreme, evenimentelor paradoxale ori a postulatelor absurde în care se zbat lumile actuale. Compozitorii experimentalişti încearcă să afle acel punct al spiritului de sinteză de unde realul şi imaginarul încetează a mai fi considerate categorii antinomice ori contradictorii.

7) Fie în variantă onirică, free-improvizatorică, suprarealistă sau sincretică, deviza avangardelor muzicale de astăzi este re-descoperirea pe cale ex-perimentală, empirică, subiectivă, a unor mecanisme şi episoade originare, cu valoare arhetipală. Dar experimentul nu propune şi nici nu prezervă instaurarea poncifului artistic. Compoziţia muzicală trebuie judecată în funcţie de prezenţa ori de absenţa autenticităţii, de buna sau proasta rânduială a metabolismului ei esenţial. Se poate ca însuşi rezervorul de sinceritate şi autenticitate să se mai fi golit, sporind în schimb emanaţiile de histrionism, precum şi de noxe provenite din exacerbarea amatorismului. Din ce în ce mai puţini urmează astăzi îndemnul lui Breton: "Vreau să taci, atunci când încetezi să mai simţi".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara