Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Exorcizarea prin ficţiune de Luminiţa Corneanu

Legenda unei sinucideri, prima carte de ficţiune a lui David Vann, a fost de ajuns pentru a-i asigura o carieră internaţională autorului. Laureată a numeroase premii, între care un Médicis Étranger în 2009, cartea are două mari calităţi: stilul şi construcţia narativă inovatoare. Aşa cum presa americană a remarcat, pe urmele lui Hemingway, Davin Vann alege un ritm lent şi fraze simple pentru a spune o poveste de familie, a cărei semnificaţie o depăşeşte însă cu mult pe cea individuală. În mare, povestea se bazează pe un fapt autobiografic: sinuciderea tatălui autorului, pe când cel din urmă era copil. Dar miza ei trece dincolo de confesiune, iar felul în care autorul a ştiut să ficţionalizeze şi să-şi exorcizeze trauma prin scrierea acestei cărţi a făcut din ea un succes internaţional.
Cartea este structurată în 6 povestiri, dintre care una de mare întindere, iar celelalte scurte, dar care, de fapt, se citesc împreună ca un roman, având aceleaşi personaje principale şi, în mare, o acţiune comună. Primele două, Ihtiologie şi Rhoda, au rolul de a introduce treptat cititorul în atmosferă. Sunt povestiri la persoana I, în care personajul-narator Roy ne spune povestea familiei lui. În prima bucată, aflăm că se născuse în Alaska, pe Insula Adak, tatăl lui fiind dentist în armată. Încă de aici, se conturează eşecul căsniciei părinţilor lui Roy, concretizat în aventura tatălui cu asistenta de la cabinetul stomatologic şi în scandaluri casnice cotidiene. Se adaugă un dezastru financiar cauzat de creditul făcut pentru cumpărarea unui vas de pescuit, pe care şi-l dorea din tinereţe, dar pe care se dovedeşte incapabil să-l facă rentabil. Povestirea se încheie cu sinuciderea tatălui şi cu doliul celor doi, mamă şi copil, redat şi el pe un ton calm şi reţinut: „mama şi cu mine am supravieţuit”.
Rhoda este povestea relaţiei dintre tatăl lui Roy şi a doua lui soţie. Acţiunea, practic, se petrece undeva în interiorul celei din prima povestire, cele două texte căpătând astfel o autonomie a lor, prin ne-linearitatea temporală. În acelaşi ritm lent şi cu aceeaşi frază simplă, facem cunoştinţă cu mama vitregă a lui Roy şi cu familia ei. Aici, David Vann apelează la o convenţie, aceea a reuniunii de familie, prilejuită de nunta Rhodei cu James, astfel că apar în scenă pe rând Rhoda şi părinţii ei, care vor fi personaje importante ale textului. Dar nici de data asta relaţia tatălui nu merge bine şi curând o vom regăsi pe Rhoda stând împietrită în grădină, pe Roy întrebând-o dacă are să-i părăsescă şi pe tată spunând că ea nu mai este femeia cu care s-a căsătorit.
În a treia parte se schimbă personajele, dar suntem în aceeaşi poveste: cunoaştem „bărbaţii buni” din viaţa mamei lui Roy, după divorţ şi după sinuciderea tatălui. David Vann ştie să dozeze acţiunea şi să focalizeze privirea auctorială astfel încât povestirile să te ţină cu sufletul la gură, în ciuda „spunerii” lente, pe îndelete. Aceasta despre care vorbim debutează cu împuşcarea accidentală a lui Roy de unul dintre iubiţii mamei, iar cea mai mare parte a ei relatează cum Roy a spart propria lor casă, pătrunzând prin efracţie, pe geamul din baie. Deşi plin de suspans la nivelul de suprafaţă, fragmentul este unul extrem de elocvent mai ales prin ceea ce nu spune. Aventura se încheie cu spargerea tuturor uşilor şi ferestrelor din casă, dar nu oricum, ci cu puşca, aleasă din larga panoplie din casă. E un prim semn al tensiunii psihice extreme produsă copilului de relaţiile eşuate ale părinţilor şi de sinuciderea tatălui. Pentru cititorul român, fac aici o paranteză, va fi un şoc să întâlnească arme de foc la fiecare câteva pagini. La 10 ani, Roy trage cu arma în păsări ori în tavan, adesea sub ochii adulţilor, părinţii Rhodei se ameninţă de faţă cu alţii cu sinuciderea prin împuşcare. E, pentru noi, o altă lume, una în care violenţa are cu totul alte coordonate decât cele la care suntem obişnuiţi să ne raportăm.
Textul central, Insula Sukkwan, este o piesă literară uluitoare. În primul rând, autorul schimbă brusc naraţiunea la persoana a treia. Personajele sunt aceleaşi, Roy şi tatăl său, plecaţi într-o aventură de-un an pe o insulă pustie din Alaska, unde un prieten le împrumută o cabană. Din nou, este o regresie temporală, căci, ne amintim, tatăl se sinucide la sfârşitul primei povestiri. Viaţa lui Sukkwan este o schimbare radicală pentru Roy, care abia terminase clasa a şaptea, smuls de lângă mama şi sora lui şi decis să-l ajute pe tatăl lui să se adune în mijlocul pustietăţii. Descrierile de natură sunt fermecătoare şi sunt prilejuite de incursiunile celor doi în necunoscut, la vânat, la pescuit sau în căutarea unui urs care le distruge cabana. Focalizarea naraţiunii este când internă, când externă, şi de fapt în asta şi constă trucul cu care Vann îşi ţine în şah cititorul. Pe de o parte, tatăl şi fiul se chinuie fiecare cu propriul său disconfort, primul, cu o depresie şi cu obsesia pentru femei (motivul pentru care şi pleacă în sălbăticie), cel de-al doilea, cu frica de necunoscut, cu teama de ziua de mâine, pentru că-şi dă seama că tatăl său plănuise extrem de precar şederea în Alaska, şi mai ales, cu teama de tatăl său, care plânge în fiecare noapte şi vorbeşte singur, iar într-un rând aproape se sinucide, căzând sau aruncându-se voluntar într-o prăpastie. Evenimentul central al acestei povestiri este şocant şi schimbă total perspectiva asupra întregii cărţi, dar a vi-l dezvălui ar însemna să vă ucid plăcerea lecturii, căci nu ar mai avea nici un sens dacă aţi şti dinainte „clenciul”. Bucata de povestire care urmează, practic, a doua jumătate, este scrisă cu mână de maestru. David Vann a fost, pe bună dreptate, comparat cu Cormac McCarthy şi într-adevăr, îi reuşeşte aici o proză de atmosferă şi de o tensiune extremă, presărată cu imagini insuportabile. Ceea ce era apocalipsa postatomică în Drumul lui McCarthy este la Vann o apocalipsă interioară nu mai puţin memorabilă.
Finalul cărţii reuşeşte a doua oară să schimbe perspectiva şi să provoace cititorul să găsească un răspuns pentru puzzle-ul pe care Vann i-l pune în faţă. Răspunsul este însă destul de uşor de găsit. Legenda unei sinucideri este o carte despre suferinţă şi tragedie, despre răzbunare şi vindecare şi care, în cele din urmă, oferă o ieşire luminoasă din iadul suferinţelor interioare. „Nimic de felul acesta nu s-a mai scris până acum”, nota Alexander Linklater în „The Guardian”. Oricât de riscantă ar fi afirmaţia, subscriu la ea întru totul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara