Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Exorcizarea metaforei de Radu Cernătescu

Jurnalist la „Berner Zeitung”, autor al unei monografii despre desţelenirea satului românesc sub buldozerele comunismului (Modernisierung und Tradition. Das Rumänische Dorf 1918-1989, Sankt Augustin: Gardez! Verlag, 2003), poetul elveţian de limbă germană Andreas Saurer a vizitat recent România. L-am întâlnit, singur cu sine, într-un grup gălăgios de invitaţi, la un prezumţios Festival Internaţional de Poezie (Porţile poeziei, Reşiţa, iunie 2012) ce ambiţiona să deprovincializeze poezia românească. Între o manea prezentată ca folclor autentic şi două laudationes în limbajul de lemn al unui culturnik local, am reuşit să descopăr nu doar un prieten pe viaţă al României, dar şi un interesant poet postmodern, gata oricând să vorbească cu condescendenţă despre acest mit cultural condamnat să se demitizeze singur care este poezia postmodernă. Jurnalist de politică externă la cotidianul „Berner Zeitung”, Andreas Saurer este, prin natura vieţii lui exterioare, un obişnuit al cuvântului, dar câtă deosebire între poetul Andreas Saurer şi jurnalistul cu acelaşi nume, ancorat în prezentul perisabil al ştirilor. Pe de o parte, un hidalgo rătăcitor prin haosul propriei interiorităţi, de cealaltă parte un inginer al mecanicii politice, un analist atent al exerciţiului puterii în spaţiul social. Sunt două chipuri sortite să treacă, cum singur o spune, unul pe lângă celălalt: „azi am fost/ în oraş/ şi nu m-am întâlnit cu mine/ am văzut/ elefanţi şi măgari/ am văzut/ curcubeie şi flecari/ şef salutat mamei scris iubita sărutat/ mă întorc din oraş/ …/ de unde să ştiu eu/ când m-am întâlnit cu mine/ azi ori aşa în general (Mutige Brüder). Din această dublă vigilenţă a sinelui, poezia se întrevede ca efectul unei locuiri esenţial dihotomice: „trag/ o linie finală/ încet/ creşte din ea/ o nouă scriere” (Crescendo). Şi astfel, când un ego vorbeşte limbajul unei realităţi anoste, celălalt poate ieşi din sine să experimenteze o cu totul altă limbă: „cămaşa nopţii/ adie un cuvânt/ urechea mea nu recunoaşte limba” (Weidende Augen).
Din astfel de pendulări între omul exterior, al simţurilor, şi omul interior, al viziunilor, între omul care aleargă după certitudini şi cel care le exorcizează, se compune poezia lui Andreas Saurer, ca un loc de vociferare a ambiguităţii funciare a omului postmodern: „părăsesc cotidianul/ în urma mea eu/ viaţa mea e în ordine/ un plămân inspiră adânc/ îl ascund sub pălărie” (Alcatraz).
Lucrurile nu se întâmplă însă atât de liniar între cei doi colocatari ai sinelui poetului. O inversare de roluri face ca realitatea omului exterior să fie expediată ca „cealaltă realitate”, într-un plan secund, substituită fiind mereu de subiectivitatea ce alimentează cu incertitudini tărâmul explorat de simţuri. Este realitatea poeziei, a jocului de limbaj, a haosului interior în care filosofia postmodernă ne invită să coborâm şi să ne placă să rămânem acolo. Ciudat este că pe acest tărâm asistăm la o exorcizare a metaforei, la o desţelenire a versului de orice ambiguitate metafizică. În locul unui limbaj metaforic, avem o metaforă a limbajului care se gândeşte singur, reamintindu-ne mereu că cuvântul este ceva ce scapă simţurilor, sufletului sau memoriei. Din imaginea poetică nu mai rămâne decât un caleidoscop de cuvinte şi din poet doar bucăţi sfărâmate: „închidem ochii/ iarăşi se sfarmă în bucăţi poetul” (Jugoslawische Zeit). Sub pretextul că ceea ce nu înţelegem nu ne poate face rău, cuvântul este adus să submineze o realitate agresivă, producând disoluţia certitudinilor, transformând nu doar universul într-o realitate privată, dar şi poezia într-un limbaj privat. E riscul de care Andreas Saurer nu fuge, ci se lasă sedus, trăind deliberat şi eliberat pe un munte cu, de ce nu?, Madonna. Este o realitate interioară care nu mai e ecoul realităţii exterioare, ci o realitate autonomă, multiplicată de jocul de limbaj asemenea ecoului care poate trăi independent şi chiar elipsat de sens. De aici se ajunge ades la marginea unui univers absurd, care, ajutat şi de topica fracturată a versului, dă semne că logica limbajului nu mai poate acoperi o subiectivitate în continuă expansiune. Să ne reamintim însă că şi teatrul absurdului, care a transformat limbajul privat într-un interviu al subiectivităţii, s-a născut tot de aici, din elogierea limbajului care se gândeşte singur. Iată şi o mostră de astfel de limbaj care nu exprimă realitatea, ci o animă până la a nu mai încăpea în cuvânt: „scaunul meu e buric/ şnur întins e/ perdeaua iar lumina la/ etajele unu doi şi trei/ e tot îndepărtată/ crâşmar unde e runda noastră/ de bere pe-aici picură/ pe duşumea îngenunchează în băltoace/ şicurăţăşisuspinăşivisează/ lumina lumânărilor şi copii/ în pat la etajul doi palpitant/ ca întotdeauna se joacă în noapte/ cămaşa nopţii/ adie un cuvânt/ urechea mea nu mai recunoaşte limba” (Weidende Augen).
Dar poate că acest absurd care dă năvală în cuvinte nu este decât abrevierea solitudinii noastre. Este solitudinea omului care nu se mai înţelege pe sine. Este singurătatea absolută pe care nu o poţi înţelege decât experimentând-o.
În încheiere, mai trebuie spus că poetului Andreas Saurer i s-a tradus la noi doar Munte cu Madonna/ Berg mit Madonna, carte apărută la Editura Revistei „Familia”, în 2005. A venit însă vremea, credem noi, pentru alte întâlniri ale poetului elveţian cu cititorul român. Şi asta chiar dacă poezia nu mai poate fi acum decât, cum ar spune un adevărat postmodern, nişte iodlere pe care ni le strigăm unul altuia de pe marginea unei prăpăstii comune numite limbaj.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara