Numărul curent: 32

Istorie Literară:
Există o critică regională? de Ion Simuţ


Dacă există o literatură regională, trebuie să existe şi o critică regională care să o susţină? Mă gândesc în mod special la Basarabia, dar se pot constata (astăzi!) cazuri de partizanat local şi în Ardeal, Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Înclin să cred că, dacă nu s-au pierdut de tot, semnele culturale distinctive ale provinciilor istorice s-au estompat foarte mult, până la a fi inoperante estetic. Dacă poate exista o literatură nu doar regională ci regionalistă (una dialectală noi nu am avut decât sporadic), o critică regionalistă mi se pare un nonsens, atâta vreme cât una din menirile ei este să faciliteze dialogul valorilor, peste limitele provinciilor şi chiar peste limitele militantismelor naţionale. Discuţia ar merita redeschisă (a mai fost purtată), din moment ce s-a putut observa un paradoxal fenomen de enclavizare culturală tocmai într-o epocă a celei mai euforice comunicări.

Dincolo de orice teorie sau opinie, pentru mine e foarte clar că există o literatură basarabeană, care a evoluat izolat şi în sincope, timp de o jumătate de secol (1940-1990), separat de literatura din România. Două state cu populaţie românească înseamnă două naţiuni şi, deci, două literaturi naţionale? E o întrebare la care nu îmi propun să răspund acum, pentru că nu e chiar aşa uşor de răspuns. Basarabia faţă de România nu e acelaşi lucru ca Austria faţă de Germania sau ca Belgia franceză faţă de Franţa. Cert e că, totuşi, există o literatură basarabeană, cu semne distinctive, susţinută de o critică basarabeană, preocupată de ierarhia internă a valorilor, de trierea şi promovarea lor. De cincisprezece ani (numai de cincisprezece ani, adică aproximativ din 1990 încoace), această critică basarabeană încearcă să pună în relaţie aceste valori cu literatura română actuală şi să le situeze în context european. Aceste deschideri dau o cu totul altă perspectivă asupra valorilor basarabene. Cum a evoluat o astfel de conştiinţă critică putem afla dintr-o antologie de texte sau dintr-o istorie literară. Eugen Lungu îşi asumă această misiune dificilă de a realiza o antologie a eseului şi a criticii basarabene din secolul XX, într-un volum publicat în 2004 de Editura Ştiinţa-Arc din Chişinău, într-o colecţie de antologii consacrate valorilor din acelaşi spaţiu (romanul, proza scurtă, poezia, dramaturgia, literatura pentru copii, traducerile).

O antologie a criticii basarabene nu este uşor de realizat, din varii motive, în principal datorită destinului nefast al provinciei, datorită separării de matcă şi a aproape imposibilei regenerări a literaturii pentru a-şi inventa o istorie proprie. Eugen Lungu conştientizează şi problematizează inteligent aceste dificultăţi într-o întinsă prefaţă (50 de pagini) la antologia sa. Criticul, secondat de un foarte informat istoric literar şi de un bine orientat teoretician cu orizonturi europene, îşi argumentează cu tact premisele şi descrie o evoluţie sinuoasă, ce ajunge în anii '90 la ,euforia revizuirilor" şi la redescoperirea interbelicului (p. 35), la întrebările esenţiale: ,ce rezistă dintr-o jumătate de secol de literatură?" (p. 36) şi ,cu ce şi cum ne înscriem în contextul general românesc?" (p. 34).

O critică literară basarabeană nu putea exista fără o literatură basarabeană (fie ea şi un simulacru), o literatură nouă, născută din constrângerile bolşevismului: va fi literatura sovietică moldovenească. Situaţia era mai ingrată decât ne putem închipui, pentru că întemeierea acestui monstru ideologic-cultural se realiza prin două traume: ruptura de identitatea românească şi ruptura de propriul trecut. Mutilarea a fost mai gravă decât în cazul literaturii române proletcultiste. Critica basarabeană nu putea apela la o tradiţie de la care să se revendice, fiindu-i interzisă racordarea atât la literatura română (în general), cât şi la trecutul interbelic al culturii basarabene. Pe de altă parte, critica basarabeană nu se putea aplica de la început (ar fi fost şi nefiresc) asupra literaturii universale, pentru a-şi întemeia înafară raţiunea de existenţă. Asemenea deschideri nu erau posibile, societatea comunistă era închisă în sine, închistată în dogmatism. Cele două contemporaneităţi, universală şi românească, îi erau interzise. Singura supapă deschisă, deloc de neglijat, era spre literatura rusă prin intermediul sovietismului general, sub un control drastic şi un dirijism sufocant. Astfel încât critica basarabeană ia naştere după 1940 ca o variantă debilă a ideologiei partidului bolşevic, ca un instrument al partidului unic. Nu marxismul, nici leninismul (foarte îndepărtate ca surse) îi constituiau cadrul ideologic, ci pur şi simplu stalinismul (aflat într-o proximitate autoritară). Ruptă de literatura română, lipsită de un trecut propriu la care să râvnească în secret, critica basarabeană nici măcar nu putea purta penibilele bătălii pe care le purta critica din România: bătălia cu critica estetică ,burgheză" reprezentată de Maiorescu şi Lovinescu. Tentativa de desprindere forţată de un trecut era o formă mascată a dependenţei de o tradiţie, chiar dacă oficial renegată. Critica basarabeană nu are la ce se raporta în istoria proprie. Din 1940 până în 1966, Eugen Lungu nici nu are nimic de reţinut în antologia sa, fie şi ca simptom al epocii.

Golul iniţial al criticii basarabene e, de fapt, mai mare decât din 1940 până în 1966: e, dacă vorbim de secolul XX, din 1900 până în 1966. Poate că era bine dacă din revista ,Viaţa Basarabiei" (1932-1940 la Chişinău, 1941-1944 la Bucureşti), o adaptare regională a programului ,Vieţii româneşti", ar fi fost reţinut şi altceva decât un articol programatic al redactorului şef Nicolae Costenco. Se puteau prelua articole şi studii meritorii de Pan Halippa, Liviu Marian, V. Harea, Zamfir C. Arbore sau Gh. V. Madan. N. Costenco promova în anii '30 un regionalism exclusivist şi agresiv, greu de imaginat, afirmând ,conştiinţa superiorităţii spirituale basarabene şi putinţa de realizare artistică numai cu elemente specifice neamului nostru" (p. 21). Influenţa modernistă venită dinspre Bucureşti era detestată şi recuzată: ,Noi, ca basarabeni, suntem fericiţi că norodul basarabean este refractar la căldura otrăvită a culturii româneşti de astăzi. Cel puţin ne mângâie nădejdea că vor veni mâine cei dintr-un gând cu noi" (p. 82). Încheierea articolului-program Necesitatea regionalismului cultural, din 1937, era şi mai vehementă: ,Iată de ce nu admit şi nu voi admite niciodată cârdăşia cu veneticii pentru ridicarea Basarabiei" (p. 82). Iar veneticii erau, în anii '30, românii dinafara Basarabiei, nu ruşii, cum s-ar putea crede! N. Costenco vrea o Basarabie culturală împotriva României, e total refractar unei omogenizări interne în perimetrul mai generos al întregii ţări: ,Cultura celor ce cunosc limba rusească e covârşitor de superioară în liniştea ei augustă, alături de cultura vechiului regat, cu reprezentanţii ei guralivi şi obraznici. O metaforă potrivită ar fi: basarabeanul e ca o privighetoare într-o cuşcă de vrăbii. (...) De ce se vrea ca privighetoarea să facă cor cu vrăbiile? De ce se vrea ca basarabenii să intre-n hora, fie chiar a fraţilor? Ca gen, da, suntem fraţi. Însă o altă specie. În Basarabia cultura trebuie să se dezvolte pe două fronturi. Nu va învinge nici una. Culturile nu sunt egoiste, nici despotice. (...) Din îmbinarea acestor două culturi, cea slavă şi... cea latină, Basarabia de mâine va fi, spiritualiceşte, un lanţ de munţi, vârfurile căruia vor licări scăldate în splendoare peste vremuri, peste hotare" (p. 19). Un naţionalism basarabean de acest fel există şi astăzi: e prea puţin să-l numim regionalism agresiv, cum ar fi mai corect. N. Costenco atribuia provinciilor româneşti conştiinţe naţionale separate: ,Provinciile alipite au caractere specifice şi distincte. Au conştiinţe naţionale proprii, exclusiviste" (p. 18). Iată gândirea politică cea mai periculoasă pentru ,naţiunea" basarabeană, a cărei logică duce spre un izolaţionism euforic, adică o enclavizare, o închidere în sine ca o aberantă formă de apărare. Până în 1940 această opţiune ideologică era benevolă, dar după 1940 închiderea era obligatorie, manifestată şi administrativ, iar N. Costenco va fi o victimă a acestui blocaj, suferind 15 ani de detenţie tocmai pentru fostul ,naţionalism". Una era regionalismul său exclusivist şi închistat din anii '30 şi cu totul altceva sovietismul moldovenesc din anii stalinismului. Aveau totuşi multe lucruri în comun, printre care dogmatismul, atitudinea anti-românească şi dezastrul cultural erau cele mai importante. Se pare că, pentru unii basarabeni, Uniunea Sovietică a fost mai bine tolerată decât a fost (în anii 1919-1940) sau decât ar fi (într-un viitor probabil) Uniunea Românească.

Antologia lui Eugen Lungu mai înregistrează, pentru anii 1900-1940, foarte puţine texte, pe lângă cel al lui N. Costenco, articole programatice sau de atitudine ale unor scriitori care nu sunt, în fond, critici. Poporanistul Constantin Stere, pus în postura de întemeietor absolut al conştiinţei basarabene din secolul XX, glosează despre ,omul perfect" (adică despre ţăranul din poezia lui Coşbuc şi din proza lui Slavici; ţăranul ar fi ,prototipul unui om perfect al viitorului", p. 53) şi despre ,limba şi geniul naţional". Bogdan Istru, care nu e nici el critic de profesie, scrie despre poezia războiului de la Apollinaire la Camil Petrescu, într-un text din 1940. Poetul simbolist Alexandru Robot scrie în 1934 despre Ştefan Petică şi în 1935 despre ,pajurile mizeriei chişinăuiene". De reţinut o observaţie peisagistică a lui Al. Robot: ,Primul aspect care surprinde la Chişinău este peisajul negru al ciorilor" (p. 64). Diferenţa dintre discursul emfatic al mândriei ,naţionale", promovat de N. Costenco, şi discursul sumbru, decepţionist, al lui Al. Robot, e considerabilă, deşi ambele datează cam din aceiaşi ani '30: ,Ciorile desuete şi dezagreabile, rupte parcă dintr-un steag de doliu, embleme şi simboluri ale nenorocirii, care nu se desparte de destinul Basarabiei, sunt caracteristice pentru un oraş cu două linii de tramvai, dintre care una merge la spital şi alta la cimitir" (p. 65); ,Ciorile ar trebui - cine ştie - puse în stema provinciei" (p. 67). Conştiinţa critică e, după cum se vede, întotdeauna mai complexă decât o cere adecvarea la literatură. Adecvarea la realitate obligă conştiinţa critică să fie deopotrivă civică, socială şi politică - nu doar estetică.


Literatura din Basarabia în secolul XX. Eseuri, critică literară. Selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Eugen Lungu. Postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Ştiinţa-Arc, Chişinău, 2004, 432 p.