Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Exil în pământul uitării de Liana Tugearu

La Centrul Naţional al Dansului Bucureşti s-a intâmplat un lucru care nu se mai petrecuse cam de mult: s-a dansat. Mult şi cu miez. Adică ceea ce au vrut să transmită creatorii spectacolului Exil în pământul uitării, prezentat de curând acolo, au făcut-o prin mijloacele artistice ale mişcării, în cadrul unei formule de teatru-dans, în care dansul a fost principalul pion în configurarea piesei. Este primul lucru care trebuie spus în legătură cu acest spectacol, în actualul contest în care majoritatea coregrafilor de dans contemporan de la noi au eliminat complet dansul din demersul lor artistic, sau l-au marginalizat, reducându-l la nivelul unei anexe, care însoţeşte, eventual, mişcarea unor obiecte, care devin astfel adevăratele eroine ale "spectacolului". A avut întru totul dreptate Florin Fluieraş, unul dintre reprezentanţii acestei direcţii, când, la o întâlnire petrecută nu demult la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a spus că dansatorii noştri de dans contemporan se regăsesc mai curând în formele de performance din artele plastice ale anilor '60 -'70 -'80, decât în dansul de la Nocturnele lui Miriam Răducanu sau de la spectacolele companiei Contemp. Fireşte, pentru că în spectacolele de dans contemporan de atunci mişcarea era modalitatea de exprimare a oricărei idei sau trăiri. Astăzi se teoretizează mult pe tema corpului, dar corpul şi posibilităţile lui de expresie sunt reduse adesea la simpla lui prezenţă ca obiect şi nu ca subiect care se exprimă pe sine. În această situaţie, cei care practică această formulă de expresie scenică trebuie să îşi găsească o altă modalitate de a se prezenta pe ei înşişi, pentru că nu mai au acoperire atunci când se denumesc coregrafi.

Andeea Tănăsescu, creatoarea spectacolului Exil în pământul uitării, este însă, în mod cert, o coregrafă şi anume o creatoare care ne-a propus o formulă complexă de spectacol, prin care a reuşit să ne transpună într-un univers poetic şi totodată tensionat. Un univers asemenea celui al creaţiei şi al vieţii lui Barbu Fundoianu - Benjamin Fondane, poetul, eseistul şi "intelectualul de o rară calitate umană" cum îl caracterizează Mircea Martin, scriitor român de origine ebraică, emigrat în Franţa la începutul secolului XX şi ucis la Auschwitz în 1944. În România, s-au comemorat cei 65 de ani de la moartea sa printr-o serie de manifestări culturale, simpozioane, colocvii şi numere speciale de revistă închinate lui, cărora li se adaugă şi acest spectacol al Andreei Tănăsescu, iar în Franţa, Le Mémorial de la Shoah din Paris a deschis în octombrie o expoziţie consacrată vieţii şi operei sale, inclusiv a celei româneşti, cu dezbateri care vor dura până în ianuarie. Aşa cum ne-a bucurat faptul că noul Teatru de Balet din Sibiu a abordat una dintre tematicile culturale ale acestui an, prin Trilogia Ionesco, montată de Monica Fotescu Uţă, tot astfel salutăm intrarea în sfera dansului a acelei dezbateri larg europeane, asupra creaţiei şi vieţii lui Barbu Fundoianu, prin spectacolul Exil în pământul uitării. De altfel, însăşi realizarea lui este rezultatul unei încrengături culturale europene, fiind conceput cu sprijinul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, al Centrului de Cultură "George Apostu" din Bacău, dar şi al Programului Cultural Elveţia în România şi dezvoltat în cadrul unei rezidenţe ArtistNe(s)t la Luxemburg, management-ul fiind asigurat de unul dintre cei mai buni coordonatori de proiecte de la noi, Cosmin Manolescu. În acelaşi spirit, de cooperare a câtorva domenii ale artei scenice, spectacolul reuneşte dansul, interpretat de Vanda Ştefănescu, Andreea Tănăsecu însăşi, Sanno Momo Peter, un dansator de culoare, şi Valentin Stoica, cu textele rostite de actorii Alexandra Ioniţă şi Richard Bovnoczky şi cu omuleţul mânuit de artistul păpuşar Ana Crăciun, cărora li se alătură, în strânsă interdependenţă, proiecţiile artistului media Vali Chincisan, scenografia cu trei semnături, Ana Crăciun, Andeea Tănăsescu şi Nela Voicu, şi colajul muzical realizat de Andrei Constantinescu. Un lucru esenţial este însă faptul că toţi artiştii implicaţi colaborează în aşa fel încât spectacolul este un tot unitar, în care nu doar dansatorii ci şi actorii dansează, chiar remarcabil de bine, iar artistul păpuşar se integrează şi el, în unele momente, mişcării scenice. Textele preluate din Barbu Fundoianu - Benjamin Fondane sunt înterogaţii şi strigăte ultimative, sentinţe necruţătoare asupra stadiului în care ajunsese atunci omenirea şi în care se află şi astăzi şi dureroase constatări, destinate neuitării: "Am avut un chip. Un chip de om" Şi acest chip nu trebuie să dispară, spectacolul dorindu-se a fi, şi reuşind a fi, "un strigăt împotriva uitării". Colajul muzical, foarte bun, asociază arii de operă cu şueratul unor şrapnele, o muzică apăsătoare cu şlagăre care sunt departe însă de a aduce o notă destinsă, întregul spectacol evoluînd într-o atmosferă încordată, încărcată de nelinişte, hipertensionată. Interpreţii se izbesc adesea de ziduri invizibile dincolo de care nu pot trece, capetele omeneşti zboară prin scenă ca nişte mingi şi omuleţul păpuşă asistă la toate aceste scene, uneori fiind şi el antrenat în iureşul scenei. Partituri întinse sunt încredinţate Vandei Ştefănescu şi lui Valentin Stoica, foarte buni dansatori de dans contemporan. Ultimul este angajatul Operei Naţionale Bucureşti, unde a făcut roluri de prim balerin, dar în mod cert este precumpănitor dotat pentru formele de dans pe care le face în acest spectacol, după cum şi la Operă a excelat, pe o linie asemănătoare, în Acarul din coşmar, personaj din spectacolul Anna Karenina, în coregrafia lui Ioan Tugearu. Vanda Ştefănescu şi Valentin Stoica, evoluând împreună sau fiecare separat, susţin, cu linia expresivă a corpurilor lor, o parte însemnată a întregului spectacol, cărora li se alătură toţi ceilalţi interpreţi, formând împreună o echipă omogenă şi total dăruită ideii spectacolului.

Absolventă a Universităţii Naţionale de Teatru şi Film, Bucureşti, Andreea Tănăsescu a obţinut licenţa şi masterul în cadrul departamentului Art du Spectacle al Universităţii Paris 8, şi apoi doctoratul în muzică la Universitatea Naţională de Muzică, Bucureşti, prezentând spectacole, în calitate de coregraf şi dansator, la o serie de Festivaluri din România şi din străinătate. Spectacolul ei, desfăşurat de curând la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a scos din uitare - alături de toate celelalte manifestări din România şi din Franţa - nu numai creaţia şi viaţa exemplară a unui om care nu şi-a salvat propria viaţă dacă prin acest gest ar fi trebuit să-şi sacrifice libertatea interioară, ci a scos din uitare şi posibilităţile de exprimare ale corpului omenesc, instrument sensibil, capabil să pună în valoare idei contemporane, deschizând astfel o cărare aparte în sfera mai largă a dansului de astăzi de la noi.