Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
Exerciții de admirație de Nicolae Manolescu

"Suntem (îl citez cu aproximație pe Negoițescu, drept care nu pun ghilimelele de rigoare) ceea ce prietenii au făcut din noi (nu pun la socoteală uriașa contribuție a maeștrilor!)”: cine mai recunoaște astăzi valoarea inestimabilă a moștenirii lăsate de înaintași? O face, cu o modestie, nici ea obișnuită, Marian Dopcea în Aprilie, luna florilor de mai. Carte despre Ion Negoițescu și alți prieteni de demult (Editura Eikon, 2017). Autorul a fost debutat de Ion Negoițescu în 1971 în revista „Săptămâna”, nedevenită încă oficina Securității, și apoi de mine în România literară, nu mult după aceea, iar, în volum, în 1976, cu Despărțirea de plante, la Cartea Românească, despre care scriam într-o primă (cred) cronică: „Există neîndoielnic la Marian Dopcea remarcabile însușiri de poet, o molcomă expresivitate naturistă răzbătând în sonete admirabile, riguros construite (căci tânărul poet e un meșteșugar atent) și pline de vibrație imnică”. La data debutului, Dopcea avea studii neterminate de teologie la Sibiu (unde fusese coleg, între alții, cu actualul Patriarh) și își trecuse licența în Litere la București (în aceeași serie cu Dan C. Mihăilescu, Marian Popescu și Mihai Coman). Va fi arestat și anchetat pentru a se fi aflat în preajma lui Negoițescu în 1977, anul Goma (câteva scrisori de la Negoițescu se gă- sesc în volumul recent), și, puternic șocat, în împrejurări pe care nu le destăinuie decât vagamente în carte, nu mai publică nimic până în 1999. Alte patru volume trec aproape neobservate până în 2014. N-am avut cunoștință de niciunul, nemaiurmă rind o vreme fenomenul literar la zi. Din puținele poeme reproduse în amintirile de astăzi, îmi dau seama că diagnosticul meu inițial, din urmă cu patru decenii, a fost destul de exact. Mă grăbesc să dau noii cărți a lui Dopcea o șansă, de care se prea poate, dat fiind dezinteresul cronicarilor actuali pentru scriitorii generațiilor vechi (Dopcea e născut în 1951), să nu aibă parte.
O carte plăcută la lectură și instructivă în câteva privințe. Nu mi-am intitulat întâmplător cronica Exerciții de admirație: cartea exact asta este. Lucru rarisim în zilele noastre lipsite de respect pentru memoria celor care ne precedă sau care ne-au fost modele. Ion Negoițescu, Doinaș, Wolf Aichelburg (uitatul intelectual de viță nobilă, poet, compozitor, traducător, și ce traducător!) și atâția alții, care l-au însoțit pe Dopcea în „romanul” formării lui, au parte de portrete absolut încântătoare, chiar dacă nu lipsite de spirit critic, căci arma encomiumului nu e de aflat în panoplia autorului. Exerciții de admirație, nu elogii fără măsură. Important nu este să fie urcați pe un soclu, fie și meritat, ci să le fie înfățișat, cu o înțelegere care nu exclude o anumită tandrețe morală, rolul jucat în viața mai tânărului confrate, capabil a fi profitat de cultura și de inteligența lor, el, produsul unei școli precare dintr-o epocă precară. De la Cornel Moraru, primul lui dascăl de română la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș, la mijlocul anilor 1960, viitorul critic literar de la „Vatra” târgmureșeană, Dopcea a învățat să citească literatura. Aichelburg i-a deschis mintea pentru subtilitățile artei și culturii poetice, precum nimeni altul n-ar fi putut s-o facă. Negoițescu a fost pentru tânărul învățăcel un atotștiutor prieten mai mare, precum Mihai Șora pentru Toma Pavel. Și așa mai departe, într-o azi greu de închipuit ștafetă a învățării meseriei de scriitor. Și de om. Citiți scrisorile de la Aichelburg sau de la Negoițescu din carte și veți vedea ce greutate, ce densitate, ce finețe de idei există în fiecare rând al lor transmis unui copil de „lucrător agricol” din apropierea Făgărașului (cititor de literatură, totuși, el însuși!) într-o epocă în care societatea românească începea să redeschidă ochii și să aprecieze, cu ezitările încă de rigoare, pe ce lume se află. Sunt în măsură să apreciez necesitatea și calitatea acestei moșteniri, ca unul, cu ceva mai mult de un deceniu mai în vârstă decât Dopcea, care a făcut școală fără manuale de literatură, dar cu dascăli din generațiile vechi, unii, de vârsta lui Aichelburg sau Negoițescu, ale căror cunoștințe educate într-o Românie europeană ne transformau în niște bieți autodidacți, de care depindea însă integral modul în care vor asimila o cultură adevă rată.
Mi-a plăcut în cartea lui Dopcea și faptul că nu se reduce la anecdotică, precum destule altele de acest fel. N-am alt reproș a-i face decât „delicatețea” prezentării, de exemplu, a relațiilor dintre Negoițscu și Doinaș, de care Dopcea trebuie să fi avut cunoștință, dacă nu în trecut, măcar când își scria cartea, și când dosarele de Securitate ale ambilor au ieșit la iveală. Îi admir pudoarea, dar mă gândesc că era bine ca „tabloul” să fie complet. Nu mă contrazic susținând asta: exercițiile de admirație, atât de rare astăzi, recunoașterea moștenirii culturale, care nu mai pare a fi de rigoare, nu trebuie să se dispenseze de acea liminară sinceritate care să le facă pe deplin plauzibile. Știu, intelectualul român nu are exercițiul sincerității absolute. Un jurnal ca al lui Gide sau Anaïs Nin e de neconceput la noi. Știu. Dar sunt convins că un exercițiu de admirație, ca acela atât de prețios și de rar ca al lui Dopcea, n-ar avea decât de câștigat din a fi și un exercițiu de sinceritate.
Chiar și așa, voi tineri critici și scriitori fără trecut și fără viitor, citiți Aprilie, luna florilor de mai! (E un vers al lui Negoițescu de pe când se considera poet suprarealist!). Cine știe, poate vă alegeți cu ceva.