Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Evreul stereotip - o relectură de Ilinca Ilian

În momentul publicării sale, în 1996, cartea Evreul stereotip a profesoarei Viorica S. Constantinescu coincidea cu apariţia unor cărţi fundamentale referitoare la problema evreiască în spaţiul românesc. Semnalăm, cu un an înainte, eseul despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30 (Leon Volovici) şi o lucrare ce dezbătea contribuţia evreilor la cultură şi civilizaţie (Nicolae Cajal şi Harry Culler); tot în 1996, se publicau Evreii din România (1866-1919) de Carol Iancu şi lucrările Lyei Benjamin referitoare la problema evreiască. Exemplele ar putea fi înmulţite şi ele schiţează fundalul pe care se proiecta eseul de istorie culturală al profesoarei ieşene. În calitate de comparatistă interesată în mod special de fundamentul biblic al culturii europene, Viorica S. Constantinescu îşi propune să răspundă unor întrebări cu spectru larg care, pe de o parte, se situează în zona studiilor imagologice (de ce a reprezentat evreul, de-a lungul mileniilor, alteritatea însăşi) şi, pe de altă parte, au a face chiar cu rădăcinile atribuirii/ asumării imaginilor etnice, necesitînd o abordare etnopsihologică şi, adesea, etnopatologică. Probleme precum aceea a relaţiei ambivalente dintre creştinism şi iudaism sau cea a legăturilor dintre monoteism şi totalitarism ori a originilor evreieşti ale rasisimului nu puteau fi tratate în alt mod. La mijlocul anilor ’90, studiile de imagologie se aflau în România abia la început şi, din această perspectivă, studiul Vioricăi S. Constantinescu era deschizător de drum.
Apărută optsprezece ani mai tîrziu, traducerea în spaniolă a acestei cărţi, realizată cu admirabilă pricepere de Eugen Hac şi publicată la Editura Institutului European, readuce în actualitate studiul care, astfel tălmăcit, se adresează vastului public spaniol. La noi, în ultimii ani, studiile imagologice au proliferat iar imaginea evreului în cultura română a fost analizată cu atenţie de Andrei Oişteanu într-o celebră contribuţie publicată în 2001.
Autoare, printre multe alte titluri, a Poveştilor biblice (1990) şi a Dicţionarului popoarelor biblice (2013, Premiul Filialei Iaşi a USR), dar şi coordonatoare a unor lucrări substanţiale precum Dicţionarul de personaje biblice şi reprezentarea lor în artă (2005) sau Omul biblic. Schiţă tipologică (2012), Viorica S. Constantinescu continuă un proiect intelectual de amplă respiraţie, pornind pe firul istoriei, pentru a afla în ce măsură evreul stereotip „îşi merită soarta” (fireşte, soarta de stereotip, nu cea de om în carne şi oase). Or, privit din perspectiva etnopatologică, destinul evreiesc, la fel ca acela al Europei creştine, este marcat de nefericita alianţă dintre megalomanie şi umilinţă extremă, care se succed sau coexistă paradoxal, iar acest complex de superioritateinferioritate este cel pe care Viorica S. Constantinescu îşi propune să-l examineze.
De unde provine atmosfera etnopsihică pe care o reperează Viorica S. Constantinescu în lumea evreiască, acel stil de viaţă marcat de iritabilitate şi suspiciune? De unde apare continua oscilare între orgoliul extrem al celui care se simte „ales” şi necurmata lamentaţie pentru o jignire adusă pe nedrept? A existat într-adevăr o jignire sau e vorba pur şi simplu de o înclinaţie paranoidă datorată excesivei preocupări de sine? Prima parte a lucrării, intitulată „Stereotipurile gîndirii”, încearcă să răspundă acestor întrebări printr-o anchetă etnopsihologică bazată pe textele biblice şi pe cele ale istoriografiei antice. Fără prejudecăţi, lipsită de emfază, dar şi de afectarea pe care ar da-o menajamentele în exces, autoarea nu se sfieşte să indice sursa acestei etno-nevroze în antinaturalismul evreilor biblici, închinători ai unui Dumnezeu gelos şi abstract, justiţiar şi paternalist, singuratic şi capricios. Aflaţi sub o lege ostilă înclinaţiilor umane generale, măcinaţi interior de vinovăţia pe care o dă tentaţia inconştientă de a o încălca, lipsiţi de o figură feminină demnă de adoraţie şi conduşi de un dispreţ grav pentru orice formă de hedonism, evreii biblici devin inventatorii sentimentelor de vină şi de frică pe care le-au transmis creştinilor. Europa poartă această tară, chiar dacă ea a eliminat spiritul colectivist al evreilor şi l-a înlocuit cu individualismul specific popoarelor mediteraneene. Iahvismul, religie exclusiv paternalistă, ostilă cultului zeiţei-mamă, i-a izolat pe evreii antici de popoarele din jur, cu care le era interzis să se amestece, impunîndu-le ca „ideal existenţial şi artistic un peisaj gol, populat cu psihopaţi” (p. 43). În acest caz, nu pare deloc improbabilă ipoteza că antiiudaismul ar fi, cel puţin în Antichitate, o reacţie la propriul rasism al evreilor şi că ura faţă de „poporul ales” este de fapt supradimensionată din cauza unei tendinţe vădite spre exagerare. „«Plînsul biblic» ar fi poate cea mai evidentă stare care-i distinge pe evrei de cei din jur. Este adevărat că au fost luaţi în robie, că cetatea le-a fost distrusă, dar la fel de adevărat este şi faptul că ei nu erau o excepţie; războaiele din Orient însemnau distrugere şi deportare în masă. Şi apoi întoarcerea în Sion era mai curînd dorită în cîntecul biblic decît în realitate; după numai 50 de ani, mulţi evrei nu au vrut să urmeze chemarea lui Neemia şi Ezechia şi să se întoarcă să-şi reconstruiască ţara. Au preferat să se lamenteze şi să trăiască bine în Babilon şi în alte metropole orientale” (p. 38).
Ar fi greşit să credem că avem de-a face cu o carte reticentă faţă de moştenirea evreiască, moştenire responsabilă, cel puţin în egală măsură cu cea greco-latină, pentru destinul spiritual al Europei. Autoarea pare fascinată de acest popor care, aşa cum se tot repetă de secole, L-a dat europenilor pe Isus şi în acelaşi timp L-a şi luat. Viorica S. Constantinescu semnalează fără patos, de pildă, că dominanta psalmilor e departe de a fi adoraţia, ci e mai degrabă obsesia vrăjmaşilor, resentimentul şi invocarea divinităţii pentru spulberarea inamicilor; dar această constantă nevrotică e contrabalansată de o importantă descoperire, imposibil de imaginat fără tipul lor de trăire: „În locul vieţii trăite cu bucurie, evreilor li se repartiza rolul de apărători, propagatori ai ideii dominării spirituale mondiale” (p. 46). Din această neîncetată preocupare pentru salvarea evreilor a luat naştere spiritul misionar-creştin, decis să cucerească întreaga umanitate întru proiectul mîntuirii. Aşa cum arată cercetătoarea pe baza unor ample incursiuni în istoriografia Antichităţii, la începutul erei noastre romanii nu îi deosebeau foarte clar pe iudeii creştini de iudeii tradiţionali. În ceea ce priveşte raporturile interne dintre aceste două facţiuni, ceea ce îi dezbina pe iudei de creştini era mai puţin deosebirea referitoare la venirea Mesiei sau răfuiala pentru uciderea lui Isus, cît concurenţa în activitatea de prozelitism. Oricum, ideea creşină a iertării contravenea spiritului vindicativ al evreilor, care aşteptau de la Mesia o răzbunare în termeni politici pentru toate umilinţele îndurate de-a lungul secolelor. La fel, ideea împărăţiei de veci era în dezacord cu viziunea pragmatică a iudeilor care- şi identificau paradisul cu Noul Ierusalim pămîntesc; în fine, naşterea miraculoasă a lui Isus li se părea tradiţionaliştilor iahvişti prea apropiată de spiritul panteonului păgîn populat de zei care procreează împreună cu muritoarele. Ceea ce a dăunat cel mai mult adevăratei credinţe în Isus a fost încercarea de a-L explica în termeni istorici şi strict umani (aşa cum au făcut-o de la început, chiar evreii „săi”), în timp ce măreţia valorii cristice rezidă tocmai în misterul ei, singurul capabil să genereze marile experienţe mistice. Paradoxalul său mesaj de a răspunde răului întorcînd şi celălalt obraz s-ar traduce în termeni mistici ca o iubire a urii, altfel spus o îngemănare a contrariilor din care izvorăşte o energie infinită.
Viorica S. Constantinescu este admiratoare a spiritului creştin în latura sa misterică, dar alocă un spaţiu nelimitat criticii acestei religii în dimensiunea ei socială, dovedind că antisemitismul face parte integrantă din creştinism şi că Europa însăşi, în măsura în care este (a fost) creştină, are nevoie de un examen de conştiinţă drastic pentru a-şi ispăşi abuzurile antisemite ale trecutului.
A doua parte a lucrării este o analiză de tip imagologic pentru care cercetătoarea apelează la resursele istoriografiei, artei şi literaturii comparate în vederea scoaterii la iveală a întregului complex de sentimente sociale ce au dus la construcţia unui „evreu stereotip”, în care europenii au avut tendinţa de a-şi proiecta umbra incomodă şi de a-l transforma, astfel, în ţapul ispăşitor al tuturor neajunsurilor istorice. Într-o anume măsură, această secţiune pare mai puţin spectaculoasă decît prima, deoarece istoria antisemitismului, dincolo de lucrările ample care i-au fost dedicate (în primul rînd, cea des invocată şi de autoare, a lui Leon Poliakov), a fost şi rămîne una dintre temele foarte prezente ale discursului intelectual actual. Autoarea nu îşi propune decît să treacă în revistă principalele momente ale acestei maladii sociale, de la primele secole ale creştinătăţii pînă în actualitate. De la taxa pe „piciorul bifurcat” (adică pe diavol!) la care au fost siliţi evreii în anumite state în vremea Renaşterii pînă la teoria creştinismului neiudaic (!), creată de Wagner şi îmbrăţişată de nazişti, Viorica S. Constantinescu aminteşte nenumărate anecdote tragice pentru a arăta cum se proiectează imaginea acestui stereotip pe fundalul istoriei europene. Ea observă „reciclarea” antisemismului în momentele de criză post-revoluţionară, în special în perioada naşterii naţionalismelor, (secolul al XIX-lea), cînd evreii, deja despovăraţi de vinile de factură religioasă, revin în actualitate ca responsabili pentru haosul social şi politic.
Viorica S. Constantinescu nu judecă trecutul prin grila actualei corectitudini politice, ci încearcă să deceleze care sînt bazele psihice ale acestui complex de jocuri speculare dintre evrei şi creştini. Intoleranţa evreiască, transmisă creştinilor, e una dintre trăsăturile-cheie ale complexului, iar manifestarea sa cea mai clară se află în zvonurile şi legendele cu iz conspiraţionist lansate din Evul Mediu pînă în zorii contemporaneităţii relativ la evrei. Se adaugă spiritul revanşard, care în cazul creştinilor se manifestă cel mai pregnant prin Iuda, transformat dintr-un instrument necesar planului de mîntuire într-un exponent al iudeilor. Revenind la sentimentele ambivalente ale Europei, mai sînt de menţionat invidia, înlănţuită în mod paradoxal cu dispreţul, în relaţiile dintre creştinii şi evreii mai bogaţi, precum personajul shakespearian Shylock. Amestecul de fascinaţie şi oroare face parte şi el din acest conglomerat de afecte şi el se vădeşte în construcţia unei figuri ca aceea a evreului etern, Ahasverus. Admiraţia pentru „bunul evreu”, în schimb, nu e decît o trăsătură a micii zone de cultură înaltă, ivită odată cu Iluminismul tolerant şi rămasă marginală pînă de curînd.
La finalul eseului, Viorica S. Constantinescu dezvăluie motivaţia profundă care a ghidat-o în întreprinderea sa şi care, fireşte, rămâne o stare de mirare, ba chiar, aici, de maximă uluire: „Cum s-a putut ca miracolul mîntuirii prin iubire să producă miracolul «mîntuirii prin ură»?” (p. 207). Recitită în lumina acestei mărturisiri, cartea îşi revelă şi o latură sceptică faţă de capacitatea Occidentului de a-şi gestiona afectele în direcţia toleranţei, cu atît mai mult cu cît, afirmă autoarea, locul antisemitismului de ieri l-a luat xenofobia, iar creştinismul, la rîndul său, a slăbit pe măsură ce a distrus iudaismul, deoarece lupta bisericii împotriva acestuia a fost calul troian al cetăţii creştine (p. 211). Fără umbra întunecată în care îşi depozitează fricile, neîmplinirile şi frustrările, Europa, cu spiritul ei atît de mult îndatorat evreilor, e greu de imaginat. Pînă la o adevărată armonie interculturală mai e cale lungă. Şi totuşi... frumoasa traducere în spaniolă a acestei cărţi a apărut în preajma datei cînd guvernul de la Madrid a hotărît să acorde o reparaţie sefarzilor, înleslindu-le obţinerea cetăţeniei în ţara de pe pămînturile căreia au fost alungaţi acum mai bine de cinci sute de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara