Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Evocare Roland Barthes de Iulian Boldea

Eseist, critic, filosof şi teoretician al literaturii, semiolog, Roland Barthes (născut, acum o sută de ani, la 12 noiembrie 1915, la Cherbourg) a fost unul dintre cei mai semnificativi reprezentanţi ai criticii secolului XX. Urmează cursurile şcolii primare şi elementare la Bayonne, apoi, între 1924-1930, Liceul Montaigne, iar între 1930 şi 1934 Liceul Louis le Grand din Paris. În 1935, începe studii universitare la Sorbona, obţinând o licenţă în filologie clasică. Este profesor la un liceu, apoi lector de limba franceză în România şi în Egipt. Între 1952 şi 1959 lucrează la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (CNRS) de la Paris. Din anul 1962, este director de studii la École Pratique des Hautes Études. Debutul publicistic al lui Barthes se produce în anul 1942. Celebritatea se datorează publicării, în 1953, a cărţii Le Degré zéro de l’écriture. Din 1963, Barthes locuieşte, în mai multe rânduri, la Rabat, unde predă. Din 1977, până la moartea sa, în 1980, ocupă o catedră de Semiologie la Collège de France. La 26 martie 1980, Barthes moare, în urma unui accident rutier, la Paris.

Cu o gândire suplă, originală, eclectică, Roland Barthes percepe textul literar ca structură determinantă a unui discurs impregnat de aromele subiectivităţii şi de inserţiile calofile ale metaforei. Criticul este adeptul unei lecturi plurale, considerând textul ca instanţă a ambiguităţii semantice, ca spaţiu al semnificaţiilor care se bifurcă, într-o reţea de constelaţii simbolice ambivalente. În aceste condiţii, Barthes relevă rolul benefic al relecturii, acreditând ideea multiplicităţii semnificante a textului; din această perspectivă, un text trebuie asumat „de parcă ar fi fost deja citit o dată, iar recitirea va produce o structurare mobilă a textului care se schimbă de la un cititor la altul”. Chiar dacă se referă la scriitura clasică (Balzac, Flaubert, Stendhal, Tolstoi, Proust), Plăcerea textului explorează limbajul artistic prin desemnarea stărilor sale de criză, prin momentele sale limită, de acută şi dramatică pregnanţă. Textul devine, aşadar, scop şi obiect, nu doar mijloc şi subiect, fapt remarcat de Ion Pop: ,,Acestui ţesut complex, în care viaţa nu poate fi despărţită de text, i se adresează lectura devenită aventură, în spaţiul deschis al operei: un spaţiu ambiguu, duplicitar, a cărui duplicitate este asigurată, cum citim în altă parte, de către însăşi polisemia operei”. Barthes operează o distincţie, demnă de interes, între textul de plăcere şi textul de desfătare. Dacă textul de plăcere este acela care „mulţumeşte, umple, dă euforie; acela care vine din cultură, nu rupe cu ea, este legat de o practică confortabilă a lecturii”, textul de desfătare „te pune în stare de pierdere”, el este „acela care te descurajează (până la o anumită plictiseală), care face să se clatine temeiurile istorice, culturale, psihologice ale cititorului, consistenţa gusturilor sale, a valorilor şi a amintirilor sale, pune în criză raportul său cu limbajul”. Textul de plăcere implică inteligenţa, ironia, delicateţea, măiestria, siguranţa, în timp ce textele de desfătare subîntind voluptatea erudiţiei, savoarea limbajului, cultura poliedrică, fragmentarismul, intranzitivitatea: ,,Ele sunt perverse prin aceea că sunt în afara oricărei finalităţi imaginabile – chiar aceea a plăcerii (…) Textul de desfătare este absolut intranzitiv”. Pe de altă parte, în viziunea criticului, textul este ochiul nediferenţiat, care asigură comunicarea cu instanţa transcendentă: „Ochiul prin care-l văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi prin care mă vede El”. Există, în Plăcerea textului, enunţuri memorabile, de plasticitate suverană, care fixează identitatea unei scriituri sau relevanţa unei naturi estetice: ,,plăcerea textului aceasta este. Valoarea trecută la rangul somptuos de semnificant”, sau: ,,Flaubert: un fel de a tăia, de a găuri discursul fără a-l face lipsit de sens’’ etc.

Roland Barthes despre Roland Barthes este un autoportret critic credibil, febril şi lucid, conceput sub forma unei însumări de eseuri stenografiate cu acuitate şi vervă autoreferenţială. Într-un fragment intitulat Demonul analogiei citim: „Oaia neagră a lui Saussure era arbitrarul (semnului). A lui (a lui Barthes, n.m. I.B.) este analogia [...] ceea ce se opune în mod deliberat perfidei Analogii este simpla corespondenţă structurală: Omologia reduce amintirea obiectului de la care s-a plecat la o aluzie proporţională (de altfel, etimologic, adică în vremile de basm ale limbajului, analogie însemna proporţie).” Nu puţine enunţuri au conformaţia fulgurantă, destructurantă a unor aforisme, ilustrând o descendenţă, subterană, mai mult implicită decât explicită, din marii moralişti francezi (Chamfort, La Rochefocauld): „Trupul nu există pentru mine decît sub două forme banale: migrena şi senzualitatea”; „Nu sînt decît contemporanul imaginar al propriului meu prezent: contemporan cu limbajele, utopiile, sistemele sale (adică cu ficţiunile sale), pe scurt, cu mitologia sau filozofia sa, dar nu şi cu istoria din care nu întrupez decît o sclipire jucăuşă: fantasmagorică”. În acelaşi timp, unele aserţiuni şi enunţuri nu sunt lipsite de un halou liric („funcţia oricărui sertar este de a îndulci, de a te face să te obişnuieşti cu moartea lucrurilor”; „subiectul nu este decît un efect de limbaj”; „A citi cu adevărat înseamnă să intri în conotaţie”).

Evoluţia gândirii critice a lui Barthes, de la Gradul zero al scriiturii (1953), la Plăcerea textului (1973) indică prezenţa mai multor categorii şi forme de scriitură în opera sa, dar şi a unor metamorfoze conceptuale simptomatice pentru evoluţia criticului. Pornind de la Saussure, Sartre şi Bachelard, dar şi de la textele formaliştilor ruşi, sau de la noile abordări din sfera stilisticii, criticul îşi updatează necontenit identitatea intelectuală, prin recursul la semiotică şi semantică. Nu abordează un anumit scriitor sau un fenomen literar dintr-o perspectivă inertă; dimpotrivă, unghiurile de percepţie se deplasează neîncetat, implicaţiile hermeneutice glisează, sensurile şi structurile estetice sunt fluctuante, mereu refuncţionalizate. Fascinat de proiectul ideologic al unei opere, de reţeaua de toposuri, simboluri şi constelaţii tematice, Barthes deplasează accentul hermeneutic asupra sistemului de semnificaţii al literaturii, recurgând la imersiunea în structurarea internă a textului şi relevându-se, astfel, ca un critic polimorf, dotat cu capacitatea surprinzătoare de a descifra atât mesajul operei, cât şi codul care îi tutelează natura identitară: „Criticul nu trebuie să reconstituie mesajul operei, ci doar sistemul său, aşa cum şi lingvistul nu trebuie să descifreze semnul unei fraze, ci să stabilească structura formală ce permite acestui sens să fie transmis.” Ostil criticii biografice, de stirpe sainte-beuviană, Barthes e adeptul unui tip de lectură care ignoră deliberat existenţa autorului: „Ca instituţie, autorul este mort: persoana sa civilă, pasională, biografică a dispărut.” Cu toate acestea, tentat să scrie el însuşi o biografie, despre Michelet, recurge la o altă perspectivă şi motivaţie, configurând o biografie intelectuală, ce derivă din dimensiunile, intenţiile şi sensurile esenţiale ale operei. Acceptând dreptul la opţiune al criticului pentru un anumit tip de demers intelectual, ca şi posibilitatea asumării mai multor tipuri de protocol discursiv, Barthes precizează: „Limbajul pe care fiecare critic îl alege să vorbească este în mod obiectiv termenul unei anumite maturizări intelectuale a cunoaşterii, a ideilor, a pasiunilor intelectuale, el este o necesitate.”

Pentru Barthes, critica este o problemă de limbaj, înainte de a fi una de metalimbaj; criticul francez problematizează o fenomenologie a funcţiilor scriiturii şi a determinaţiilor acestora, prin explorarea relaţiilor dintre limbă, stil şi scriitură, dar şi prin determinarea raporturilor dintre creator şi colectivitate. În Gradul zero al scriiturii, Barthes pleacă de la premisa că o istorie a limbii literare trebuie percepută ca o istorie a semnificaţiilor culturale, limba relevându-se şi ca instituţie socială, ca sistem de valori stabilizat, prin care posibilităţile de selecţie şi de opţiune ale scriitorului sunt constrânse la o anumită limitare. Limba se situează, în viziunea eseistului francez, dincoace de literatură, după cum stilul se situează dincolo de literatură. Dacă opera literară este o problemă de limbaj, iar forma are ataşată o anumită valoare de semnificaţie care include referentul ideologic, criticul încearcă să circumscrie o altă realitate formală, care să definească în mod peremptoriu creaţia literară: scriitura. Limba şi stilul sunt forţe aleatorii, ele nu particularizează profilul unui anumit scriitor; cea care conferă identitate este scriitura, care nu are un caracter abstract, atemporal, ci posedă o destinaţie socială, cu identitatea sa diacronică. Scriitura poartă marca şi urma crizelor şi convulsiilor istorice, constituindu-se ca imagine coerentă a trecutului, a metamorfozelor mentalităţilor culturale. Istoria îşi pune, cum altfel?, amprenta în mod decis asupra scriiturii, care este, rând pe rând, obiect al percepţiei, sursă a acţiunii şi reacţiunii, până la dezimplicarea neutralităţii, oferită de gradul zero, la care se referă teoreticianul. Privită ca instituţie socială, scriitura îşi are propria sa istorie, încorporând în structurile sale de adâncime un timbru ideologic, alături de cel stilistic sau afectiv. Barthes explorează avatarurile scriiturii literare, în toate meandrele ei, de la scriitura retorică a clasicismului, la scriitura neutră a prozei moderne (Camus, Robbe-Grillet etc.).

Roland Barthes a fost preocupat, pe parcursul carierei sale critice, şi de structura şi limbajul miturilor, sau de relaţiile dintre mit, ritual şi referenţialitate. Mitologii reprezintă o carte cu suport conceptual pregnant, dar şi cu o detentă analitică fermă. Ipoteza lui Barthes este că orice mit are o anumită intenţionalitate, presupunând recursul la o opţiune distinctă, care îl sustrage de sub tutela imparţialităţii, a neutralităţii. În lumea contemporană, a supremaţiei debordante a imaginii, afişele, reclamele, jocurile video, fotografiile, teatrul şi filmul capătă funcţionalitatea şi aspectul unor mituri cotidiene ale vieţii (post)moderne. Mitul e definit de critic ca un amplu şi dens sistem de comunicare, articulat în diverse planuri referenţiale, ce poate fi exprimat prin cuvinte, prin imagini vizuale sau auditive. El articulează un mesaj, care capătă semnificaţii şi conotaţii inedite în dinamica actului de comunicare, compunându-se dintr-un semnificant (cuvinte, imagine), un semnificat (noţiunea, ideea) şi un semn, care transmite sensul final. Mitologiile lui Barthes s-au impus, aşa cum s-a mai spus, ca o operă de interpretare demistificatoare a realităţii, analiza mitului ca structură semantică relevând convertirea sa în forme moderne devalorizate. Metoda semiotică aplicată de Barthes la mitologie este extinsă şi în alte domenii, precum moda (Sistemul modei, 1967), criticul căutând să valideze coerenţa şi rigoarea metodei în diverse planuri şi domenii ale culturii.

În eseul Istorie sau literatură, Barthes delimitează obiectivele criticii şi ale istoriei literare, denunţând posibilitatea unei istorii literare tradiţionale, de manieră biografică şi factologică şi mizând, mai degrabă, pe o istorie literară de tip genetic, ce recurge la analiza surselor sau la investigaţia de tip analogic. Critica de semnificaţii pe care o adoptă Barthes prezintă atuuri evidente, în măsura în care perspectiva semiotică subliniază diferenţele şi nuanţele, după cum raportul între semnificant şi semnificat vizează opera, considerată ca semn, printr-o manieră de interpretare analogică, ce presupune diversitatea de perspective din care poate fi percepută creaţia literară, prima obligaţie a criticului fiind cea de a “instituţionaliza subiectivitatea”, şi de a proceda la “anunţarea sistemului de lectură”. În eseul Două critici reiese cel mai bine reacţia lui Barthes la adresa modalităţilor tradiţionale de abordare a literaturii, delimitându-se critica universitară (unilaterală, extrinsecă, preocupată cu predilecţie de sursele exterioare ale operei, prin perceperea literaturii ca mimesis, ca act de reproducere mecanică a realului), de critica de interpretare (intrinsecă, analitică, dotată cu un ferm suport metodologic). Precizările programatice ale lui Barthes sunt dezvoltate în eseul Ce este critica, unde este subliniat dialogul criticii cu unele influente sisteme filosofice moderne, menirea actului critic fiind aceea de a restabili o legătură directă între limbajul criticului (metalimbaj) şi limbajul operei privite ca limbajobiect. În Critică şi adevăr, Barthes delimitează ştiinţa literaturii, concepută ca discurs general, orientat spre multiplicitatea de sensuri şi forme a literaturii, de critica literară, care explorează sensurile particulare ale operelor. Ştiinţa, critica şi lectura sunt cele trei concepte pe care Roland Barthes le valorifică în demersul său despre opera privită ca limbaj. Demn de interes este eseul Despre Racine unde sunt decupate, analizate cu minuţiozitate şi subtilitate, secvenţe relevante ale textelor lui Racine, din perspectiva morfologiei spaţiului, după care, descifrându-se, totodată, semnificaţia personajelor, care denotă prezenţa unor raporturi bazate pe autoritate sau forţă. În critica sa, Barthes se bazează pe o analiză progresivă, o lectură minuţioasă ce facilitează pătrunderea în pluralitatea de sensuri a textului, prin valorizarea resursele tematismului, ale semiologiei, structuralismului sau psihanalizei. Acest tip de lectură neomogenă, analitică, plurală, progresivă şi eclectică permite descifrarea unor sensuri multiple ale operei, cercetarea critică fiind, înainte de toate, o problemă de limbaj: “A critica, înseamnă a pune obiectul criticat în stare de criză.” Prin Roland Barthes, noua critică franceză a impus pe unul dintre exponenţii săi cei mai ingenioşi, înzestrat cu un remarcabil spirit polemic, dublat de o rafinată capacitate de manipulare a ideilor, un critic şi teoretician care a înnoit masiv limbajul critic, corelându-l cu alte sisteme moderne de comunicare şi de interpretare. Folosind stilistica, semiotica, psihanaliza sau sociologia ca utile instrumente de lucru, Barthes a configurat un sistem critic deschis, plurivalent, cu numeroase puncte de vedere şi perspective inedite. Negat cu violenţă de adepţii criticii tradiţionale, elogiat fără rezerve de reprezentanţii noii critici, Roland Barthes rămâne, prin întreaga sa operă, unul dintre criticii de mare audienţă ai epocii contemporane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara