Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Evgheni Vodolazkin - Soloviov şi Larionov de ---

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a fãcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări ştiinţifice, a colaborat la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa internaţională „Cultura mânăstirească: Orient şi Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfăşurând o activitate de cercetare şi publicând în 2000 la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei Text şi tradiţie, editată de institutul său. În paralel, începe sã scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii şi eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelaţia literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor–, şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnii Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Opera literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs de traducere în peste douăzeci de ţări.

RomanulSoloviov şi Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecţia „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolşaia Kniga (Marea Carte) şi Andrei Belîi, ca o recunoaştere a originalităţii cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puţin pasionant.
Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este în cele din urmă unul pseudoistoric, contaminat de figuri marcante din istoria Rusiei şi din propria familie. Tema de cercetare prilejuieşte incursiuni în timp si spaţiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în consideraţii despre istorie, politică şi morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile şi bazate pe jocul ironic al autorului cu surse reale şi inventate. O frumoasă şi seducătoare poveste de dragoste întregeşte, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, această remarcabilă operă literară care este, în primul rând, o meditaţie asupra relativităţii adevărului istoric.

„Un roman extraordinar, în acelaşi timp ironic şi tragic, inteligent construit, care se citeşte cu o nespusă plăcere.“
Novîi Mir

„Generalul Larionov, simbol al tuturor generalilor Armatei Albe, reuşeşte să transforme înfrângerea pe câmpul de luptă într-o victorie morală: el organizează salvarea unui mare număr de oameni fugiţi în Crimeea din faţa Armatei Roşii. Cercetarea lui Soloviov, desfăşurată în Crimeea zilelor noastre, se ramifică într-o povestire poliţistă şi una de dragoste. Adevărul ştiinţific devine pentru cercetător adevăr existenţial, iar prin intermediul figurii generalului ţarist, eroul lui Vodolazkin reface punţile către vechea Rusie pierdută şi se regăseşte pe sine.“
Agora

Luptele din Crimeea, la care participase, se sfârşiseră la fel de brusc pe cât începuseră. Fuseseră la fel de imprevizibile ca şi deplasarea trenului blindat al generalului prin Crimeea. Lui Larionov nu o dată i se imputase, în parte pe bună dreptate, că abuzase de transportul pe calea ferată. Cu rezerva că reţeaua de căi ferate din Crimeea nu e prea dezvoltată nici în ziua de azi. Partea centrală a Crimeii este legată, după cum se ştie, numai cu trei oraşe de pe litoral: Kerci, Sevastopol şi Eupatoria. De aici rezultă că abuzurile generalului, chiar şi în forma lor cea mai urâtă, nu puteau fi decât foarte limitate.
Există totuşi şi o latură pozitivă a pasiunii generalului. Incomodat de puţinătatea căilor ferate, el s-a implicat în construirea lor. Înainte să ajungă în Crimeea, el construise cu titlu de probă o cale ferată cu ecartament îngust într-o pădure de lângă Kiev. A intrat însă în istoria căilor ferate ca omul care a construit în Crimeea terasamentul de reală importanţă dintre Djankoi şi Iuşun.
Impresiile de copil ale generalului s-au dovedit a fi atât de puternice, încât şi-a ales chiar ca locuinţă în Crimeea un vagon blindat. Despre vagonul ăsta există o mulţime de legende, dar din tot ce se cunoaşte despre el sunt susţinute de documente numai prezenţa vremelnică a patru păsări (un cocor, o cioară, o rândunică şi un graur) şi frecventarea ospitalierului vagon de către A.N. Vertinski, care îi cânta generalului celebra romanţă Nu ştiu la ce şi cui îi foloseşte asta. Potrivit martorilor, generalul Larionov avea de pe atunci privirea dusă departe, aşa cum se vede în fotografia din anul 1964, amintindu-i lui Soloviov de privirea răposatei lui mame.
Zburând ca vântul pe lângă treceri de nivel, cantoane şi impiegaţi cu fanioane, Soloviov îşi aminti de privirea asta. Stătea în picioare lângă fereastra deschisă, iar în dreapta lui se zbătea perdeaua ca o pasăre împuşcată. Pe mâna lui, care simţea răceala metalică a ramei, se mişcau iute firişoarele de păr luminate de soare. I se părea că vântul dogorâtor de august le face mai aspre şi că strălucirea lor era semnul că se prefac încetîncet în miere. Pentru o clipă îşi lipi buzele de firişoare, apreciindu-le parcă asprimea, dar ele se arătară surprinzător de moi.
Soloviov era pasagerul tipic din trenul de cursă lungă. Fără să scoată linguriţa, bea ceai din paharul pus în suport, se ducea la toaletă cu prosopul pus pe umăr şi se plimba prin staţii în tricoul de sport al Universităţii din Petersburg. Dar cel mai important lucru era că, pentru prima dată, călătorea într-un vagon de dormit. Încuind pe timpul nopţii uşa compartimentului, îşi admiră în treacăt imaginea în oglindă. Din spatele lui se reflectară beculeţele cu lumină slabă, sticlele cu paharul de plastic întors pe gâtul lor, domnul cel tăcut în costum sport şi cele două studente tinerele. Adică tot ce însemna confortul chinuitor al trenurilor, efemera adunare la un loc înainte de despărţirea pentru totdeauna. Întins pe cuşeta de sus, Soloviov asculta, delectându-se, şoaptele studentelor. Nici nu-şi dădu seama când a adormit.
L-a trezit lumina care îi cădea pe faţă. Trenul staţiona. Fereastra lui Soloviov nimerise în faţa unui felinar din gară. Încet, ca să nu-i trezească pe ceilalţi, coborî rama grea, şi în compartiment pătrunse o adiere de vânt noptatic. Vânt de Rusie centrală, se gândi într-o doară Soloviov, neştiind unde oprise trenul. Numele staţiei pustii era ascuns în întuneric: lumina părea că vine numai de la felinarul din faţa ferestrei. Pustietatea asta era însă înşelătoare. În fundul staţiei, unde pe fondul contururilor întunecate ale clădirii luceau sfios geamurile ferestrelor, doi bărbaţi discutau cu voce scăzută. Trăgându-se în partea cu umbră a cuşetei, Soloviov desluşi pe o bancă siluetele lor nemişcate, îndreptate una către cealaltă. Aşa cum stăteau încovoiaţi, cu bărbia în palmă, îşi dădu seama că-i cunoaşte bine, dar nu şi-i putea aminti.
Discuţia celor doi era legată de locul unde staţionase trenul. Fără îndoială că persoanele pomenite de ei erau de aici, din staţie, dar nu aveai cum să înţelegi detaliile amintite de ei, fără să fi trăit multă vreme în acele locuri. Senzaţia chinuitoare de déjàvu nu-l părăsea pe Soloviov. Străduindu- se să-şi amintească unde le văzuse figurile, Soloviov îşi rememoră toate staţiile prin care i se întâmplase să treacă, dar nu-i veni nimic în minte. Unde mai pui că lucrurile arătau altfel în fiecare staţie. Peste tot (şi poate chiar în acelaşi timp), văzuse tot felul de oameni, asta însemna că dacă trenul s-ar fi oprit noaptea într-o sută de staţii, el ar fi auzit o sută de istorii diferite. Atâta diversitate îl făcu să ameţească.
Între timp, cei doi tăcuseră. Cel din dreapta scoase ţigările şi îşi servi interlocutorul. În întuneric se iviră alternând două luminiţe, amintind de semaforul plasat lângă trecerea de nivel.
– Totu-i de rahat, zise cel din stânga.
Soloviov îşi aminti unde văzuse nişte siluete ca astea. Erau garguiele de la catedrala Notre-Dame, desenate pe coperta manualului de istorie.
A doua zi, la ora trei, trenul sosi la Simferopol. Ploua în capitala Crimeii. Probabil că abia începuse, pentru că din asfaltul încins se mai ridicau încă aburi. După ce stătu la o coadă mică la casă, Soloviov cumpără un bilet de troleibuz până la Ialta. Se decise să folosească uimitoarea linie interurbană de troleibuz, poate unică în lume. Drumul de la Simferopol la Ialta îl uimise chiar şi pe generalul Larionov, greu de impresionat la vremea aceea, care apucase ziua dării ei în folosinţă. În mintea lui nu încăpea decât calea ferată, imaginaţia nu-i şoptise niciodată că poate exista un alt fel de cale de transport interurban.
Generalul îşi amintea perfect cum făcea drumul ăsta cu trăsura (birourile lui erau la parterul hotelului Oreanda), după cum îşi amintea şi de trăsurile cu roţi de cauciuc, şi de schimbarea cailor la Aluşta. Nu reuşea să priceapă de ce troleibuzul trebuia să le înlocuiască pe toate. Îşi dădea seama că, spre deosebire de calea ferată, linia de troleibuz nu era adecvată pentru transportul armamentului greu sau al unui număr cât de cât semnificativ de trupe. Totuşi, în ciuda faptului că linia de troleibuz nu avea importanţă strategică, generalul începuse, în cele din urmă, să privească inovaţia cu bunăvoinţă şi, cum-necum, într-o primăvară călătorise cu troleibuzul până la Gurzuf.
Odată venit troleibuzul, Soloviov se aşeză pe scaunul din spate, la fereastră, conform locului indicat pe bilet. Călătorii urcau pe la uşa din faţă şi îşi puneau bagajul pe platforma din spate, blocând complet uşa rămasă oricum închisă. Aproape toţi cei din troleibuz erau vilegiaturişti. Se trânteau pe scaune şi îşi ştergeau năduşeala cu marginile tricoului. Excepţie făceau, judecând după cum arătau, un muncitor cu o fetiţă de vreo zece ani, aşezaţi nu departe de Soloviov. Nici bagaje nu prea aveau.
În ciuda ploii, zăduful nu se domolea. Aerul deveni respirabil numai când troleibuzul ieşi din oraş şi luă o viteză neobişnuită pentru un astfel de vehicul. Ca la comandă, perdelele pestriţe de nailon zburară afară şi izbiră faţa exterioară a geamului, fluturarea lor sincronă dădu troleibuzului un aspect sărbătoresc, chiar de alai cu nuntaşi. Când începu urcuşul prin defileul Ciongar, fetiţei muncitorului îi veni să verse. Tatăl scoase un chibrit din cutie şi o sfătui să-l sugă. Remediul popular se dovedi ineficient. Fetiţa se uită la chibrit şi la degetele lui aspre şi începu să verse.
După defileul Ciongar, vremea se schimbă cu totul. Norii de ploaie rămaseră în spatele părţii de nord a lanţului, iar parbrizul troleibuzului, care începuse să urce prudent serpentinele, fu izbit de soare, care, luând pe neaşteptate locul ploii, strălucea pe cerul de un albastru curat. Soarele şi cerul deopotrivă se reflectau ca într-o oglindă undeva departe, jos, revărsându-şi mozaicul de culori printre chiparoşii care treceau plutind prin dreptul ferestrei. Aşa ajunse Soloviov să vadă marea pentru prima dată.
Era familiarizat, desigur, cu amintirile din copilărie ale generalului Larionov, găsite într-o arhivă a emigraţiei şi publicate de aceeaşi A. Dupont. În ciuda faptului că textul era fragmentar şi că autorul îşi exprimase dorinţa să-i fie studiate datele biografice referitoare numai la vârsta maturităţii, se păstrase totuşi descrierea primei lui întâlniri cu marea, din care rezulta că familia viitorului comandant de armată ajunsese la Ialta tot de la Simferopol, deşi exista şi atunci posibilitatea de a merge pe calea ferată la Sevastopol, iar de acolo la Ialta – de-a lungul litoralului.
La cei cinci ani ai lui, Larionov reuşise să ţină minte că familia se deplasase cu două trăsuri pe arcuri. Expresia „pe arcuri“ o ţinuse minte foarte bine, pentru că o repetase tot drumul (după cum menţionam, până la trei ani şi jumătate copilul nu vorbise, recuperând mult după aceea). Trăsura lui Larionov cel mic era condusă de un tătar în vârstă, un bărbat frumos, îmbrăcat dichisit, a cărui limbă rusă era, fără doar şi poate, sub nivelul celei vorbite de ceilalţi călători. Fiind comunicativ din fire, el reacţionase imediat la cuvintele „pe arcuri“ şi se aplecase de fiecare dată de pe capră ca să arate cu codirişca locul unde se aflau arcurile. Memorialistului i-a rămas în minte doar imaginea cu vizitiul aplecat întro parte, cu broboane mici de năduşeală pe frunte şi cu un zâmbet binevoitor.
Ca şi pe Soloviov, pe viitorul general îl uimise schimbarea bruscă a vremii în defileul Ciongar. În notele publicate a amintit de jocul petelor de soare pe valuri, printre chiparoşii ce se deplasau încet-încet. A menţionat în mod special prospeţimea vântului, suflând nu dinspre crângurile pline de praf de la marginea drumului, ci dinspre văzduhul de peruzea, răcoros, unde cerul se unea pe nesimţite cu marea. Vântul făcea să freamete şuviţele deschise la culoare ale guvernantei englezoaice, rochia uşoară a mamei şi panglicile de toate culorile împletite în coama calului.
Memoria asociativă a generalului l-a făcut să vorbească şi despre vântul pătrunzător din defileul Ciongar, la data de 1 noiembrie 1920, când, istoviţi de luptele inegale, cei rămaşi să apere Crimeea se retrăseseră spre porturi. Potrivit părerii lui A. Dupont, descrierea amănunţită a momentului retragerii se găsea în fragmentele pierdute. În sprijinul acestei idei vine aluzia voalată a generalului, care poate fi privită ca o intenţie de a reveni la tema atinsă doar în treacăt. Dintre evenimentele din noiembrie el îl aminteşte doar pe acela când, potrivit propriei mărturii, urmărind prin viscolul din Ciongar retragerea Armatei Albe (mai albă ca niciodată), nu văzuse nimic în afară de cele două trăsuri pe arcuri, coborând fără grabă spre mare.

Troleibuzul înainta de-a lungul ţărmului. Acum pasagerii puteau să vadă marea şi să-i simtă răcoarea cam sărată. De vreo două ori, la ordinul miliţiei, maşinile de pe şosea se opriră, lăsând să treacă alaiul guvernamental. Privind maşinile care goneau ca vântul, puteai mai degrabă să ghiceşti decât să vezi feţele preocupate ale miniştrilor. Se duceau la odihnă cu gândul că finanţarea peninsulei e la pământ. Asta se vedea, în primul rând, după felul cum arătau palatele nobilimii ruse. Nici starea drumurilor nu era mai bună. Soarele verii şi ploile iernii, combinate cu procesul de erodare, lăsaseră nenumărate găuri şi crăpături. Crăpăturile fuseseră astupate pe ici, pe colo, asta se întâmplase numai pe traseul oficial – dar şi acolo parţial, după cum ghici Soloviov, săltând din când în când pe scaunul din spate. Transferul Crimeii către Uzbekistan i se păru ilogic.

În timp ce se apropiau de Ialta, soarele avu timp să se ascundă după muntele Ai-Petri. Lumina lui era întunecată de norul lăţit pe culme şi forma nişte raze stranii, foarte drepte, ca de reflector. Munţii înconjurau staţiunea din trei părţi, lăsând liber numai bulevardul ce cobora repede spre mare. La Ialta începu să se simtă prospeţimea serii şi, odată cu ea, inima lui Soloviov fu cuprinsă de nelinişte. Era sentimentul obişnuit al celui care urmează să înnopteze într-un loc necunoscut.

Soloviov coborî din troleibuz şi fu înconjurat de femei. Îi propuneau, întrerupându-se una pe alta, să închirieze o cameră. Posibilităţile erau atât de numeroase, încât tânărul istoric se pierdu cu firea. Putea alege între un pat la comun, o cameră separată sau o vilă. Îl pofteau să se instaleze ba lângă cinematograful Spartak, ba lângă muzeul Cehov sau chiar pe strada Leningradskaia. Soloviov nu cunoştea oraşul. La presiunea femeilor entuziaste, se chinui să-şi aleagă, între atâtea oferte, viitoarea locuinţă. Inima aspirantului petersburghez îi dădea ghes să aleagă vecinătatea lui Cehov, dar era vorba de o vilă întreagă, pentru care nu i-ar fi ajuns toată bursa primită. Strada Leningradskaia, dată fiind revenirea oraşului la numele iniţial, suna inacceptabil. După oarecare ezitări, optă pentru cinematograful Spartak, aproape de strada Palmiro Togliatti, unde se afla una dintre locuinţele propuse.

Soloviov îşi aminti de momentul când, lovind raftul cu inelul cu camee, Nadejda Nikiforovna scosese din el şi-i înmânase solemn romanul Spartacus de Giovagnoli. Îşi aminti de asemenea că discutaseră pe urmă cartea şi Nadejda Nikiforovna, emoţionată de povestea inventată, vărsase lacrimi amare, cum i se întâmplase şi tânărului Soloviov. Se vede treaba că tare îl mai compătimise pe gladiator. În clipa aceea, Soloviov luase hotărârea fermă să se însoare cu ea. În ce-l priveşte pe Palmiro Togliatti, numele suna frumos, îi plăcea lui Soloviov, deşi îl bănuia de legături cu comuniştii.

Până la Spartak merseră cu troleibuzul. Traversară şi ajunseră pe strada Togliatti – o stradă îngustă, liniştită şi plină de verdeaţă. Curtea casei îi plăcu lui Soloviov. Ca şi numele străzii, toată atmosfera era italienească: terasele, scările întortocheate ce duceau la ele, frânghiile cu rufe întinse între ferestre, platanul stufos acoperindu- le pe toate. Aşa, cel puţin, îşi imagina Soloviov Italia.

Urcând scara abruptă de lemn în urma doamnei care îl luase în grijă, Soloviov îi examină picioarele nerase, care reuşeau să scoată din trepte (ca, de altfel, şi picioarele lui Soloviov) nişte zgomote puternice: un fel de bocănit, de scârţâit şi ţiuit, ceva de necrezut. Zgomotul asurzitor îl făcu pe tânăr să-şi imagineze un imens instrument dezacordat. După ce traversară o terasă garnisită cu ghivece cu flori, Soloviov şi însoţitoarea lui intrară pe un culoar slab luminat. Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, Soloviov văzu câteva plite cu gaz şi se gândi că a nimerit într-o comunalkă. Era chiar o comunalkă, pe care, prin nişte soluţii arhitecturale complicate, reuşiseră s-o separe de camerele destinate lui Soloviov. Intrarea, care nu se vedea în primul moment, era ascunsă după un ieşind al peretelui. Doamna scoase din gentuţă cheia şi, făcându-i cu ochiul lui Soloviov, deschise uşa.

Apartamentul consta din două camere alăturate şi o verandă vitrată. Uşa spre cea de-a doua cameră era încuiată. Soloviov fu înştiinţat că acolo se aflau lucrurile proprietarilor, care nu erau destinate chiriaşilor. Dar că prima cameră, cea cu ieşire la verandă, era la dispoziţia lui. Veranda ţinea loc şi de bucătărie: acolo se găseau o plită, o masă mică şi un dulăpior cu veselă. Într-un colţ mai îndepărtat al verandei era amplasată o construcţie acoperită cu placaj, semănând cu o cabină telefonică.

– Toaleta, zise însoţitoarea şi, ca să fie mai convingătoare, trase apa.

Femeia notă datele din buletin ale lui Soloviov, luă banii pe două săptămâni în avans şi, făcând cu ochiul la fel de misterios, dispăru pe uşă. Când tropăiturile pe scară se stinseră, Soloviov închise uşa pe dinăuntru şi începu să-şi desfacă bagajul. Mai întâi, îşi scoase din geanta de voiaj chiloţii de baie. Şi-i puse pe el, apoi scoase un prosop pluşat şi-l introduse frumuşel într-un rucsac mic. Vârî cheia în buzunarul şortului şi aruncă o privire în jur. Era pregătit pentru prima lui întâlnire cu marea.

Traducere din rusă de Adriana Liciu

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu Editura Humanitas Fiction, 2015

Publicăm, în avanpremieră, textul de mai sus, ca şi atâtea altele, din cărţi aflate sub tipar, în virtutea raporturilor colegiale pe care le-am avut cu Editura Humanitas. O comunicare din 24 septembrie 2015 din partea Judecătoriei Sectorului1 Bucureşti ne obligă să punem sub semnul întrebării aceste raporturi, considerate fireşti de către noi până deunăzi. Suntem informaţi că S.C. Humanitas S.A. a depus o cerere de chemare în judecată a Uniunii Scriitorilor din România, care este editorul României literare, solicitând plata sumei de 10.000 de lei şi constatarea inexistenţei pe viitor a dreptului pârâtei de a solicita plăţi suplimentare în temeiul Legii 35/1994 privind timbrul cultural, câtă vreme această lege ar fi, în opinia reclamantului, neconstituţională. Atragem atenţia că Legea 35/1994 a fost declarată constituţională printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale, iar până la o nouă hotărâre, Legea este în vigoare, ceea ce incumbă editurii obligaţia de a plăti taxa de timbru şi, în nici un caz, de a solicita, sub un pretext sau altul, returnarea unor sume deja plătite. În hotărârea Curţii Constituţ ionale se afirmă că nerespectarea unei legi atrage după sine interzicerea dreptului de a o reclama ca invalidă.
Publicarea în avanpremieră în revistă a unor texte a constituit şi constituie o formă de publicitate. România literară nu a solicitat niciodată plată pentru acest fel de publicitate. A făcut-o din spiritul de colegialitate la care ne-am referit. În condiţiile procesului pe care S.C. Humanitas S.A. îl intentează USR, ne vedem siliţi să suspendăm orice fel de publicitate a cărei beneficiară să fie S.C. Humanitas S.A. Textul de mai sus este cel din urmă căruia îi dăm curs înainte de încheierea litigiului dintre USR şi S.C. Humanitas S.A. (N.M.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara