Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Evgheni Popov în căutarea spiritualităţii pierdute de Margareta Şipoş


Evgheni Popov spune despre sine că s-a născut în oraşul K., situat pe marele fluviu E., care-şi poartă apele în sus, spre oceanul î. Despre acelaşi Evgheni Popov, Vasili Aksionov (cei doi, împreună cu alţi câţiva scriitori, au iniţiat şi au editat în "samizdat" celebra revistă "Metropol", care mult a supărat autorităţile sovietice ale vremii, bucurându-se, în schimb, de mare interes şi simpatie în Europa şi SUA), aşadar, Aksionov spune că E. Popov nu încetează să-şi uimească cititorii. Amatorii de clasificări, susţine el, îl pot include pe Evg. Popov în rândul postmoderniştilor, o voce în corul dodecafonic ale cărui teme sunt mizeria spirituală şi prăbuşirile epocii postsovietice.
Dar, de la o carte la alta, scriitorul refuză să se bucure de succesele obţinute prin mijloacele artistice omologate până acum şi apreciate de cititori, el continuă să exploreze teritorii noi şi, iată, e pe cale să apară o originală epopee, un fel de călătorie la întâmplare, sub pânze multicolore, asemănătoare călătoriei lui Pantagruel.
Oferim cititorului român povestirea de faţă, din volumul Opera celor trei cerşetori, prefaţat de Vasili Aksionov.

Omul de litere Gdov a ieşit de la restaurantul "Bavaria" către ora unu noaptea. Regretând că nu luase de la crâşmă o scobitoare, îşi vârî degetul în gură pentru a se scobi între dinţi după o cină copioasă, din care nu lipsiseră peştele roşu, pulpa de porc, berea de butoi nefiltrată şi multe altele foarte apetisante. Strada Tverskaia, ducând până în Piaţa Triumfalnaia, unde se află monumentul lui Maiakovski şi sclipesc luminile restaurantului "Pekin", îşi trăia viaţa obişnuită. "Câtă amărăciune mai există încă dincolo de fiecare gemuleţ rus luminat", oftă literatul.

Uliana Vladimirovna Lifantieva-Gorceakova, anul naşterii 1964, persoană fină, exilată vremelnic de către soţ în afara oraşului, la vilă, pentru că se pusese iar pe băut, şedea la etajul întâi al vilei lor modeste, în încăperea numită camera cu şemineu. Se uita la televizor, citea un ziar din care prima pagină fusese ruptă. Kîsenka, o pisică grasă, se freca tot timpul de picioarele frumoase ale femeii, nesluţite încă de artrită. Era o pisică cu mustăţi lungi, neagră, şi ea frumoasă, ai cărei ochi verzi ba se aprindeau, ba se stingeau în semiobscuritate, în funcţie de imaginea care apărea la televizor. Cu vârful piciorului gol, stăpâna casei împingea pisica şi-şi turna pe fundul paharului câte un pic de "Ballantine's". Din sticla de un litru, cumpărată pe furiş de soţ la "Tax free shop" de pe aeroportul Sharm-el-Sheik (Egipt), chiar înainte ca charter-ul să decoleze, iar apoi să aterizeze pe aeroportul Domodedovo (Moscova). Nu adăuga sifon sau vreo altă apă, bea cu înghiţituri mici.
Ca de obicei, la televizor cântau şi dansau mutre boite, glumeau glumeţii, analiştii analizau, ba însuşi preşedintele pleca într-o vizită sau îi spunea ceva important obositului său popor. Pe Uliana Vladimirovna o durea în cot de toate astea.
Se duse la fereastră, dar nici acolo nu era nimic deosebit de văzut. Priveliştea superbă a ţinutului deluros, acoperit de păduri, fusese astupată de vila în construcţie a unui vameş de succes din Capitală care, spunea, îşi construia o "fazenda" exact ca aceasta şi la Soci, oraşul său natal, fără să-şi facă nici un fel de griji că va fi cândva băgat la puşcărie. Dar dacă nu-l bagă? În dreapta se înălţa palatul modernist al unui celebru regizor de teatru, îmbogăţit din munca cinstită întru propăşirea eroticii. În teatrul creat de el, orice plătitor de bilet putea să vadă pe viu organe genitale de ambele sexe chiar şi în piesa lui N.V. Gogol "Revizorul", devenită în acest an hitul stagiunii. Drept în faţa Ulianei Vladimirovna, se profila fundul enorm al vecinei Kodzoeva, al cărei trunchi era aplecat asupra straturilor din grădină. Ca în desenele pictorului japonez Hokusai, care a descoperit secretul, pierdut de europeni, al perspectivei inverse.
Mai demult, când se născuse Uliana Vladimirovna, în marele oraş K., de pe măreţul fluviu siberian E., care se varsă în Oceanul Îngheţat, totul era mai vesel. Citea mult, scria versuri, îşi petrecea zorii tinereţii ei ceţoase pe strada Fundătura Comunistă, fostă Lagărului, fostă August Bebel. Era fiica muncitoarei orfane Katia, din gara F. de pe linia est-siberiană, unde mica -burghezie a oraşului îşi păştea vacile chiar sub privirea lui Lenin, cel din beton armat, şi fiică a lui Vovik, fante de oraş, care la rândul său era odrasla lui Lifantiev, şef de partid în administraţia locală, care, provenind din colhoznici, ajunsese şi el în rândul oamenilor de anvergură şi dobândise totul prin munca sa. În schimb Vovik fusese de mic o puşlama. Bea, fuma, se purta huliganic, cânta la instrumente de jazz. Aşa că tatăl, temându-se de scandal, l-a silit să o ia de nevastă pe Katka, după ce licheaua de fiu-său a lăsat-o grea. Pe vremea aceea, scandalurile erau privite cu asprime, nu ca acuma, când viaţa spirituală a scăzut la zero, dar, din fericire, atâta timp cât n-a trecut dincolo de cota zero, mai există speranţe. Mama lui Vovik o ura - cum altfel? - "pe căţeaua de la ţară, care l-a nenorocit pe băiatul neprihănit, crescut sub ochii ei". Cu tot tatăl lui sus-pus, Vovik a fost totuşi condamnat la doi ani de puşcărie. Decoraţiile din metale preţioase pe care le cumpărase de la veterani încă i s-ar mai fi trecut cu vederea, dar, în stare de ebrietate medie şi de faţă cu publicul, aruncase în râul E. aparatura scumpă a rock-grupului de jazz concurent, "Voci de cedru". Iar pe liderul grupului, o lichea şi ăla, dar şi fiu al Efrosinei Matveevna Dukeeva, din comitetul regional al P.C.U.S, l-a cotonogit cu picioarele, trântindu-l lângă monumentul orăşenesc al aceluiaşi Lenin. La proces, tânărul a plâns, a cooperat cu anchetatorii. La întrebarea "Ce-aţi făcut cu sintetizatorul?" - a răspuns cu voce tremurândă: "L-am predat apei". Din detenţie, Vovik nu s-a întors. Mai exact, s-a întors dar nu acasă, ci a început să trăiască la altă femeie, o tadjică cu dinţi de aur şi cu faţa ca o lună, şefă de sală la restaurantul "Sever". De tăticul lui nu se mai temea, treburile bătrânului Lifantiev începuseră să scârţâie mai ales după reţinerea fiului, şi era cât pe ce să fie chiar el săltat după jaful de la construcţia unei importante magistrale la care a diminuat cu 10 centimetri stratul de pietriş necesar la crearea unei fundaţii de calitate a drumului. Iar în loc de nisip calibrat, a folosit unul obişnuit, dintr-o carieră apropiată, situată lângă cimitirul Badalîk.
Înainte de a ieşi la pensie, omul acesta, în fond un tip de treabă, a reuşit totuşi "să rezolve"pentru noră şi nepoată o garsonieră: în strada Fundătura Comunistă, de care s-a mai pomenit, undeva la periferie, un Ceriomuşki local, unde muierile din împrejurimi în loc de "pipi" spuneau "pişat" ş...ţ.
Uliana Vladimirovna, care dobândise la Moscova o diplomă de absolventă a unei facultăţi, dar nu lucrase nici măcar o secundă în specialitatea sa, îi turnă Kîsenkăi în farfurioară mâncare pentru pisici "Royal canin persian". Animalul începu să ronţăie voios grăunţele astea tari, maronii, urât mirositoare. Uliana Vladimirovna îşi făcu un sandviş cu icre negre, sorbi din nou din pahar, deschise din nou ziarul.
"... respectatul regizor de film Nikita Mihalkov, fiul lui Mihalkov, a plecat în Africa." (Bine ar fi pentru totdeauna, îşi spuse cu dezgust Uliana, care considera că filmul "Bărbierul din Siberia" e un kitsch). "Moderatorul de televiziune Vladimir Pozner, împreună cu fratele său Pavel, a deschis la Moscova un restaurant franţuzesc, unde se mănâncă broaşte şi stridii". ŤSuma care i se impută "Iukos"-ului se ridică la 3,4 miliarde de dolari. Dacă ai pune pe muchie, strânse una lângă alta, noile bancnote de un dolar, lungimea lor totală va fi aproximativ de 340 de kilometri. Ceea ce înseamnă de trei ori şoseaua de centură construită de guvernatorul Moscovei, Iuri Lujkov, a cărui soţie, care are un capital de 1,1 mi­li­arde de "verzişori", figurează şi ea în lista miliardarilor din revista "Forbes".ť
- Arată a om bun Hodorovski cu ochelari, se înduioşă ea şi descoperi cu uimire că mai jos de pântec se trezise ceva ca un sentiment viu faţă de acest oligarh căzut în dizgraţie.
"Cu cât mai mare va fi ajutorul dezinteresat pe care-l acordaţi celor nevoiaşi, cu atât mai pozitive vor fi schimbările din viaţa voastră".
- Aşa e! se înduioşă ea şi începu s-o mângâie pe Kîsenka, strânsă ghem. Kîsia torcea fericită. Televizorul orăcăia şi totul a fost bine până când Uliana Vladimirovna a dat brusc în ziar peste o informaţie care o ului şi anume că în Rusia, în sfârşit, s-au acceptat pentru unele produse alimentare oarecari modificări genetice în culturile agricole. Un soi de orez şi de sfeclă de zahăr, trei soiuri de soia, două de cartofi, şase de porumb.
- Ce înseamnă produse modificate genetic? se perpelea ea. Îmi vor provoca moartea înainte de a fi să mor de moartea mea, sau dimpotrivă?
"şi iată că într-o zi, din cauza dificultăţilor economice ale perioadei de tranziţie, a fost emis un ordin să fie omorâţi toţi urşii. Au fost duşi în afara oraşului, cuştile au fost înşirate pe un maidan, a sosit un detaşament de miliţieni. Când o ursoaică mare a fost rănită la cap, aceasta s-a ridicat pe picioarele dinapoi, a început să urle şi să sfâşie cu labele plasa de sârmă a cuştii. Mulţi dintre miliţieni plângeau".
- Nemernicii! Nemernicii! începu să bată cu pumnii ei mici pe suprafaţa de ceramică a mesei modulare, piesa cea mai decorativă a salonului cu şemineu. Ce nemernici sunt în jurul nostru, cu toţii: ucid şi plâng, plâng şi ucid!
Un strop de salivă produs de furie îi rămase în colţul buzelor, Uliana Vladimirovna reuşi să se stăpânească şi să continue lectura.
... " la o sută de ani ai săi, chirurgul Feodor Grigorevici Uglov susţine că de două ori pe săptămână, negreşit, face sex, dar iată că Zinaida Baranova, o femeie fenomenală din Krasnodar, afirmă, iar martorii confirmă, că de patru ani trăieşte fără hrană şi fără apă. Femeia susţine că celulele corpului ei s-au obişnuit să se hrănească cu aşa-numita energie neblocată a soarelui şi să o transforme în substanţe necesare organismului".
Uliana Vladimirovna spuse:
- Acuma mă aflu în cer şi vă scriu de pe lumea cealaltă pentru a susţine ceea ce am ştiut dintotdeauna - viaţa e veşnică!

De fapt însă, nu gândea aşa întotdeauna, deoarece în general mult timp nu gândise. Persoană fină, un produs straniu al poporului sovietic modificat genetic de către comunişti, la început pur şi simplu a trăit ca o floare sau ca o legumă, crezând în steaua ei norocoasă, a intrat în­tr-unul din institutele pedagogice care, fireşte, după perestroikă a devenit universitate. Fiind deşteaptă, a fost foarte slabă la învăţătură, în schimb a continuat să citească foarte mult, ceea ce mai târziu nu i-a fost absolut de nici un folos. Era încă - de ce să n-o spunem? - frumoasă. Talie subţire, piept generos, pe acest piept o cruce, feţişoară de păpuşă, cu buze subţiri, capricios arcuite. Iar când puterea sovietică apucase să se sleiască, când pentru valută se mai făcea închisoare, începuse să se gândească serios dacă n-ar fi bine să se prostitueze pe valută. Tocmai atunci însă s-a îndrăgostit de ea Iuri Gorceakov, cu studii de fizică neterminate, un student veşnic din nobilii nelichidaţi total; cu zece ani mai mare decât ea, lucra ca portar, mergea la biserică, bea vin alcoolizat, răspândea tipărituri samizdat şi visa să scrie continuarea la "1984" a lui Orwel. Răspândea şi ea tipărituri samizdat, ba chiar a scris o poezie care a avut o largă notorietate în cercuri restrânse. "Comuniştii sunt călăi"! Ar fi ajuns, vezi bine, amândoi la închisoare, dar tocmai atunci au bubuit vremurile noi şi, după pelerinajele "la Puşkin" şi confruntările cu "sovieticii fanatici" pe "Vasilievski Spusk", Iuri s-a apucat deodată să cumpere terenuri şi să mute locatarii din marile apartamente în comun, a început să-şi dea importanţă spunându-şi rielter - agent imobiliar.
Anii au trecut. Iuri Ilarionovici a învăţat să pună osul la muncă, avea chiar şi o firmă imobiliară, copii, din păcate, nu aveau, nu aveau, nu aveau. A existat, e drept, o împrejurare când ar fi putut să fie un copil, dar au transferat posibilitatea aceasta pentru un viitor mai îndestulat, numai că un asemenea viitor un există niciodată. În schimb, aveau acuma un superb apartament de trei camere într-un raion-dormitor din Moscova, un imobil la "Kniajnii les", - aşezare de bogătaşi -, o maşină "Peugeot 347", fabricat în 1999. Iar în loc de copil, a apărut Kîsenka. Uliana Vladimirovna, lăsată ani de zile de capul ei, trăia liber, ca vântul sau ca iarba. Mergea la expoziţii, la vernisaje, la prezentări. La Moscova era cunoscută ca un sponsor generos, în stare uneori să dea pe lucrarea unui pictor începător 200-300 de dolari. După ce bea, se simţea încă şi mai stăpână pe sine, mai liberă. Se desfăta cu această siguranţă de sine, cu libertatea. Ca un pescăruş, sau o barză. Ca o pisică, străină de lumea umană în care trăieşte, având, de fapt, propriul ei cosmos, într-o altă dimensiune. Notabil e că Uliana Vladimirovna nu şi-a înşelat niciodată soţul, în ciuda multitudinii de propuneri măgulitoare şi profitabile. Fostului disident îi convenea, în general, starea de lucruri, îl apucau furiile numai când, încet-încet, ea începea să bea mai mult decât de obicei. Viaţa agentului imobiliar-democrat e complicată, el însă - şi se cuvine să-i recunoaştem meritele - nu era un fraier care să n-aibă după ce bea apă, ştia să se învârtească pentru a trăi. Era întreg la mansardă, nu i-o găuriseră gâştele, cum plastic se exprimă poporul postsovietic. Când a început sfârşitul perestroikăi, a primit de câteva ori ameninţări, iar într-o noapte, chiar la firma lui, i-au fost legate mâinile şi picioarele, orificiul gurii i-a fost lipit cu scoch, i-a fost golit seiful. Aşa s-a călit oţelul capitalist. Nici el nu şi-a înşelat niciodată soţia. Şi, în general, se iubeau, iar cel ce va spune că aşa ceva nu e cu putinţă e un prost. Pur şi simplu, fericirea lor se erodase, era prizărită, spălăcită de parcă trecuseră apele peste ea, cum practic, prizărit, erodat era totul în jur, în pofida speranţelor oamenilor muncii şi a trândavilor care, întâmplător, se eschivaseră de la comunism. Când se îmbăta, Uliana Vladimirovna medita îndelung la timpul acela straniu când ziarele erau buimace de propria lor cutezanţă, ca nişte ţânţari îmbătaţi de sânge, iar bani încă nu avea nimeni. Bine ar fi fost să poţi întoarce vremurile acelea, poate atunci li s-ar fi născut şi lor un copilaş! O fetiţă, de exemplu, ar fi avut acuma şaisprezece ani. Câte griji, nu cumva să-i apară în calea vieţii vreun bărbat stricat, nu cumva, lipsită de experienţă, să-şi rateze viaţa!
Iar Kîsenka a apărut pe neaşteptate, venind din universul ei paralel şi oprindu-se în pragul universului uman. Au luat în apartament pisoiaşul care mieuna disperat, cu lăbuţele lui fragile, i-au dat lapte într-o farfurioară. Pisoiul a adormit fără griji, pe un pulover vechi. Au castrat pisica. După aceea niciodată n-a mai ieşit în stradă.
Şi uite, Uliana Vladimirovna n-a ajuns niciodată la ospiciu şi nici n-avea de gând să ajungă vreodată. Beţiile ei erau rare şi paşnice. Bea "câte un strop", tolănită în pat, citea ziarul, se uita la televizor, uneori discuta cu el. Atâta tot! şi chiar nu pricepea de ce oare bărbatul ei îşi ieşea din minţi? Urla cu o voce neplăcută, alerga aşa burtos prin apartament, pe picioarele lui scurte, agitându-şi pumnişorii neputincioşi, o numea căţea, element parazit, alcoolică.
În replică, îşi scotea şi ea ghearele. I-a stricat viaţa şi câştigă prea puţin pentru a se purta cu atâta impertinenţă, e un om de nimic, babalâc, bădăran, un impotent cu ochii holbaţi prosteşte ca două blide de tinichea. Ce nu sunt în stare să spună femeile dacă vor neapărat!
Replica şi el, pufnind de enervare dar din principiu refuzând s-o lovească, repeta trist, ca un ecou, că viaţa e complicată, iar Uliana e un element care trăieşte veşnic pe banii altuia, că patima beţiei o apucă tocmai în momentul când el se străduieşte din toate puterile pentru a urca încă o treaptă spre bogăţie. Ca vameşul, ca regizorul, asemenea Kozdoevei sau ca un electron. Pe treapta aceea vor uita în general să se gândească la bani, aşa că rău a făcut ea că a ucis în el un mare om, făcând un demiurg să coboare la nivelul unui mitocan, mereu în goană după arginţi pentru a asigura un mod de viaţă care lui îi e nesuferit. "Om de nimic, ce eşti, căcăciosule, ce poţi tu să ştii despre viaţă?", râdea, beată, nevasta. Şi aşa mai departe. Mulţi dintre cei ce citesc aceste rânduri înţeleg despre ce vorbesc, iar celui care nu înţelege, n-ai ce să-i explici.
"Acuma mă aflu în cer şi vă scriu de pe lumea cealaltă ca să confirm ceea ce am ştiut dintotdeauna - că viaţa e veşnică". Repetă din nou fraza aceasta care, trebuie s-o spunem răspicat, e prostească, bombastică şi, stilistic, agramată. Oftă din rărunchi, privind în jur. În "camera cu şemineu", era curat, plăcut. În jurul ei totul era strălucitor - şi geamurile, şi vasele, şi sufletul, şi gândurile. Doar viaţa spirituală fusese pierdută.
- E timpul prietene, e timpul să terminăm cu toate astea, spuse Uliana Vladimirovna.
Pisica o privea atent în ochi. Uliana Vladimirovna coborî la subsol. Luă din debara o sfoară de rufe nouă. Tot acolo, la subsol, aveau şi o saună. Şi, imaginaţi-vă, chiar şi o mică piscină, de dimensiunile unei căzi mari de baie. Să tot trăieşti. Urcă din nou în odaia cu şemineu. Sfoara era prea scurtă, puse un scaun pe masă. Inspiră. Expiră. Oftă pentru ultima oară şi...
- Ce faci acolo, curvo? şuieră deodată cu mânie, clar, Kîsenka, arcuindu-se toată, cu ochii-i sticloşi scăpărând, şi lepădând în sfârşit obişnuita-i mască de animal nevorbitor de limba rusă. Ce-i, ai înnebunit cu totul, lepădătură ce eşti! Ce-ţi lipseşte? Ce viaţă spirituală? Ce vă tot lipseşte, rahaţilor? Ce, ai uitat ce te-a învăţat Ignati Brianceaninov? Păcatele capitale, care îl fac pe om vinovat de moarte veşnică sau de pieire sunt: trufia, care aruncă dispreţul asupra tuturor, care cere din partea altora slugărnicie, gata să se înalţe la cer şi să fie asemenea Atotputernicului, sufletul nesătul sau setea de arginţi a lui Iuda, care nu-i lasă omului măcar un minut să se gândească la viaţa spirituală, pizma, care te împinge la tot felul de ticăloşii faţă de aproapele, mânia de neînfrânt, gata să săvârşească îngrozitoare fărădelegi, lenea, sau totala desconsiderare a sufletului, nesocotirea căinţei până în zilele ultime ale vieţii şi, în sfârşit, disperarea sau sentimentul contrar nădejdii totale în Dumnezeu, în mare mila Domnului, tăgăduind în Domnul bunătatea tatălui, mergând până la gândul sinuciderii, bombăni pisica.
Uliana Vladimirovna încremeni. Uliana Vladimirovna se clătină pe picioare. Apucă să bage de seamă că peste fereastra camerei cu şemineu se întinsese deodată un văl strălucitor, pe care, în făgaşul luminii cerului se contura o biserică albă, deasupra apei întunecate. Şi la biata sinucigaşă se uita cu blândeţe chipul copilaşului nenăscut, mielul Domnului, chemat să-şi salveze măicuţa. Un fulger. Bubuitura unui tunet. Vedenia dispăru. Uliana Vladimirovna se prăbuşi de pe scaun, peste masă, căzu pe podea.
Dar, din fericire, nu şi-a făcut nici un rău, în afară de o mică vânătaie, pe care i-a fost uşor s-o acopere cu pudră înainte de a veni timpul să aibă o explicaţie cu soţul ei. Uliana Vladimirovna a susţinut mai târziu că în timp ce trupul ei plana spre podea, pentru o clipă, i-au crescut aripi. În prezent, nu mai foloseşte băuturi alcoolice, o dată pe lună însă fumează marihuana până la buimăceală, după care borăşte.

- Da, câtă amărăciune mai e în spatele fiecărei ferestre ruseşti luminate, repetă Gdov, scobindu-se cu o mână între dinţi şi ţinând cu cealaltă, în buzunar, un teanc subţire de bancnote ruseşti, pe care tocmai ce le primise de la editorul său, în restaurantul "Bavaria", pentru această povestire, menită să înalţe sufletul. Omul de litere renunţă să oprească un taxi, hotărându-se să meargă pe jos, să respire aerul înviorător al nopţii moscovite. Şi rău a făcut. Aproape de casă, s-au luat de el doi curcani, i-au cerut actele. Le-a răspuns impertinent, în sensul că întâi să şi le prezinte pe ale lor. Curcanii l-au legat pe scriitor şi l-au dus la punctul sanitar de trezire a beţivilor. Iar dimineaţa, până şi acei bani puţini dispăruseră. Nu mai erau, nu mai erau, nu mai era nimic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara