Dragă Anca,
Săptămâna trecută am pornit de la filozofie ca să ajung la literatură. Acum pornesc de la religie ca să ajung tot la literatură. Tu scrii de multă vreme pe teme religioase în pagina "Din polul plus" a revistei DilemaVeche. Ai îngrijit şi colecţia Înţelepciune şi credinţă de la Humanitas şi seria André Scrima, pentru care îţi sunt cu deosebire recunoscătoare, ca una care am avut norocul să-l cunosc pe cel care dă numele seriei. Din întâlnirile noastre întâmplătoare ştiu că nu dispreţuieşti nici literatura, de aceea sper să nu te superi că-ţi adresez paginile care urmează.
Întrebarea pe care mi-am pus-o la un moment dat şi pe care ţi-o adresez aici este: care dintre cei patru evanghelişti se dovedeşte cel mai convingător, literar vorbind? Aşadar care are, cel dintâi, harul scrisului? Dacă un cititor absolut obişnuit citeşte cele patru evanghelii la rând, aşa cum am făcut-o eu recent (mi-a luat două zile), care dintre ele are mai multe şanse nu neapărat să-l convingă, pentru că adevărul e în toate, ci să-l bucure, ca orice lucru făcut cu talent şi suflet? Sau, mergând mai departe pe acelaşi fir, care dintre ele a deschis mai multe uşi literare?
Înainte de a încerca un răspuns, să-ţi povestesc o întâmplare din studenţia mea de la Facultatea de Litere. Era înainte de 1989, iar religia, cum bine ştii, era la noi un teritoriu măcar indezirabil, dacă nu de-a dreptul periculos. Cursul şi seminarul de literatură comparată le făceam cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Temele religioase îi erau familiare, intime chiar, de aceea nu m-am mirat, ca mulţi alţii, când am auzit că şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Mănăstirea Văratec, devenind călugăriţă. Maica Benedicta, fosta noastră profesoară, a murit la 86 de ani. Oricum, la cursuri făcea trimiteri la literatura religioasă fără să se sinchisească de vreo oprelişte. Într-o zi, la seminarul grupei mele - eram doar două grupe în an - doamna Buşulenga ne-a întrebat, făcând unul din neaşteptatele salturi asociative care-i erau caracteristice, cum se numeau cei patru evanghelişti. Am început să ne bălbâim, să spunem timid un Matei, un Ioan, cred că eu l-am adăugat pe Luca, dar de al patrulea nu ne-am amintit cu nici un chip. Aproape ca în gluma cu "Cei patru evanghelişti au fost trei, Luca şi Matei", rimă care dovedeşte că şi alţii vor fi fost cândva într-o încurcătură asemănătoare. Din cei vreo 10-15 studenţi de la seminar (câteva colege erau foarte credincioase), nimeni n-a fost în stare să şi-l amintească pe al patrulea evanghelist, nimeni nu-i ştia pe toţi. Nu se făceau pe atunci ore de religie, în şcoală şi întrebarea ne luase pe nepregătite. Profesoara s-a mâniat ca niciodată, deşi nu era prima dată că ne prindea cu lacune culturale, ne-a certat fără cruţare şi a ieşit trântind uşa, deşi ora abia începuse. Ştiu că ne-am simţit cât se poate de prost (era o vreme când exista încă ruşinea inculturii, printre studenţi). Ajunsă acasă, la Braşov, am căutat repede în Biblia somptuoasă, cu coperţi tari şi pagini aurite, pe care o aveam, şi m-am lămurit că-l uitasem pe Marcu. N-am să comentez acum circumstanţele atenuante pe care le aveam cu toţii, pe-atunci, deşi azi lucrul sună ciudat. "Grijile erau destule", vorba poetului, iar noi eram încă foarte copilăroşi. Oricum, după ce am acoperit golul, după ce am citit şi ceva bibliografie pe temă, îmi dau seama că era oarecum firesc să-l uităm tocmai pe Marcu şi că, probabil, şi-acum mi s-ar întâmpla la fel.
N-o să intru aici în detalii şi dispute insolubile chiar pentru specialişti. O să ignor, pe cât posibil, chestiunea traducerilor şi a trădărilor semantice. Mă voi referi la evanghelii în felul în care ni le-a impus tradiţia, pe de o parte, şi în care le citeşte un ochi "inocent" azi, având la îndemână o versiune oarecare. (Întâmplător eu am avut una comentată, traducere de C. Cornilescu, apărută în 1996 la Life Publishers International). Închipuie-ţi un om ajuns la un hotel occidental şi găsind o singură carte pe noptieră, Noul Testament. O citeşte în întregime.
Pe cei patru naratori ai Noului Testament, adică ai noului "legământ", îi uneşte naraţiunea la persoana a III-a. Opţiunea asta e oarecum ciudată, literar vorbind, pentru că doi dintre autori fac parte dintre "cei doisprezece", au fost martori direcţi, Matei şi Ioan, iar doi vorbesc din auzite: Marcu i-a fost ucenic lui Petru, iar Luca a stat în preajma lui Pavel. Te-ai fi aşteptat deci ca Matei şi Ioan să folosească şi persoana I, "am văzut cu ochii mei" sau "ne-a spus...", nu şi ceilalţi doi, cărora viaţa lui Isus li s-a povestit. Desigur că motivul de profunzime al naraţiunilor la persoana a III-a e altul: în evanghelii, la persoana I nu vorbeşte decât Isus. Numai el spune Eu. Persoana I, precum şi a II-a, cea a discursului adresat, au o încărcătură hieratică, rezervată, poate din această cauză s-au impus atât de târziu, în proză: era nevoie mai întâi să se laicizeze. Apostolii le folosesc numai după moartea lui Isus şi prin contaminare cu sfinţenia lui. Luca e cel dintâi şi de aceea te ia prin surprindere: el îşi începe naraţiunea la persoana a II-a, i-o adresează unui om, lui Teofil. Dintr-o dată cuvintele lui devin mai apropiate, nu sunt o învăţătură generală, ci o împărtăşire prietenească: "...am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele" (Luca 1, 3).
Dar permite-mi, înainte de a trece mai departe, să recapitulez pe scurt ce se ştie despre cei patru autori ai evangheliilor, pentru a da puţină individualitate cărţilor lor. Din nou, n-am să intru în firele încâlcite ale ipotezelor şi disputelor, mă rezum la câteva lucruri acceptate de cei mai mulţi. Matei, numit şi Levi, a fost vameş, meserie dispreţuită, urâtă în vechime. El trebuia să strângă dări. Exegeţii au remarcat proprietatea şi exactitatea termenilor financiari pe care-i foloseşte în relatarea lui. Despre sine vorbeşte la persoana a III-a, în evanghelia care-i e atribuită, socotită multă vreme cea dintâi, cronologic vorbind, şi care a avut şi o versiune aramaică, azi pierdută, pe lângă cea greacă: "De acolo Isus a mers mai departe, şi a văzut un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: ŤVino după Mineť. Omul acela s-a sculat şi a mers după el" (Matei, 9,9). Se ştie că după ce e ospătat în casa lui Levi Matei, Isus trebuie să răspundă la acuza de a fi "prieten al vameşilor şi al păcătoşilor". Şi m-a izbit îndeosebi acest sfat, dat ucenicilor, care apare numai la fostul vameş: "Fără plată aţi primit, fără plată să daţi." Simbolul lui Matei este îngerul.
Marcu sau Ioan Marcu, numit de Petru "fiu" este şi unul dintre primii creştinaţi de acesta. Evanghelia lui, bazată pe mărturiile apostolului Petru, este cea mai scurtă (16 capitole, fiecare cu relativ puţine versete), iar concizia ei devine pe-alocuri ermetică. De aceea se uită. Există un paragraf, legat de momentul prinderii lui Isus, care a fost socotit de unii comentatori o trimitere la sine însuşi, cu atât mai mult cu cât apare numai şi numai în această evanghelie. M-a surprins şi pe mine, la lectură:
"Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.
După El mergea un tânăr, care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el a lăsat învelitoarea, şi a fugit în pielea goală" (Marcu, 14, 50-52).
Felul în care evangheliştii vorbesc despre ei înşişi seamănă adesea cu autoportretele ascunse pe care şi le fac pictorii în tablourile cu subiect biblic. Să fie aceasta semnătura lui Marcu? Să fi fost el de faţă la prinderea lui Isus? Chestiunea mă depăşeşte şi-i las pe specialişti să se ocupe de ea. Din punct de vedere literar însă, episodul e insolit şi de aceea nu poate trece nebăgat în seamă. Simbolul lui Marcu este leul.
Luca, pe care-l simt, într-un fel, cel mai aproape de cititorul de azi, tocmai din cauza formei epistolare pe care o ia, măcar în deschidere, textul lui, a fost cel mai "intelectual" dintre evanghelişti, primind o educaţie solidă, filozofică şi devenind medic. Ştii la fel de bine ca mine că medicii se ocupau la început şi de trup şi de suflet, metodă care, dacă ar fi regăsită de doctorii de azi ar duce, cred, la rezultate spectaculoase. El a fost unul dintre însoţitorii lui Pavel. Evanghelia lui (comentată, între alţii de Rudolf Steiner) este cea mai limpede. Simbolul lui Luca este taurul. Acestea sunt cele trei texte canonice, sinoptice, care te îndeamnă la o lectură paralelă.
În fine Ioan, cu evanghelia cea mai complexă. Este fiul lui Zevedeu, om înstărit şi pescar, şi fratele mai mic lui Iacov (mai există însă un discipol cu acelaşi nume, Iacov al lui Alfeu). A fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul, apoi, împreună cu Iacov, a devenit unul din primii ucenici ai lui Isus. În evanghelia lui Ioan, "semnătura" de taină a autorului este "ucenicul pe care-l iubea Isus". Într-adevăr, alături de Petru este prezent în toate momentele-cheie. Se spune că este singurul care n-a murit martirizat şi care a scăpat cu bine când a fost fiert în ulei. Într-o carte pe care mi-am luat-o de curând, Cele mai fascinante personaje din Biblie de R.P. Nettelhorst, apărută la RAO, am găsit că, prin tradiţie, e socotit "ocrotitorul autorilor, teologilor, editorilor, librarilor, redactorilor şi pictorilor, dar şi al prieteniilor", categorii de care şi eu, care sunt solidară cu el prin nume, mă simt legată. Mai mult, o spun pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, acum înţeleg de ce mi-am dorit mereu să am o librărie. Comentariul lui André Scrima la Evanghelia după Ioan (apărut la Humanitas anul trecut, pe care-l ştii foarte bine, pentru că tu însăţi ai tradus partea din franceză) mi s-a părut însă un ajutor remarcabil pentru înţelegerea acestei evanghelii.
Dragă Anca, eu ştiu deja răspunsul la întrebare, îl mai amân însă cu o săptămână, pentru ca poate, până atunci, fiecare să-şi dea propriul răspuns. Ai şi tu unul?
(va urma)
