Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Europa prin valurile Mediteranei de Grete Tartler

Nu există în zilele noastre nici un european care să nu creadă că Mediterana înseamnă pentru noi toţi un fel de „acasă”: marea imigranţilor, turiştilor, a credinţelor religioase, a culturii, gastronomiei şi oenologiei care ne colorează cotidianul. David Abulafia, profesor şi istoric britanic legat de acest spaţiu nu numai prin interesul de cercetător, ci şi prin originile sale sefarde, îi consacră o plină de simpatie cercetare cvintpartită. Începând cu secolul 22 î. Chr. şi sfârşind cu anul 2010, cele cinci contururi întretaie deopotrivă Orientul şi Occidentul, Nordul şi Sudul. Mediterana, s-a spus adeseori, separă şi totodată uneşte, e plurală şi în acelaşi timp unitară; prin ea, oricine se regăseşte, simte că revine la origini. Raţionalitatea europeană, elanul către formă, un anume gust al vieţii sunt valori împărtăşite de toţi locuitorii ţărmurilor ei.
Tocmai de aceea, nu geografia (cum o descifrase Fernand Braudel în prima jumătate a secolului trecut), ci oamenii – negustori, pelerini, cruciaţi, luptători – desenează prim-planul cărţii. De la fenicienii, grecii şi etruscii Antichităţii, la medievalii negustori şi luptători genovezi, veneţieni sau catalani, la thalassocraţiile moderne sau imigranţii de astăzi, ei sunt cei care au creat legăturile între marile focare culturale; dând porturilor o viaţă cosmopolită, plină de mobilitate. Nu doar purpura, argintul, uleiul de măsline, giuvaierurile şi obiectele din fildeş, miresmele şi ţesăturile au fost „uneltele” prefacerilor politic-comerciale, ci mai ales evoluţiile spirituale sunt cele care au creat mirajul Mediteranei.
Aşa cum lumea semită îi provoacă autorului referiri biblice, la fel grecii, călători înnăscuţi, îi prilejuiesc fermecătoare excursuri homerice. Lumea sirenelor, vrăjitoarelor, Ciclopilor, lotofagilor şi a altor popoare misterioase ne îndeamnă să căutăm multe din locurile menţionate în Odiseea, ”mai ales în apele din jurul sudului Italiei şi al Siciliei: apele înşelătoare ale Scyllei şi Charibdei au fost de exemplu identificate cu vârtejul din strâmtoarea Messina, în vreme ce Insula Lotofagilor părea să semene cu insula Djerba, din largul coastelor Tunisiei de astăzi, Kerkyra (Corfu) era asimilată regatului lui Alcinou”. După cum, mai departe, Alexandria dezlănţuie entuziasmul istoricului convins că la Biblioteca din Alexandria „papirusul din Egipt a fost folosit pentru a alcătui cea mai mare colecţie de texte scrise pe care a cunoscut-o lumea vreodată.” Dacă Mouseionul era orientat mai degrabă spre învăţătura în limba greacă, Biblioteca, unde au studiat, între alţii, Euclid, Aristarh şi Erathostene, e văzută de David Abulafia ca un paradis cosmopolit, unde europenii au avut parte de un prim acces la „cronici ale faraonilor egipteni, Biblia ebraică, poveşti indiene”.
Dacă schimbările au fost în unele zone mai puţin dinamice, în altele, precum în Sicilia, Cartagina, Siracuza, Roma, s-au derulat rapid şi spectaculos. „După ce Octavian a preluat puterea, toate ţărmurile Mediteranei şi toate insulele erau deja sub stăpânire romană sau în sfera de influenţă romană: Mediterana devenise, într-adevăr, mare nostrum”. Dar armata romană, care a asigurat două secole de pace mediteraneană (dacă nu punem la socoteală raidurile piraţilor) n-a putut sau n-a dorit să oprească pătrunderea zeilor „străini”: astfel încât, de pildă, Sarapis, adus de navigatorii egipteni, era adorat şi pe ţărmurile europene ca stăpân al mărilor şi călăuzitor al negustorilor şi soldaţilor. Unitatea economică şi culturală datorată romanilor era totuşi colorată, o „unitate în diversitate, căci popoarele din Mediterana îşi împrumutau zeii” (excepţie făcând evreii şi creştinii).
Ruptura între estul şi vestul Mediteranei, produsă prin dezintegrarea Imperiului Roman (cu toată încercarea lui Iustinian de a-l reface), numeroasele războaie, ciuma, dezastrele ecologice sunt documentate expresiv şi cu ajutorul încărcăturilor din epavele descoperite de arheologi în adâncuri: ceramică roşie mată, amfore de vin, „ornamentaţiile cu care urma să fie împodobită o întreagă biserică… piese scumpe trimise peste mare ca să vestească unitatea religioasă” etc. Asemenea fragmente recuperate din valuri (şi păstrate de ilustraţiile cărţii) ne readuc în faţa ochilor o lume dispărută – mai expresiv decât ar fi putut s-o facă oricare monument neatins.
„A treia Mediterană” (600-1350) e considerată epoca răspândirii islamului, dar David Abulafia nu uită rolul populaţiei de dhimmi, creştini şi evrei care plăteau impozit statului califian, păstrându-şi în schimb propria religie. Paradoxal, recunoaşte autorul, cuceririle islamice „au pus bazele creării unei noi unităţi a zonei mediteraneene”. Contribuţia învăţaţilor musulmani şi evrei din Spania la răspândirea textelor ştiinţifice greceşti – mai ales medicale – a asigurat „un anumit grad de unitate economică, culturală şi religioasă”: în ciuda divergenţelor politice şi sectare, teritoriile islamului interacţionând comercial şi cultural.
Puterea oraşelor italiene de coastă şi apoi impactul cruciadelor, cu armatele care aveau nevoie de acces la Marea Mediterană, rolul (din nou) al negustorilor, de data aceasta în primul rând musulmani, aprovizionând ţărmurile cu mirodenii şi parfumuri orientale, până la încercarea lui Carol cel Mare de a re-crea un imperiu mediteranean – sau la „evul eroic” al Cataloniei –, toate aceste momente de schimbare au redesenat, în viziunea lui David Abulafia, „a patra Mediterană” (1350-1830). Marcată de la început de mari cuceritori învăţaţi, precum Alfonso V sau Mehmet Cuceritorul, Francisc I , Carol Cvintul sau Soliman Magnificul, epoca a creat la rândul ei punţi între Orient şi Occident; dar acum inspiraţia începea să vină şi din Apus, „curtea otomană fiind fascinată de cultura occidentală”. Aşa cum în mod vizionar prevestise istoricul hispanoarab Ibn Khaldun, otomanii creaseră o nouă ordine, dând o nouă forţă islamului; flotele musulmane dominau acum Mediterana, prin contrast cu perioada bizantină, în care prim-planul fusese deţinut de genovezi şi veneţieni. Tot în această perioadă începe povestea controversată a Ciprului. Dacă n-ar fi rămas raiul piraţilor, după bătălia de la Lepanto Mediterana s-ar fi putut numi loc al păcii, „rezultatul tacit dintre otomani şi spanioli”. Şi apoi, odată cu secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, flotele portughezilor, nordicilor, olandezilor, britanicilor aveau să deschidă Europei noi căi comerciale spre Africa şi teritoriile islamice. David Abulafia acordă destul spaţiu insularelor comunităţi apărute în urma războaielor mediteraneene, precum creştinii islamizaţi de lângă Granada, sau moriscii care nu voiau să accepte Reconquista creştină (şi care, până la urmă, au emigrat în Africa de Nord, găsind în evreii sefarzi asociaţi marcaţi „de aceeaşi nostalgie pentru vechea Spanie a celor trei religii”.). Secolele de până la „perspectiva rusească” (1760-1805) au început apoi să contureze şi în spaţiul mediteranean ideea că Moscova, „a treia Romă”, devenea moştenitoarea religioasă şi chiar politică a Bizanţului. Totuşi, golul lăsat de slăbiciunea otomanilor şi a Veneţiei deschisese o poartă prin care să pătrundă nu numai ruşii, „ci şi danezii, suedezii şi apoi americanii”; iar războiale napoleoniene au demonstrat că nici francezii nu-şi pierduseră energia când venea vorba de controlul mării noastre.
„A cincea Mediterană” (1830-2010), deschisă prin Canalul de Suez, „consumând căsnicia dintre Est şi Vest”, cu ieşirea din scenă a otomanilor şi furtunile aduse de cele două războaie mondiale, e considerată de istoric perioada celor mai mari migraţii şi a victoriei tradiţiilor/gusturilor mediteraneene asupra lumii întregi. Căci valurile de turişti („peste 230 de milioane” anual) au transformat zona într-un bun global, depăşind cu mult ideea de identitate europeană.
Nu pot decât să recomand cu toată căldura acest volum admirabil tradus în limba română de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva-Cătălina Ionescu şi Denisa Duran, carte pe care fiecare dintre noi – ca posibil participant la masa milioanelor de „invadatori văratici” – o va consulta nu de puţine ori în viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara