Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Europa Enciclopediei şi Europa Filocaliei de Nicoleta-Ginevra Baciu

A devenit o evidenţă acceptată cu resemnare faptul că, pe harta unei Uniuni Europene ce se vrea din ce în ce mai cuprinzătoare şi mai diversă, se conturează, în realitate, două Europe distincte, două uriaşe curente care, departe de a se uni într-un torent purtător de viaţă şi energie, se resping, interogându-se reciproc şi ridicând valuri de suspiciune. Fără a fi un fenomen modern, pe care să îl putem plasa în mod facil printre vinile unei instituţii postbelice sau ale alteia, el este mai degrabă rezultatul unei triste desincronizări de lectură a două uriaşe demersuri culturale identitare care au marcat veacul al XVIII-lea al istoriei europene: Enciclopedia şi Filocalia.
Primul dintre ele, Enciclopedia franceză, se conturează ca manifest emblematic al iluminismului apusean, ca motor al unui front de aculturaţie menit să sincronizeze timpii culturali şi sociali ai Europei Centrale şi de Nord; în timp ce, la aceeaşi dată, la răsărit, Filocalia se redactează ca un efort identitar al ortodoxiei creştine, efort de recuperare, antologare şi revalorizare a tezaurului patristic răspândit în tot spaţiul monastic postbizantin. Dacă Enciclopedia franceză se dorea a fi, de la bun început, un compendiu de cunoştinţe şi de inovaţii existente la momentul respectiv în spaţiul european, cu misiunea limpede de a legitima o reformă a gândirii şi a filosofiei apusene. Filocalia se autodefinea ca demers de validare a tradiţiei monastice ortodoxe, operantă deja în Biserica Răsăriteană de secole, şi de fundamentare sau mai degrabă de re-fundamentare în scris a modelului cognitiv de elită al monahismului creştin ortodox, isihasmul.
În mod aproape simultan, acoperind aceleaşi decade ale veacului al XVIII-lea, cele două demersuri culturale cheamă la reformă şi revoluţie. Enciclopedia vizează revoluţia mecanicistă şi reforma iluministă a gândirii filosofice, făcând reducţia eschatologicului la terestru şi realizând inserţia prezentului într-un viitor ideal accesibil oricui, în timp ce Filocalia cheamă la o revoluţie transcendentală şi schiţează un traseu de transfigurare a teluricului, racordând prezentul la o axă de universalitate construită şi instalată în trecut. Două constructe culturale, atât de diferite ca etiologie, dar care totuşi îşi propun o destinaţie asemănătoare; iluminarea omului, desăvârşirea intelectului. Primul dintre ele, prin obiectivul alfabetizării în masă şi al accesului la cunoştinţe şi inovaţie; cel de-al doilea, prin cele trei etape clasice ale practicii isihaste şi anume, purificare - iluminare - desăvârşire. Raţiunea enciclopedică şi raţiunea filocalică vor propune din acel moment două trasee diferite pentru desăvârşirea omului, a căror destinaţie comună presupune un parcurs paralel şi o posibilă întâlnire în infinit.
Concepută iniţial ca un proiect de traducere a Enciclopediei engleze, Cyclopedia semnată de Ephraïm Chambers, editată în variantă finală încă de la 1728. Enciclopedia franceză îşi câştigă foarte curând propria identitate prin opţiunile principalilor săi editori, Diderot şi D’Alembert. Aceştia proiectează o sinteză de mari dimensiuni (evaluată iniţial în zece volume, avea să cunoască o formă finală de şaptesprezece tomuri), care să facă loc în paginile sale cunoştinţelor existente la acea dată, în toate colţurile lumii şi provenite atât din artă şi ştiinţă, cât şi din meşteşuguri. Uriaşa lucrare urmează de altfel să se intituleze iniţial Encyclopédie ou Dictionnaire Raisonné des Sciences, des Arts et des Métiers recueilli des meilleurs auteurs, et particulièrement des dictionnaires anglais de Chambers, D’Harris, de Dyche, par une société de gens de lettres. Adevărată „bancă de informaţii” a iluminismului, Enciclopedia se doreşte de la bun început un motor al acestuia, prin opiniile şi atitudinile inserate în subsidiar de articolele incluse în conţinutul său. Având omul drept cheie de boltă a întregului edificiu şi structurată pe cele trei facultăţi fundamentale umane, memoria (responsabilă pentru sectorul de istorie), raţiunea (giranta filosofiei) şi imaginaţia (creatoarea artelor frumoase), Enciclopedia va avea un traseu plin de convulsii şi fracturi, de la apariţia prospectus-ueui care îi anunţă obiectivele, în 1745, şi până la cele aproximativ 24 000 de exemplare răspândite în toată Europa, în jurul anului 1780.
În 1751 apar primele două volume care propun Europei cultivate un nou tip de demers cultural, premieră absolută din mai multe puncte de vedere. Este prima operă de acest gen care are ca autor o echipă de redactori, nu o singură persoană, şi care face apel, în mod inovator, la trimiteri şi planşe schematice. Prin intermediul trimiterilor se delimitează domeniile şi se asigură unitatea lucrării, specificându-se legăturile existente între acestea, în timp ce planşele apropie celui interesat în special acele subiecte de tehnică şi tehnologie mai puţin familiare cititorului de rând. Răsunetul uriaş pe care îl are apariţia celor două volume aduce publicaţiei, în locul laurilor speraţi, interdicţia de continuare a editării, interdicţie cerută şi obţinută de Biserica apuseană şi de Facultatea de Teologie din Paris. Facţiunile liberale de la Curte obţin însă reînnoirea autorizaţiei de publicare şi prin acest gest văd lumina tiparului volumele III-VII, între 1753 şi 1757. O nouă intervenţie a Bisericii Catolice, cu autoritatea vocii Papei Clement al XlII-lea, se finalizează cu o nouă interdicţie de publicare şi cu dizolvarea echipei redacţionale prin retragerea din activitate a lui D’Alembert şi a majorităţii colaboratorilor săi. Rămas singur responsabil de destinul Enciclopediei franceze, Diderot îşi va face un adevărat scop în viaţă din publicarea volumelor VIII-XVII ale acesteia, lucru pe care îl va reuşi în timp, până în 1772.
Prin ediţiile sale ulterioare, franceze (ale lui Pancouke), toscane (Luca şi Livorno) şi elveţiene (Geneva, Berna, Lausanne, Yverdon), Enciclopedia devine, la sfârşit de secol al XVIII-lea, principalul motor al unui front de aculturaţ ie care deschide spre universalitate o civilizaţie apuseană europeană, complet transfigurată de alfabetizarea în masă declanşată de despoţii luminaţi ai aceluiaşi secol, de creşterea speranţei de viaţă prin ridicarea nivelului de trai şi de dublarea populaţiei nord şi central europene în mai puţin de o sută de ani.
În acelaşi timp, în răsăritul Europei, un proiect similar, de realizare a unui front de aculturaţie în spaţiu panortodox, îşi propunea selecţia de texte ce urmau să alcătuiască Filocalia; publicarea acesteia, mai întâi în limba greacă, pentru ca apoi, prin efortul bisericilor naţionale, să fie tradusă în limbile istorice ale ţărilor ortodoxe. Filocalia, culegere de texte patristice ale curentului isihast, coborând în timp până în secolul al IV-lea al erei creştine, urma astfel să realizeze, prin traducerea şi răspândirea textelor sale. o uniune culturală şi spirituală a spaţiului răsăritean, racordată la tradiţia mai veche de un mileniu a elitei monahale răsăritene, tradiţia isihastă, uniune ce voia să-şi definească propria identitate şi propriile repere, ca un răspuns dat mareei iluministe venind dinspre apus.
Macarie din Corint (1731-1805) şi Nicodim Aghioritul (1749-1809) realizează prima ediţie în limba greacă a Filocaliei, care apare la Veneţia în 1782, şi rămâne în istorie cu numele de Filocalia de la Veneţia, concepută ca un volum în două părţi, întins pe 1207 pagini, înainte de această dată însă, în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, este alcătuit, la iniţativa stareţului cărturar Paisie Velicikovski (rămas în istorie ca Sfântul Paisie de la Neamţ), un volum cu o structură similară, în limba română, din traduceri, realizate chiar în incinta mănăstirii, ale textelor patristice originale greceşti, aduse de obştea paisiană de la Muntele Athos. Astfel, cu treisprezece ani înainte de apariţia Filocaliei de la Veneţia, în 1769, la Dragomirna exista pregătită în manuscris o Filocalie în limba română, de doar 626 de pagini, dar care, neavând şansa de a fi tipărită, pierdea statutul de primă ediţie a Filocaliei, rămânând însă prima variantă a Filocaliei tradusă într-o limbă naţională. Va fi urmată, mai târziu. în 1793. de Filocalia în limba slavonă (Dobrotoliiibie). realizată tot pe pământ românesc, de Paisie Velicikovski însuşi, în timpul stăreţiei sale de la Mănăstirea Neamţ (1779 - 1794).
Veacul al XVIII-lea înscrie astfel, pe harta istoriei, două Europe, Europa Enciclopediei şi Europa Filocaliei, care îşi propun fiecare, cu mijloace proprii, realizarea unificării prin cultură şi desăvârşirea omului prin exerciţiu spiritual. Republica Literelor şi Republica Monahilor iniţiază reforma, fiecare în partea sa de lume. şi cheamă la revoluţia menită să restaureze valoarea omului şi să-i redea acestuia dreptul la fericire; fericirea obţinută aici şi acum, în ambele cazuri, prin suveranitatea mecanicităţii şi reducţia la limite uman abordabile a infinitului, în viziune apuseană; prin absorbţia în transcendent şi unirea cu Persoana Divină, în variantă răsăriteană.

Revoluţiile proiectate au avut loc. Destinaţiile spre care au ţintit şi-au ratat, însă, în mod inexplicabil, ţintele. Revoluţia raţiunii iluministe a îmbrăcat veşmânt francez şi a sfârşit între graniţele în veşnică expansiune ale unui imperiu, în timp ce, la răsărit, Renaşterea Filocalică, pe care au propovăduit-o şi au lansat-o, în spaţiul slav, stareţii de la Optina şi scriitorii laici strânşi în jurul lor, Gogol. Homiakov, Leontiev, Kireevski, Tolstoi, Dostoievski, etc., a naufragiat în proiectele la fel de nesăţioase ale unui imperiu roşu.
Să fie la mijloc o eroare de lectură şi de retransmitere a mesajului unor demersuri culturale, cele mai remarcabile din toată istoria Europei, care cereau, fiecare în propriul limbaj, o eliberare a omului de sub stăpânirea fricii şi a absolutismului oricăror imperii?
Cele două splendide arcuri de boltă ale culturii europene, Enciclopedia şi Filocalia, care şi-au propus fiecare, în veacul al XVllI-lea, să desăvârşească intelectul uman, să-l îndrepte spre reducţia diferenţelor şi spre unirea tuturor prin cultură, rămân două formidabile momente de sclipire ale traseului de maturizare european, care însă, transpuse în practică, au dus la o alterare a proiectului şi şi-au ratat ţinta iniţială. Astăzi, cele două Europe fondate atunci continuă să coexiste, privindu-se cu răceală şi ridiculizându-ş i reciproc practicile, obiceiurile, raţionamentele. Iar casa noastră comună, uniunea visată de autorii Enciclopediei şi de editorii Filocaliei, în locul ascensiunii promise, pare să-şi fi stabilit o destinaţie abisală, în condiţiile în care niciuna dintre cele două Europe nu este dispusă să asimileze şi să facă loc, în propria-i viziune, valorilor şi adevărurilor Celuilalt.

(Cercetare finanţată de Fondul Social European, de Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara