Numărul curent: 42

La o noua lectura:
Eugen Simion de Alex. Ştefănescu


Biografie
La cei aproape şaptezeci de ani ai săi (s-a născut la 25 mai 1933 în com. Chiojdeanca din jud. Prahova), Eugen Simion are distincţia unui ţăran îndelung finisat de cultură. Părul alb-mătăsos, fizionomia spiritualizată elegant, fără acea paloare bolnăvicioasă a intelectualilor care au copilărit în spaţii închise, gesticulaţia delicată şi totuşi hotărâtă, de dirijor al propriilor fraze, ca şi aptitudinea de a instaura prin simpla prezenţă o atmosferă solemnă ne fac să ne amintim ce fastă a fost întotdeauna, în cultura română, combinaţia dintre originea ţărănească şi pregătirea intelectuală.
Părinţii lui Eugen Simion, Dragomir şi Sultana, erau amândoi ţărani. Viitorul preşedinte al Academiei Române a copilărit în satul natal, unde a urmat şi şcoala primară, între 1940-1944. în continuare a studiat însă la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" (redenumit ulterior "I.L. Caragiale") din Ploieşti, până în 1952. în această perioadă a avut profesori vestiţi: Nicolae Simache, la istorie, şi Gheorghe Milica, la română, şi a fost coleg cu nimeni altul decât Nichita Stănescu. Din acel moment a început pentru el o ascensiune intelectuală pe care apoi n-a mai întrerupt-o nimic, decenii la rând (spre deosebire de ascensiunea sa socială, care a stagnat până în 1989, din cauza unei nespectaculoase, dar consecvente independenţe de gândire).
Ca student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1952-1957), Eugen Simion are prilejul să audieze cursurile unor profesori aparţinând lumii dinaintea comunismului: Al. Rosetti, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, J. Byck. încă din ultimul an de facultate este cooptat în echipa de cercetători cu care Perpessicius încearcă să ducă la bun sfârşit editarea operei lui Eminescu. în cei şapte ani de explorări eminescologice (1957-1964) îşi constituie un stil de muncă - metodic, conştiincios, bazat pe atenta luare în considerare a textelor comentate. Articolul cu care debutează - în 1958, în revista Tribuna din Cluj - se referă la caietele lui Eminescu.
între 1962-1968 lucrează şi ca redactor la Gazeta literară, iar în 1964 - când îi apare şi prima carte, Proza lui Eminescu - este numit asistent la Catedra de literatura română a Universităţii din Bucureşti (debut al unei cariere universitare anevoioase, care îi va aduce titlul de profesor universitar abia în 1990, când nu va mai funcţiona "selecţia inversă" instituită de regimul comunist).
O experienţă care îi va desăvârşi maturizarea intelectuală - şi care se va dovedi şi productivă literar - o constituie petrecerea a trei ani (1970-1973) la Paris, în calitate de lector de limba şi literatura română la Sorbona. Jurnalul acestei perioade - Timpul trăirii, timpul mărturisirii... -, tipărit în 1977 şi reeditat apoi de mai multe ori se înfăţişează contemporanilor ca o operă aproape la fel de importantă ca Scriitori români de azi.
Scriitori români de azi, panoramă critică de mare cuprindere, compusă din patru volume apărute în intervalul 1974-1989, reprezintă principala contribuţie a lui Eugen Simion la identificarea, descrierea şi ierarhizarea valorilor literaturii române contemporane.
După 1989, conferenţiarul fără viitor de altădată accede repede la titluri înalte, culminând cu acela de preşedinte al Academiei Române. El nu aderă la vreun partid politic, dar îşi manifestă preferinţa pentru Ion Iliescu, fostul demnitar comunist care ajunge preşedinte al României, în mod paradoxal, exact după prăbuşirea comunismului. Deşi explică în repetate rânduri că este vorba de o simpatie faţă de omul Ion Iliescu şi nu de o opţiune politică, Eugen Simion pierde mult din creditul de care se bucura pe vremuri în rândurile intelectualilor. Rolul pe care şi-l asumă - de apărător al memoriei unor mari scriitori acuzaţi de colaboraţionism - îi prejudiciază, de asemenea, imaginea. Neînţeles şi lipsit de răbdarea de a-i înţelege pe cei din jur, profesorul universitar, academicianul, directorul revistelor Literatorul şi Caiete critice, membru a numeroase "comitete şi şi comiţii" româneşti şi internaţionale se acreşte şi îşi ia un aer de martir al culturii române. Dar chiar şi în această stare de spirit, chiar şi cu această mască antipatică, la care se adaugă deprinderea de dată recentă de a se înconjura de tineri oportunişti, lipsiţi de valoare, el continuă să iniţieze sau să susţină întreprinderi de mare miză culturală (elaborarea de către un colectiv de cercetători a unui monumental dicţionar al literaturii române, reeditarea fastuoasă a operelor clasicilor, modernizarea Bibliotecii Academiei, publicarea atlasului lingvistic al României etc.), pentru care merită recunoştinţa contemporanilor.



Eugen Simion şi Nicolae Manolescu
Eugen Simion este criticul pe care cititorii simt nevoia să-l consulte după ce, lăsându-se captivaţi de capricioasa gândire critică a lui I. Negoiţescu sau de retorica ingenioasă a lui Al. George, de febra trăirilor de cititor a lui Lucian Raicu sau de stilul avocăţesc al lui Mircea Iorgulescu, constată că s-au îndepărtat prea mult de textul literar. "Care este, la urma urmelor, adevărul?" - iată întrebarea nerostită la care răspunde Eugen Simion ori de câte se pronunţă asupra operei unui scriitor.
Eterna sa rivalitate cu Nicolae Manolescu - rivalitate mai degrabă inventată de asistenţă decât reală - este de fapt o complementaritate. Nicolae Manolescu deschide de obicei o discuţie, Eugen Simion o închide. Nicolae Manolescu face critică literară chiar şi când scrie despre Ion Budai-Deleanu, Eugen Simion face istorie literară chiar şi când scrie despre Petre Stoica. Nicolae Manolescu este preferat de studenţi la cursuri, Eugen Simion este preferat de studenţi înaintea examenelor.
Amândoi îi continuă pe Titu Maiorescu, E. Lovinescu şi G. Călinescu, susţinând cu mijloacele unei critici neoimpresioniste autonomia esteticului, ceea ce nu înseamnă că nu experimentează, din curiozitate intelectuală, şi metode critice de ultimă oră, de inspiraţie franceză sau americană. Spre deosebire însă de Nicolae Manolescu, care, datorită temperamentului său, trece drept un critic de direcţie (deşi a susţinut de-a lungul timpului, la fel de energic, direcţii diferite), Eugen Simion este considerat un spirit constatativ, situat întotdeauna a posteriori în raport cu fenomenul literar.
Stilul critic al lui Eugen Simion se caracterizează printr-un descriptivism lax, printr-o receptivitate faţă de noutăţi confundabilă cu snobismul, dar şi printr-un discret scepticism, care în momentele de maxim dezacord ale criticului ia forma unei strâmbături din nas. Din înţelepciune sau din ipocrizie, Eugen Simion se ridică de obicei deasupra prozei vieţii. El cultivă seninătatea, iar uneori doar o simulează, însă ceea ce contează până la urmă este rezultatul: o atitudine civilizată, o toleranţă faţă de cele mai diferite forme literare.
Dintr-un portret moral realist al lui Eugen Simion nu poate lipsi nici cochetăria, dusă uneori până la narcisism. De aici, o anumită notă de efeminare a modului de a fi al criticului. Dincolo însă de toate acestea, se remarcă în fiecare împrejurare desăvârşita sa competenţă în materie de literatură, competenţă la care a ajuns printr-un impresionant efort de autoconstrucţie intelectuală. Ca să poată lua loc în fotoliul unei discuţii libere despre literatură, Eugen Simion şi-a petrecut în prealabil mii de ore la masa de lucru. Ca să ajungă să aibă o atitudine relaxată, duminicală, a trăit mulţi ani fără duminici libere.


Repetiţii pentru rolul de erou civilizator
Eugen Simion n-a fost Eugen Simion de la început. Timp de mai mulţi ani după terminarea facultăţii, cam din 1957 şi până în 1970, când pleacă la Paris, el se formează cu asiduitate, îşi elaborează personalitatea. într-un memoriu adresat în 1959 CC al PCR, referitor la neplata salariilor cercetătorilor din "colectivul Eminescu", cere un alt loc de muncă, dar nu oriunde, ci într-o instituţie în care să-şi poată desfăşura mai departe munca de filolog şi critic literar, pentru care ştie că are vocaţie. Tânărul nu-şi imaginează altfel propria sa viaţă decât în spaţiul literaturii.
în 1964, când publică monografia Proza lui Eminescu şi, concomitent, o ediţie critică a creaţiei epice eminesciene, el are încă un stil greoi, lipsit de farmec. Dar ceea ce scrie este substanţial. Şi, în plus, se simte voinţa de a susţine de la "postul" său aparent inofensiv, de cercetător literar, spiritul reformator (de fapt, restaurator) al momentului. însăşi alegerea subiectului echivalează cu o atitudine revendicativă: a scrie despre proza eminesciană, nu despre poezie, reprezintă o formă de solidarizare cu o întreagă campanie de reconsiderări, revizuiri şi recuperări. în plus, folosirea cu consecvenţă a criteriului estetic pe parcursul investigaţiei critice înseamnă un refuz aproape declarat al alinierii la ideologia oficială.
Spre deosebire însă de mulţi critici care, în această perioadă, cuprinşi de beţia redescoperirii adevăratei literaturi, fac şi afirmaţii nesusţinute de demonstraţii, Eugen Simion păstrează un echilibru şi chiar o rigoare ştiinţifică în evaluări. Entuziasmul cu care el aduce la suprafaţă, din noianul de prejudecăţi şi amnezii, continentul prozei eminesciene este un entuziasm lucid. Criticul nu exclamă, ci pledează, clar şi convingător:
"Valoarea epicii nu stă, cum s-a spus, numai în descriere, ci şi în vibraţia intelectuală, în cutezanţa de a supune un univers vast rigorilor creaţiei, de a introduce cu decizie fantasticul şi experienţa omului de geniu."
Cartea este o călătorie "la pas" pe teritoriul prozei lui Eminescu. Eugen Simion practică o critică analitică, descriptivă, cu unele momente de reflecţie, care deschid perspective teoretice. în acelaşi timp, însă, el ordonează materia nebuloasă, înfăţişându-se ca un erou civilizator, rol pe care cândva şi-l va însuşi deplin, transformându-l în noua sa identitate.
După trecerea criticului prin ea, lumea prozei eminesciene arată "organizată", ca Dacia sub administraţie romană:
""Naturile catilinare" sau plenitudinea şi contradicţiile omului romantic. Demonism şi titanism. Geniu pustiu .
Proza fantastică şi filosofică. Umbra mea, Sărmanul Dionis, Archaeus.
Fantasticul erudit. Avatarii faraonului Tlà. Fragment.
Fabulosul popular în ipostaze romantice. Făt-Frumos din lacrimă.
"Fiziologii" realiste din perspectivă romantică. Aur, mărire şi amor, La curtea cuconului Vasile Creangă, Visul unei nopţi de iarnă, Părintele Ermolachie Chisăliţă, Moş Iosif.
Două faze ale iubirii romantice. La aniversară, Cezara."


Criticul literar în faţa oglinzii
Eugen Simion învaţă de pe acum şi să ia în considerare dosarul receptării critice a unui scriitor, evocându-i pe Ov. Densuşianu şi E. Lovinescu, care au subestimat proza eminesciană. Totodată, el se deprinde să situeze opera literară într-un context istoric, naţional şi universal. Din punctul lui de vedere, textele narative ale lui Eminescu reprezintă a treia etapă a romantismului românesc (după romantismul elegiac al lui V. Cârlova, Gr. Alexandrescu şi romantismul mesianic ilustrat de N. Bălcescu, Al. Russo, V. Alecsandri). Pe de altă parte, ca autor de proză, Eminescu nu este cu nimic mai prejos decât Jean Paul, Novalis, Hoffman, Chamisso, Edgar Poe ş.a.
Fiecare dintre cărţile de început ale lui Eugen Simion oferă imaginea câştigării uneia sau mai multora dintre însuşirile care îi vor compune personalitatea critică în anii deplinei maturităţi. Dacă în Proza lui Eminescu efortul s-a îndreptat în direcţia articulării unei metode solide, ca un car de asediu, în Orientări în literatura contemporană, 1965, se poate sesiza exersarea auzului critic pentru surprinderea chiar şi a celui mai nedesluşit zvon de poezie sau de proză de bună calitate. Adept al "principiilor estetice" călinesciene, inclusiv al îndemnului de a nu rămâne niciodată prizonierul unor principii stabilite aprioric, tânărul critic se angajează în promovarea noii - şi, de fapt, propriei - generaţii de scriitori. Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea - iată numai câţiva dintre poeţii şi prozatorii la a căror afirmare în conştiinţa publică Eugen Simion contribuie cu aerul cel mai firesc, ceea ce înseamnă fără precipitarea şi superlativele care produc întotdeauna confuzie şi, mai rău decât atât, o reacţie de respingere. Instalându-se calm în mijlocul furtunii de talente, criticul face observaţii de o siguranţă şi o fineţe la care de obicei se ajunge doar la mulţi ani după stingerea senzaţiei de surpriză:
"Autorul pe care îl discutăm şNichita Stănescu, în momentul publicării plachetei O viziune a sentimentelor, n.n.ţ e un romantic din familia seraficilor, diafanilor şi, pe linia deschisă de experienţa lui Eminescu, el continuă cu modalităţi ale lirismului modern (barbian, în primul rând) pe prerafaeliţii Petică şi Anghel, poeţi, amândoi, de bună clasă. Cu Anghel, îndeobşte, se pot găsi mai multe corespondenţe, nu stilistice, ci de viziune; de pildă, serafismul, alternarea de suavităţi şi de atitudini focoase, sensibilitatea la diafan etc."
Cu aceeaşi precizie sunt detectate şi fisurile din blocurile de marmură, fisuri a căror existenţă va deveni cândva evidentă, prin transformarea lor în crăpături mari:
"şîn poezia lui Ioan Alexandru, n.n.ţ, un elan tulbure şi o sensibilitate îngreuiată de reflexele naturii cunosc uneori nevoia de a rupe tiparele şi de a încălca logica strictă a poeziei. Autorul, fireşte, nu trebuie felicitat pentru aceasta, ci numai înţeles în actele lui de teribilism rimbaldian. Lui Ion Alexandru îi stau încă bine (vârsta iartă!), dar poezia lui viitoare trebuie să descopere frumuseţea severă a meditaţiei."
în acest stadiu se poate sesiza şi preocuparea criticului de a defini cu mijloace literare stilul ("figura", va zice el mai târziu, preluând un termen la modă din critica franceză) autorilor luaţi în discuţie. Formulele memorabile nu lipsesc, dar influenţa lui G. Călinescu este încă vizibilă.
Activitatea de reeditare a Scrierilor lui E. Lovinescu şi de alcătuire a antologiei De la T. Maiorescu la G. Călinescu este valorificată în monografia E. Lovinescu - scepticul mântuit, 1971. Cărţii - care impune respect prin cantitatea de informaţii, dar şi de idei - i s-a făcut obiecţia că nu cuprinde şi un rezumat, din care să reiasă mai clar trăsăturile personalităţii lovinesciene. Dacă însă, în loc să-l cercetăm de la câţiva centimetri, ne îndepărtăm de vastul tablou până la a-l cuprinde dintr-o singură privire, constatăm imediat că imaginea criticului de la Sburătorul apare distinct: el este un meşter Manole care s-a zidit pe sine într-o construcţie spirituală.
Reconstituind biografia (identificabilă de la un moment dat cu bibliografia) lui E. Lovinescu, Eugen Simion se implică afectiv şi intelectual mai mult decât în oricare altă împrejurare. Prin raportare la personalitatea lovinesciană, îşi developează propria personalitate. Iată un exemplu. înregistrând opinia lui E. Lovinescu că adevărata critică este, în esenţă, o formă de lirism ("E. Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile... muzicale ale sufletului"), autorul monografiei i se raliază explicit:
"Criticul nu e, cum crede toată lumea, produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilităţi originale, un creator care se caută pe sine comentând pe alţii."
Nu este vorba de o simplă contaminare. Adeziunile alternează cu disocieri categorice. Criticul se priveşte, de fapt, într-o oglindă şi îşi descoperă (dar îşi şi compune) propriul chip.

(urmare în numărul viitor)



Bibliografie

CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Proza lui Eminescu, Buc., EPL, 1964 (cupr. şi un portret, cincisprezece mss. în facs., o bibl.)  Orientări în literatura contemporană, BUC., EPL, 1965  E. Lovinescu - scepticul mântuit, Buc., CR, 1971 (mon.; cupr. şi o bibl.)  Scriitori români de azi, I, Buc., CR, 1974 (ed. a II-a, rev. şi completată, Buc., CR, 1978)  Scriitori români de azi, II, Buc., CR, 1976 (cupr. şi o bibl.)  Scriitori români de azi, III, Buc., CR, 1984  Scriitori români de azi, IV, Buc., CR, 1989  Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Buc., CR, 1980  întoarcerea autorului, eseuri despre relaţia creator-operă, Buc., CR, 1981 (ed. a II-a, Buc., Min., col. "BPT", 1993)  Moartea lui Mercutio, cu un cuv. în. al autorului, Buc., Nem., col. "Totem", 1993  Limba maternă şi limba poeziei. Cazul C. W. Schenk, Ed. Phoenix, 1993  Eugen Simion comentează pe: Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Eugen Ionescu, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Buc., Ed. Recif, 1993 (col. "Scriitori români comentaţi")  Eugen Simion comentează pe: Paul Zarifopol, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Buc., Ed. Recif, 1994 (col. "Scriitori români comentaţi")  Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, Buc., Ed. Demiurg, 1995  Fragmente critice. I. Scriitura publică, scriitura taciturnă, Buc., 1998.
JURNALE, CONVORBIRI. Timpul trăirii, timpul mărturisirii..., jurnal parizian, Buc., CR, 1977 (ed. a II-a, rev. şi ad., 1979; ed. a III-a, rev., 1986)  Sfidarea retoricii. Jurnal german, Buc., CR, 1985 (jurnalul propriu-zis, de 50 de pag., este precedat de peste 350 de pag. de crit. lit.)  Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iaşi, Ed. Moldova, 1994 (ed. a II-a, 1998).

*

Eugen Simon a scris prefeţe şi postfeţe (iar în unele cazuri s-a ocupat şi de selecţia textelor, îngrijirea ediţiei etc.) la vol. de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Perpessicius, Ilarie Voronca, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Vasile Nicolescu, Ernst Jünger, Nicolae Velea, Tiberiu Utan, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Alexandru Andriţoiu, Nicolae Baltag ş.a.