Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Eu am fost ea uneori de Gustavo Dessal

Gustavo Dessal ( născut la Buenos Aires, în 1952) îmbină în chip fericit activitatea de psihanalist cu vocaţia de scriitor. Este membru al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză, profesor şi conferenţiar la diferite universităţi din Madrid – unde s-a stabilit din 1982 –, Barcelona, Granada, Murcia etc. Din operele sale în proză, se remarcă romanele Principio de incertidumbre („Principiul incertitudinii”) şi Clandestinidad („Clandestinitate”), precum şi volumele de povestiri Operación Afrodita („Operaţia Afrodita”), Más líbranos del bien ( „Ci ne izbăveşte de bine”) şi recentul volum Demasiado rojo („Prea mult roşu”).
Cât de mult o uram! Chiar fără s-o cunosc, nici măcar din vreo fotografie, o uram. Îi uram numele, uram ceea ce mi se povestea despre ea, uram s-o ştiu bună şi generoasă.
Era o ură care mă otrăvea.
O uram şi pentru că era bogată, pe când noi eram săraci. Din cauza asta trebuia să-mi înghit ura, şi pe deasupra să mă mai şi arăt recunoscătoare.
O uram pentru că simţeam că o purtam lipită de mine, ca o a doua piele. Într-un fel, aşa şi era, fiindcă îmi puneam hainele ei. Ea îmi dăruia toată îmbrăcămintea când îi rămânea mică sau ceva nu mai era la modă. Îmi ajungea, de două ori pe an, un geamantan plin cu haine scumpe, atât de impecabile că păreau noi. Mă îmbrăcam ca o prinţesă, o prinţesă într-o împărăţie săracă, pentru că hainele erau ale ei.
Ea. Ea părea să se afle pretutindeni, iar eu mi-o imaginam frumoasă ca un înger, cu maniere rafinate, un mers elegant, mirosind a parfumuri de preţ şi locuind într-o casă imensă, pe când noi ne înghesuiam într-o cameră care mirosea a mâncare şi a carne friptă. Dar graţie ei mă puteam deghiza în fată bogată.
Era nepoata unei prietene de-a bunicii, şi trăia în Europa. Bunica ei o vizita de două ori pe an, şi când se întorcea aducea veşnic un geamantan pentru mine. Aceste două trimiteri erau evenimentele cele mai importante de care aveam parte în cursul anului, pentru că oricum ştiam că n-avea să se întâmple altceva. Tata avea de lucru din când în când, şi mama făcea curat pe la casele altora. Fraţii mei mă urau pentru că, fiind singura fată, profitam de hainele dăruite, iar eu o uram pe ea pentru că o invidiam, pentru că viaţa ei era mult mai bună decât a mea, pentru că bunica mă obliga întotdeauna să-i scriu o scrisoare de mulţumire, dragă Elena, mulţumesc din suflet pentru îmbrăcămintea atât de frumoasă pe care mi-ai făcut-o cadou, îmi vine foarte bine şi sunt foarte bucuroasă, te sărut şi te rog să le transmiţi părinţilor salutări din partea mea, şi aşa de două ori pe an, două scrisori care îmi întorceau stomacul pe dos, fiindcă eu aş fi vrut să-i scriu cât de tare vă urăsc, Elena, pe tine şi pe toată familia ta scârboasă, pe tine şi hainele tale de fată bogată şi cretină, ia mai du-te naibii, să crăpi de o mie de ori. Dar de bună seamă nu puteam face aşa ceva. Trebuia să scriu cu litere mari şi clare dragă Elena, mulţumesc frumos şi de data asta pentru splendidele haine pe care mi le-ai trimis, paltonul mi-e de mare folos căci iarna asta e foarte frig, sper că eşti bine şi părinţii tăi la fel.
Părinţii ei. Bunica îmi povestea că părinţii ei erau minunaţi, el înalt şi distins, ea îmbrăcată întotdeauna la patru ace, amândoi studiaseră la universitate şi erau doctori sau ceva în genul ăsta. Mama îşi petrecea toată ziua ţinând regim, pentru ca până la urmă se devoreze noaptea pungi întregi de cartofi prăjiţi, iar tata avea mereu un colţ al cămăşii ieşit din pantaloni şi transpira şi vara şi iarna. Am crescut convinsă că familia mea e nu numai mediocră, ci şi absurdă, pe când visam la viaţa Elenei, şi această îngrozitoare nepotrivire între ură şi invidie îmi răscolea măruntaiele de mi se făcea greaţă.
Eu voiam să fiu diferită, voiam să fiu ca ea, aşa cum mi-o imaginam, şi în definitiv urând-o mă uram pe mine, mă dispreţuiam pentru că trebuia să port haine de pomană, pentru că eram fata sărmană care le făcea milă, şi parcă o vedeam pe prietena bunicii spunându-i nepoatei vai, Elenita, ce bucuroasă o să fie nepoata lui Mabel primind toate hainele astea, sărăcuţa, pentru ea e ca un vis, şi alte fraze asemănătoare. Mă îmbolnăveau. Dar îmi puneam hainele.
Propria mea vanitate mă trăda, mă forţa să mă umilesc, să mă înjosesc, să-i sărut picioarele binefăcătoarei mele, căci nu voiam să renunţ la haine, şi nici să nu le mai pot vedea feţele colegelor de la şcoală, nişte amărâte ca şi mine, cu ochii holbaţi, lăsându-le gura apă, şi dându-şi coate pe când eu mă fuduleam cu paltonul meu de import, căci se vedea bine că nu e de aici, iar eu păstram secretul, născoceam poveşti, le spuneam că tata câştigă o groază de bani, deşi nimeni nu credea aşa ceva, era de-ajuns să-i vadă mutra când uneori pleca de la cârciumă şi venea să mă ia de la şcoală.
Câteodată adunam hainele şi mă tenta ideea să le pun într-o pungă, s-o duc pe un maidan şi să-i dau foc. M-ar fi omorât în bătaie, şi de altminteri în ultimul moment ieşea victorioasă lăcomia de care mi-era ruşine, căci mă agăţam din răsputeri de pomana aceea care îmi ascundea condiţia şi acoperea urâciunea vieţii mele.

Am început să mă revolt, să nu mai vreau să scriu scrisorile acelea blestemate de mulţumire. Bunica şi mama mă tot convingeau s-o fac, dar în cele din urmă a sosit momentul în care n-au mai putut, pentru că nici o rugăminte nu reuşea să-mi slăbească împotrivirea. Şi a venit ziua în care am explodat şi, ascunzându-mă de toţi, am scris scrisoarea pe care o pregăteam de ani de zile în minte, o scrisoare în care mi-am vărsat tot veninul care-mi curgea prin sânge. Nu ştiu cum m-am putut încumeta s-o trimit, fiindcă după ce am recitit- o m-am speriat de propria ranchiună, de oribila mea ingratitudine, şi totuşi ura aceasta care-mi clocotea în piept a fost mai puternică decât şovăiala, şi până la urmă am pus scrisoarea la cutie.
În primele ceasuri care au urmat am crezut că lumea va sări în aer. Îmi părea de neconceput ca ticăloşia mea să nu aibă o consecinţă imediată, să nu cad la pământ străfulgerată, sau să nu-mi trimită cerul vreo boală care să mă doboare la pat pentru totdeauna. A doua zi m-am dus la poştă să întreb dacă nu-i cu putinţă să-mi recuperez scrisoarea, să dau înapoi roata timpului, să repar oarecum ceea ce făcusem. M-am întors cu mâinile goale, dar cel puţin reuşisem să aflu după cât timp avea să ajungă scrisoarea, şi prin urmare cât mai aveam până să iau o bătaie soră cu moartea.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Au trecut luni de zile, prietena bunicii s-a întors din călătorie şi a adus obişnuitul pachet cu haine pentru mine. Când am aflat că sosise m-a copleşit o groază atât de mare că mi-am pierdut şi graiul şi pofta de mâncare. Eram convinsă că doamna le va spune părinţilor mei de scrisoarea pe care o trimisesem, dovedind totodată că bunătatea şi înţelegerea nepoatei ei erau mai presus de orice mârşăvie pe care ar putea-o săvârşi o biată amărâtă ca mine. Dar şi de data asta presimţirile m-au înşelat, fiindcă mama a venit acasă cu pachetul fără să se poată ghici pe chipul ei nici cel mai mic semn de supărare sau nemulţumire. De aceea nimeni din familie n-a ajuns nici măcar să bănuiască motivul pentru care chiar în seara aceea m-am îmbolnăvit, pradă unei febre care îmi încingea tot trupul. Fusesem învinsă cu desăvârşire de o rivală a cărei statură se proiecta spre cer, făcând totodată ca imaginea mea să se reducă la o particulă mizerabilă care nu merită o soartă mai bună decât să ajungă la coşul de gunoi.
Când mi-am revenit după o săptămână şi am reuşit să mă ridic din pat, am avut senzaţia că sunt nevrednică în toate privinţele şi că trebuie să-mi iau o povară de pe suflet. Mi-am adunat atunci puterile şi am declarat că nu voi mai purta îmbrăcămintea Elenei, că nu mai voiam să par ceea ce nu sunt, că preferam să-mi pun hainele mele, vechi şi ponosite, sau cele pe care părinţii ar putea să m i le cumpere din când în când, şi-am slobozit toate astea până când vocea mi s-a spart într-un plânset de nestăpânit, care m-a lăsat cu răsuflarea tăiată. Am fost pesemne atât de convingătoare încât părinţii şi bunica s-au privit pe tăcute şi au înţeles că, renunţând la îmbră- cămintea Elenei îmi luam adio de la copilărie.
Anii care au venit au fost dificili, şi nici următorii nu m-au cruţat, căci viaţa nu m-a scutit de nici una din încercările ei. Într-un fel sau altul, toţi cei care pe atunci făceau parte din existenţa mea au dispărut încetul cu încetul, în afară de ea, care îmi apare mai departe în vise. Are un palton roşu cu un fular şi o pălărie asortate.
Eu am purtat aceste haine, m-am încălzit cu paltonul acela, mi-am cufundat nasul în lâna fularului, impregnată de parfumurile unei lumi de care mă despărţea o imensitate şi mai necuprinsă decât oceanul. Eu am fost ea uneori, sau am vrut să fiu, sau au vrut alţii să fiu. Puţin a contat că, după mulţi ani, am aflat că nici nu existase, că bunica fura hainele din marile magazine, fiindcă visa ca eu să am ceea ce ea nu avusese şi nici nu va avea niciodată.
Chiar şi aşa n-am încetat să cred în ea, şi păstrez mai departe intactă ura pe care i-o nutream. Fiindcă nu vreau s-o pierd, nu vreau să mi-o ia cineva, nici să mi-o şterg din memorie, şi nici să n-o mai urăsc.

Traducere şi prezentare de Tudora Şandru Mehedinţi
(din volumul Ci ne izbăveşte de bine, Madrid, Huerga y Fierro)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara