Numărul curent: 39

Cronica Ideilor:
Etica intransigenţei de Sorin Lavric

Gîndită ca un eşantion reprezentativ din scrierile politico-istorice ale autoarei Undelor scurte, antologia realizată de Vladimir Tismăneanu are un titlu sugestiv: Etica neuitării. Semnificaţia titlului e transparentă. E vorba de păstrarea memoriei trecutului, a acelui trecut fără de care o comunitate intră în derivă etică, pierzîndu-şi reperele şi plutind într-un straniu naufragiu istoric. Un naufragiu provocat de amnezie şi întreţinut de vidul informaţiei verosimile, un naufragiu din cauza căruia o societate, lipsită de un teren credibil pe care să se sprijine, s-ar putea destrăma. Se subînţelege, în cazul de faţă, terenul e istoria secolului XX, iar reperele sunt acele cîteva adevăruri care împiedică matca timpului să fie repetitivă. Altfel spus, cea mai bună profilaxie împotriva totalitarismelor este reamintirea lor periodică.

Citite cu ochiul cititorului contemporan, căruia amintirea evenimentelor din ultimele decenii se poate să i se fi şters din minte, textele Monicăi Lovinescu au două mari calităţi. Mai întîi, ele ne ajută să ne amintim de spectrul unui secol eminamente crîncen şi, în al doilea rînd, ne familiarizează cu optica politică a Monicăi Lovinescu. Ba mai mult, cu un tip de logică care nu poate fi separată de fiinţă ei morală. Tocmai de aceea, Etica neuitării începi s-o citeşti ca pe o selecţie de comentarii politice şi o termini cu senzaţia că ai participat de fapt la o mărturisire. Căci, dincolo de temele şi personajele întîlnite în paginile ei, ceea ce prinde tot mai mult contur e statura intelectualei care a dat naştere comentariilor. O statură care nu înseamnă doar cultură şi argumente, ci întîi de toate un caracter. Iată de ce Etica neuitării ne oferă o lectură de tip regresiv: pe măsură ce o citeşti, interesul se mută treptat de la nuanţele cărţii la autoarea ei. Şi în final ajungi la o constatare paradoxală: temele unui volum te atrag numai dacă scriitorul este mai bun decît ele. E ca şi cum s-ar petrece o înnobilare a conţinutului printr-un tip de contaminare benefică: ceva din spiritul auctorial se răsfrînge asupra paginilor, transfigurîndu-le.

Numai aşa îţi poţi explica cum, dintr-o carte ale cărei teme provin dintr-un univers prin excelenţă anormal - cele două totalitarisme care au marcat secolul XX -, cititorul rămîne cu impresia unei normalităţi suverane. Dar o normalitate obţinută prin contrast: vezi cum o minte lucidă, ca cea a Monicăi Lovinescu, poate judeca idei, suferinţe şi atrocităţi fără să-şi îngăduie să încline balanţa într-o parte sau alta. În faţa acestei mostre de rectitudine analitică, întrebarea pe care ţi-o pui este: cum putea Monica Lovinescu, în anii î60-70, să fie atît de lucidă? Şi atît de nepărtinitoare în verdictele pe care le dădea? Cum de nu s-a lăsat molipsită de indulgenţa mioapă cu care francezii au privit decenii de-a rîndul catastrofa comunismului?

Cînd respiri zeci de ani în psihologia colectivă a metropolei franceze, e uşor să împrumuţi felul de a gîndi al locului. Şi totuşi Monica Lovinescu nu a făcut-o. Într-un Paris mustind de simpatii comuniste, ea a scris fără menajamente împotriva curentului dominant. Şi a făcut-o într-o vreme cînd Sartre era adulat pentru militantismul său comunist şi cînd Pierre Daix, folosind frazeologia injurioasă a epocii staliniste, scria în Les Lettres Françaises că informaţiile privind lagărele de concentrare sovietice este o invenţie propagandistică a serviciilor secrete occidentale, şi că Viktor Kravcenko, unul dintre primii mărturisitori ai ororilor universului stalinist, este o marionetă plătită.

Şi, în timp ce se străduia să deschidă ochii francezilor asupra realităţii comunismului, Monica Lovinescu urmărea expansiunea comunismului în ţară. Cum pe bună dreptate remarcă Vladimir Tismăneanu în prefaţa cărţii, "în cultura românească a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adîncime, infra-raţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Cînd regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcîndu-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce mai tîrziu am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist." (p. 5)

Despre corespondenţa subterană dintre cele două totalitarisme, Monica Lovinescu nu avea nici un dubiu. Le privea ca pe feţele aceleiaşi monede şi ca pe laturile aceluiaşi fenomen. Fiecare presupunea exacerbarea unei părţi în defavoarea celeilalte, mergîndu-se pînă la încercarea desfiinţării uneia din ele. De pildă, fascismul este, pentru Monica Lovinescu, o reacţie exacerbată a particularului contra universalului, adică a naţionalului contra internaţionalului, şi tocmai de aceea el nu poate fi înţeles decît în relaţie cu comunismul. Fascismul combate obiectivele comunismului, dar îi imită metodele. Această dependenţă mutuală a celor două extremisme face ca ambele să aibă acelaşi duşman: democraţia. Dar, în viziunea Monicăi Lovinescu, trăsăturile lor comune nu se opresc aici: amîndouă mişcările sunt anticapitaliste şi tind spre instalarea unei dictaturi exercitate în numele poporului. În concluzie, comunismul este o patologie a universalului (internaţionalului), iar fascismul una a particularului (naţionalului).

Mai mult, asemeni unor Martin Malia sau Czeslaw Milosz, Monica Lovinescu a avertizat asupra standardului dublu de judecare a celor două totalitarisme - diabolizarea fascismului şi menajarea comunismului -, practică mergînd chiar pînă la interdicţia de a le pune în comparaţie. "Relativ la ele, găsesc că este o ruşine, nu numai intelectuală, să faci din comparaţia între cele două sisteme concentraţionare ale veacului, Gulagul şi Holocaustul, un semn de antisemitism. Cum se va putea scrie istoria veacului al XX-lea interzicîndu-i-se istoricului instrumentul prin excelenţă care este comparaţia? Cu atît mai mult cu cît punerea în paralel datează din anii '40. Nu înţeleg cu ce drept este penalizat negaţionismul de dreapta dacă este îngăduit, chiar privilegiat, revizionismul de stînga. Pentru a ne restrînge la exemple locale, de ce este natural să nu pomeneşti de Cioran sau de Mircea Eliade, fără a înfiera, în trecere sau în substanţă, fascismul din tinereţe (cel care i-a înfierbîntat cîteva luni sau anotimpuri) şi, în acelaşi timp, să nu-ţi rezervi decît lauda pentru cei care au colaborat cu totalitarismul comunist timp de decenii, străduindu-se să impună dogmele realist-socialiste? Cînd de pildă, Gheorghe Grigurcu şi-a permis să amintească tinerilor care nu l-au cunoscut pe Ovid S. Crohmălniceanu decît în faza sa Ťdesantistăť că acesta a fost unul din stareţii dogmei jdanoviste, a stîrnit în juru-i indignare. Pe drept şi-a intitulat Crohmălniceanu cartea de memorii Amintiri deghizate, din moment ce n-a semnalat decît păcatele celorlalţi, camuflîndu-le pe ale sale. El care, pînă la începutul anilor '60, vîna cosmopolitismul la Ťlacheii imperialimului american.ť" (p. 468)

Monica Lovinescu e nemiloasă în privinţa lui Marin Preda, Ion Ianoşi, Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Cum e tulburătoare prin căldura cu care scrie despre Ahmatova şi Raymond Aron, Orwell si Camus, Jeanne Hersch sau Nadejda Mandelstam, Boris Souvarine, Soljeniţîn sau Arthur Koestler. Şi e convingătoare cînd, în anii comunismului românesc, ia apărarea lui Gabriel Andreescu sau Doina Cornea, Dan Hăulică sau Octavian Paler, Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu, Dan Petrescu sau Andrei Pleşu.

O remarcă se cuvine în privinţa selecţiei operate de Vladimir Tismăneanu. Ea se ridică la înălţimea intransigenţei etice a Monicăi Lovinescu, căci nici o urmă de subiectivitate, de preferinţă sau de dorinţă vindicativă nu se simte în maniera în care profesorul de politologie de la Maryland a ales textele din acest volum. Vladimir Tismăneanu arată o obiectivitate de dincolo de păreri şi gusturi personale, dovadă, de pildă, textele despre cărţile lui Paul Goma şi Doina Jela, doi intelectuali pe care, dată fiind distanţa pe care a luat-o faţă de opiniile lor, politologul român ar fi putut foarte bine să-i Ťpedepseacăť, neselectînd fragmentele elogioase în care Monica Lovinescu vorbeşte despre ei. Şi totuşi, Vladimir Tismăneanu nu a amestecat politologia cu psihologia, ci a operat selecţia în numele unei lăudabile imparţialităţi istorice. Cu alte cuvinte, cînd Vladimir Tismăneanu redă opiniile Monicăi Lovinescu, pe cele proprii le lasă deoparte. Mai rar o asemenea detaşare în alcătuirea unei antologii.

Tocmai de aceea ultimul cuvînt i se cuvine: "ţin să amintesc aici că Monica Lovinescu a făcut parte, ca şi Virgil Ierunca, din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Nu a fost cîtuşi de puţin o prezenţă formală, cum au sugerat unii şi alţii, mobilizaţi de dezolante patimi subiective. Prin Mihnea Berindei, unul dintre cei mai activi membri ai Comisiei, am ţinut mereu legătura cu ea. Monica Lovinescu ne- a permis să utilizăm orice idee, orice pasaj din opera ei şi a lui Virgil Ierunca pentru Raportul Final. Cine îl va citi cu atenţie va constata că gîndirea acestor doi mari intelectuali a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru noi. Nu exagerez spunînd că Raportul, ai cărui autori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca." (p. 11)

Etica neuitării inaugurează colecţia "Zeitgeist" pe care Vladimir Tismăneanu o coordonează la Humanitas. Dacă aşa vor fi şi celelalte volume, colecţia se anunţă a fi una de prim rang.