Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Etica distanţei de Alex Goldiş

Virgil Nemoianu, Opere I. Structuralismul. Calmul Valorilor,
Bucureşti, Editura Spandugino, 2013.

O serie incitantă de relecturi ne propune mica editură Spandugino odată cu proiectul de republicare a cărţilor lui Virgil Nemoianu.

Dincolo de faptul că e vorba de prima reeditare integrală a operelor unui critic postbelic (ceea ce înseamnă că abia acum şaizeciştii încep să se clasicizeze „cu acte în regulă”), va fi extrem de interesant de urmărit metamorfoza occidentală a unui intelectual român format în cea mai dură perioadă a totalitarismului. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât de nimerită e iniţiativa lui Luigi Bambulea, coordonatorul proiectului editorial, de „a interveni discret, acolo unde lexicul sau topica riscau să fie stridente cititorului de azi şi de mâine al textului, dar şi acolo unde unele aprecieri sau pasagere afirmaţii erau în esenţa (şi în expresia) lor contextuale: e cazul a trei sau patru referinţe politicoase la adresa marxismului, pe care le-am considerat dispensabile”. Ar fi fost interesant pentru cititorul de azi tocmai modul în care trimiterile la ideologia marxist-leninistă scurtcircuitau demersul logic al ideilor, distorsionându-le într-o mai mică sau mai mare măsură.
Ceea ce surprinde, poate, cel mai mult, la relectura primelor cărţi ale lui Nemoianu, Structuralismul (1967) şi Calmul valorilor (1971), reunite în primul volum al Operelor, e tocmai cultivarea unei etici a distanţării. Pe de o parte, afilierea la Cercul de Poetică al lui Tudor Vianu a însemnat, pentru Sorin Alexandrescu sau Toma Pavel, dar şi pentru Virgil Nemoianu, după cum va recunoaşte deschis în Arhipelag interior, o formă de evaziune prin ştiinţificitate. Poetica, semiotica sau structuralismul au reprezentat, pentru aceşti critici, dincolo de mirajul unui limbaj nou, garanţia ocolirii principiilor marxist-leniniste în numele unei obiectivităţi de ordin lingvistic. Ei au preferat coborârii în arena actualităţii, acolo unde se purta întreaga luptă de eroziune a clişeelor marxist-leniniste, o abstragere în mediul rarefiat al cercetărilor literare.
Cu Virgil Nemoianu, lucrurile sunt, însă, ceva mai complicate. Primul monograf al structuralismului la noi n-a fost niciodată un structuralist propriu-zis, în sensul că n-a avut, de pildă, niciodată ambiţia militantă a lui Sorin Alexandrescu. Aşa cum reiese din volumul din 1967, Nemoianu s-a simţit mai confortabil în postura de istoric al ideilor structuraliste, mulţumindu- se să le claseze de la distanţă, ca pe orice alt fenomen al culturii, mai degrabă decât să le asume în litera lor. Primului monograf al structuralismului, curentele Noii Critice franceze nu i se păreau, ca altor interpreţi din epocă, nici ireductibile, nici inevitabile. Dimpotrivă. Originalitatea structuralismului e mereu ameninţată, în micul studiu al lui Virgil Nemoianu, de perspectiva integratoare şi universalistă a istoricului ideilor. „Ni se pare periculos să înţelegem structuralismul într-un mod îngust, de fapt el este o mişcare încă mai largă decât pare, împăcând în mod precar antagonisme poate ireductibile” e cea mai caracteristică afirmaţie a criticului. Structuralismul e de-teritorializat prin coborârea (discutabilă!) istoriei sale până la romantism şi prin extinderea sferei de aplicaţie la domeniul literaturii înseşi. Dacă termenul de structuralism poate fi abstractizat la problema raportului dintre general şi particular, înseamnă că e legitimă aplicarea lui pe autori dintre cei mai diverşi, citaţi de Nemoianu nu fără oarecare doză de entuziasm tineresc (în contextul în care în a doua jumătate a deceniului şapte dăduse liber la bibliografii). Fraţii Schlegel, Schelling, Hegel, Thomas Mann, Marcel Proust, Stefan George, Heimito von Doderer ş.a.m.d. reprezintă, fiecare, câte o ipostază a structuralismului în accepţiunea sa anistorică, de raport parte-întreg sau de armonizare organică a centrului cu mişcările periferice.
Din această înţelegere ecumenică şi totalizatoare a structuralismului (pe care critica mai nouă ar taxa-o repede drept „misreading”) derivă, în fond, întreaga gândire critică a lui Virgil Nemoianu. Toate marile studii de mai târziu, fie că e vorba de „Mircoarmonia”, de „Îmblânzirea romantismului” sau de „O teorie a secundarului”, pun în scenă, în ecuaţii diferite, această dinamică foarte subtilă dintre Centru şi periferie. Şi mai ciudat e, însă, că acest topos – care face cât o poetică de autor – e prezent în mai toate studiile din perioada românească. Atenţia faţă de microfenomen, combinată cu un olimpianism integrator, dau personalitate fragmentelor din Calmul valorilor, compuse, în general în retorica austeră cu care criticul ne-a obişnuit până azi. Fie că e vorba de radiografierea literaturii române contemporane, fie că e vorba de problema raportului dintre local şi naţional, pe Nemoianu îl precupă fenomenele minore care satelizează Centrul şi îi dau pregnanţă. „Orice cultură naţională e înconjurată de culturile ei provinciale, ca de o trenă de vasali. Acest provincialism cultural este un fenomen minor, poate, dar în niciun caz vrednic de dispreţ”. La fel, Virgil Nemoianu pledează, în epocă, împreună cu critici precum Matei Călinescu, Eugen Simion sau Nicolae Manolescu, pentru diversificarea tendinţelor literare, încercând să teoretizeze, în manieră paradoxală, fertilitatea literaturii de raftul doi în menţinerea cotei înalte a creativităţii. „Condiţia de existenţă a poeziei bune pare a fi o poezie proastă (…) Tocmai într-o epocă de puternice tendinţe de uniformizare la scară mondială, orice contrapondere menită să conserve şi să lărgească sfera personalităţii, a diversităţii, a diferenţialului merită toată atenţia şi grija”. Virgil Nemoianu îşi imaginează câmpul culturii ca pe o dinamică de forţe deopotrivă complementare şi antagonice, „cu subtile echilibrări şi contradicţii” necesare pentru ca mecanismul major să funcţioneze.
Foarte mulţi au asimilat această insistenţă asupra secundarului, evidentă în lucrările de maturitate, „Şcolii suspiciunii”, studiilor culturale sau deconstructivismului. Ei bine, recitind Structuralismul şi Calmul valorilor azi, devine tot mai clar că originea lor se află mai degrabă într-un umanism liberal, deschis spre diversitate, multiplicitate şi democraţie, decât în mişcările de descentrare a spiritului. Nu o marginalitate care să detroneze Centrul, în sensul stângii culturale şi a mişcărilor postcolonialiste, ci o marginalitate menită să-l potenţeze.
Această viziune armonică, de nu chiar idilică, asupra literarului e de regăsit, încă de la început, la toate nivelurile criticii lui Virgil Nemoianu, un critic care pare, din multe puncte de vedere, născut bătrân. Utilizarea accepţiunilor celor mai largi ale conceptelor (conflictele terminologice şi disocierile cu lupa i se par copilării), susţinută de pasiunea integratoare într-o epocă de specializare alertă, îngăduie un joc liber al analizei concrete. Remarcabile prin echilibru şi prin precizia formulărilor sunt mai toate studiile de anglist din Calmul valorii, dedicate lui Shakespeare, T. S. Eliot, J. D. Salinger, F. R. Leavis, John Cheever ş.a.m.d., dar şi eseurile dedicate membrilor Cercului de la Sibiu, faţă de care Virgil Nemoianu a nutrit o simpatie aparte. Imposibil de refăcut aici fineţea analitică a criticului sau aporturile concrete ale acestor studii la bibliografiile autorilor în cauză. Ceea ce le reuneşte, totuşi, ca spirit, e o anumită îndepărtare de lucruri, carei permite „cochetăria cu obiectul literar”, poziţionarea „puţin indiferentă şi blazată” dar întotdeauna „manierată şi politicoasă”. Sunt, toate acestea, trăsături distinctive uimitor de stabile de la debut până azi: „o critică simptomatologică”, în sintagma lui Nemoianu însuşi, ale cărei mize nu sunt legate nici de analiza ştiinţific-raţională, nici de imersiunea în profunzimile textului, ci de plimbarea senină pe suprafeţe şi pe specularea restului lăsat la o parte de privirile prea exersate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara