Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseistică:
Etica admirației de Răzvan Voncu

Deși nu este un volum de poezie, Grădina cu statui este nu mai puțin semnificativ pentru arhitectura creației lui Adrian Popescu, ca și pentru crezul artistic echinoxist, în general.
Aceasta, deoarece eseurile și însemnările care îl alcătuiesc articulează o gândire literară în centrul căreia se află cultura. Mai puțin spontan, fugind de metafora abstractă barbiană, ca și de jubilația lexicală argheziană, echinoxismul se întoarce, o știm, la o poezie a clarității arhitecturale, la un tip diferit de sensibilitate, de natură preponderent intelectuală. De aici, ponderea pe care o au livrescul, lecturile și recuperarea unei tradiții „baladești” a poeziei, care, prin Cercul Literar de la Sibiu și, mai ales, prin Lucian Blaga, trimiteau la o experiență lirică de tip central-european. Fără să abandoneze metafora și stilul înalt care defineau poetica neo-modernistă a generației șaizeci, echinoxismul – în cadrul căruia Adrian Popescu a jucat un rol-cheie – și-a configurat un teritoriu propriu și, totodată, a recuperat un versant al poeziei românești pe care realismul socialist se străduise să-l anihileze, iar șaizecismul nu-l reactivase.
Dar să revin la Grădina cu statui: un volum de portrete (în trei din cele cinci capitole ale sale) și de însemnări care, împreună, evidențiază dimensiunile fundamentale ale echinoxismului. De la preeminența culturii la sensul creator al înscrierii într-o tradiție și de la lirismul spiritualizat la eleganța formală, toate componentele echinoxismului se află aici. Scriind (cel puțin în primele trei capitole) despre alții, Adrian Popescu scrie, de fapt, cu smerenia caracteristică, la fel de mult și despre sine. Ceea ce face ca și ultimele două capitole, unul dedicat Italiei și celălalt, călătoriilor, să nu fie un adaos, ci o prelungire organică a primelor trei.
Volumul începe, spuneam, cu trei capitole de portrete. Primul și cel de-al treilea sunt consacrate unor scriitori – români, respectiv, străini –, între ele fiind intercalat un set de 4 portrete ale unor personalități spirituale. Nici unul nu este convențional și toate au strânsă legătură cu așezarea lui Adrian Popescu în cultură și în viață, cu felul său de a fi poet.
Astfel, portretele din primul capitol încep cu un profil Nicolae Balotă (criticul cel mai important al Cercului Literar de la Sibiu) și continuă cu cel al lui Nicolae Manolescu (singurul critic șaizecist care a acordat atenția cuvenită Cercului Literar de la Sibiu). Urmează, în cadrul capitolului, și alte portrete de critici importanți pentru definirea grupării, ca Ion Pop și Petru Poantă, ca și o intervenție dedicată chiar Sensului echinoxismului. Și portretele poeților se împletesc firesc în această adevărată auto-definire prin ceea ce admiră Adrian Popescu: A. E. Baconsky (precursorul său la „Steaua”), Ana Blandiana (singura blagiană dintre șaizeciști), Nicolae Prelipceanu (un pre-echinoxist, cel puțin prin refuzul clișeelor șaizeciste), Gabriel Chifu (un poet complementar echinoxismului, tot în ideea îndepărtării de formula neo-modernă și a inaugurării celei postmoderne).
Alcătuind al doilea capitol, portretele unor personalități ale spiritului – în care întâlnim trei prelați-cărturari (N. Steinhardt, Vladimir Ghika, Tertulian Langa) și pe regretata Regină Ana – accentuează ideea că literatura nu are greutate, mai ales în secolul nostru, dacă nu este susținută de cultură și dacă nu se deschide către toate domeniile cunoașterii. Credincios autentic, adică neostentativ, Adrian Popescu nu reia clișeul lui Malraux (mai ales că, deocamdată, secolul nostru este al războaielor religioase, dar în rest nu e deloc religios). Îi este suficient, pentru a sublinia necesitatea imanenței, să configureze profilele acestor personalități românești, care au împletit creația sau viața în serviciul națiunii cu o trăire spirituală.
Și portetele de scriitori străini sunt bine alese. Gregor von Rezzori, bucovineanul, rezonează cu jumătatea provenind din Țara Fagilor din ființa lui Adrian Popescu însuși. Alessandro Baricco, apoi, furnizează un posibil răspuns la neliniști care sunt și ale poetului nostru. Bob Dylan nu e numai ușor-ridicolul Laureat Nobel, ci și un poet al generației beat, care are alte răspunsuri la spaimele și crizele momentului, decât melancolicul postmodern Baricco.
Ultimele două capitole, Italia mirabilis și Carnete de drum, rotunjesc acest autoportret prin ricoșeu. Italia este, ca pentru destui dintre noi, cea de-a doua patrie terestră a lui Adrian Popescu. Patria cea de elecțiune, cum spune atât de frumos el însuși. Roma, Umbria Sfântului Francisc de Assisi și Sicilia cea dulce și misterioasă sunt reperele italice ale intelectualului clujean, ale cărui drumuri, oriunde ar merge, se întorc mereu în această patrie spirituală. Către care ar cam trebui să mergem cu toții, noi, românii. Sau măcar cultura română...
Dacă este adevărat că stilul admirației spune ceva profund despre ființa noastră spirituală, atunci Adrian Popescu a reușit performanța de a se confesa pe de-a-ntregul, fără strop de exhibiționism, însă. Grădina cu statui e o carte serioasă și adâncă, de-o afectivitate sobră, despre modéle și modelele poetului.
De prisos să adaug că profilele sale literare nu sunt sentimentale, ci se citesc cu folos critic și deschid, uneori, perspective originale asupra operei scriitorilor abordați.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara