Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Eternul fiu şi pedagogia ororii de Simona Drăgan

Franz Kafka, Scrisoare către tata, Traducere din germană de Mircea Ivănescu, Postfaţă de Ioana Pârvulescu, Humanitas Fiction, 2016, 144 p. În noiembrie 1919, în urma unei logodne rupte la dezaprobarea vehementă a tatălui, scriitorul Franz Kafka, pe atunci în vârstă de 36 de ani, îi scrie tatălui său o fabuloasă scrisoare de circa o sută de pagini, în care caută să explice eşecul relaţiei lor, denunţându-i metodele abuzive, calificate în prezent, după uzanţele ştiinţelor moderne, drept tiranice şi narcisiste.

Scrisoarea pare să fi avut de la bun început destinul unora dintre multele lui postume: deşi un strigăt surd de disperare, pioasă declaraţie de iubire filială, expresie a tuturor anxietăţilor care i-au marcat în chip tragic destinul, ea a sfârşit finalmente (fiindu-i returnată fiului şi lipsită de răspunsul tatălui) prin a deveni doar o operă literară. Kafka avea o înţelegere deloc comună asupra literaturii, făcând distincţie între literatură şi poezie şi considerându-se pe sine poet. Ideea sună cu atât mai bizar cu cât stilistica kafkiană este dezarmant de simplă, aproape o anti-literatură. Dar când postfaţatoarea acestei ediţii, Ioana Pârvulescu, afirmă că, după decenii de lecturi, îl consideră în chip metaforic pe Kafka una din cele opt note ale octavei muzicale, sugestia sa merge în aceeaşi direcţie în care a mers, în Literatura şi răul, şi înţelegerea lui Georges Bataille asupra scriitorului praghez: literatura lui Kafka nu este o sumă de artificii poetice de care ne putem dispensa, ci esenţă, valoare absolută, filosofie, iar în absolut poezie; un traumatism, o „lovitură de pumn în tigvă” cu efect de trezire, cum credea însuşi Kafka (apud Romul Munteanu) că ar trebui să fie o carte care să merite a fi citită. Şi de aici, probabil, includerea atât de filosofică (şi totodată poetică) a lui Kafka de către Bataille în filosofia răului. Nu pentru că anxiosul evreu ar fi prefigurat, cum au spus unii comentatori, ororile nazismului, nici pentru că opera lui genială (deschisă, şi încă larg, potrivit măsurii sale) sar preta atâtor interpretări (filologice, filosofice, clinice, politice), ci pentru că, în gândirea originală a lui Bataille, răul kafkian nu este neapărat cel tematizat în operă (constând mai exact în ce, în multe cazuri?), cât cel care, în economia vieţii, se exprimă prin însăşi inutilitatea, şi astfel suveranitatea artei sale. Înarmat cu acest „rău” a luptat fiul nereuşit împotriva ambiţiilor materialiste ale tatălui şi tot acest „rău”, între altele, i-a boicotat şansa de a-şi concretiza încercările de căsătorie. Dar acest „rău”, pe de altă parte, s-a perpetuat în viaţa lui ca unică formă de afirmare spirituală, singura de care se declară a fi fost vreodată interesat, şi totodată ca orgolioasă expresie a autoexcluderii sale din lumea afaceriştilor de succes în care l-ar fi dorit integrat tatăl său. Astfel, numai prin literatură rămâne prins în chip voluntar Franz Kafka în „puerilitatea visului” său, asumându-şi un destin superior de „copil iresponsabil” (cf. Bataille, op. cit.), unic mod în care simte că nu va trăda ceea ce este el, „particularitatea” sa.

Democratizarea profesiilor, a aspiraţiilor, pedagogia parentală liberală fac astăzi aproape de neînţeles de ce s-ar putea simţi un copil de la sfârşitul secolului al XIX-lea atât de incapabil, de vinovat şi de învins pentru că nu a urmat calea trasată de tată. În cazul de faţă, explicaţiile sunt întregite de un profil psihologic incert, care pare să inducă aprioric eşecul. Din familia mamei sale, crede scriitorul, ar fi moştenit Franz „ghimpele (...) care acţionează mai tainic, mai timid, într-o altă direcţie şi mai ales adesea eşuează complet” (p. 9). De acolo şovăiala, neliniştea, frica, epuizarea nervoasă. Scrisoarea lui Kafka este o mostră de introspecţie şi onestitate, un examen critic dureros al cauzelor damnării sale familiale şi lumeşti, şi totodată – atenţie, părinţi! – o splendidă afirmare a iubirii sale respectuoase faţă de părintele abuziv. Poate servi, totodată, ca negativ oricărui tratat modern de parenting, şi poate confirma orice idei pedagogice care insistă să ne facă atenţi asupra modului în care ironia, răutatea, ameninţările, dispreţul pot produce urme de neşters în sufletul unui copil.

Pentru literatură însă, nu este nimic în această scrisoare care să nu rezoneze adânc în opera însăşi a lui Kafka, de unde şi interesul neexagerat de mare care i s-a arătat de către comentatori. Practic, absurdul se instalează de foarte timpuriu în relaţiile copilului Franz cu tatăl său, devenind ulterior o cheie importantă în înţelegerea întregii sale opere: fiul nu pare (mai ales în a doua parte a scrisorii) că îşi judecă tatăl, ci că, asemenea propriilor neputinţe, îl înţelege, simţindu-l supus unei forţe mai presus de el. Foarte utilă este şi observaţia psihologilor asupra rolului pe care îl poate avea, în dezvoltarea unei personalităţi, prezenţa unui model de autoritate cu standarde duble, aşa cum era Hermann Kafka. Asemenea atitudini afectează discernământul copilului, generând confuzie între bine şi rău. Iar de aici şi până la instalarea sentimentelor de vinovăţie, spaimă sau ruşine pe care le descrie atât de convingător Kafka în Scrisoarea sa nu este decât un pas. De exemplu, un adult are instrumentele necesare pentru a califica drept tiranice sau neserioase exortaţiile despre maniere şi educaţie la masă, oferite în paralel cu plescăieli, firimituri, curăţat de unghii, ascuţit de creioane şi alte activităţi ce denotă dispreţ faţă de cele spuse, dar în ochii copilului acest comportament nu-şi află sensul: „tu, omul atât de mare, care dădea măsura tuturor lucrurilor, nu respectai poruncile pe care mi le dădeai mie”, iar de aici, lumea copilului se împarte în „una în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine” şi „o a doua lume, nesfârşit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor şi cu mânia stârnită de neascultarea lor” (p. 21). Sună cunoscut? Vezi şi reproşul din final, pe care, ca într-un joc al măştilor, fiul şi-l face singur prin gura tatălui: „tu te arăţi prin această scrisoare drept acelaşi parazit” (p. 95).

Alter-ego-urile lui Franz Kafka în propria operă sunt binecunoscute, ca şi imaginile tatălui deghizate în paradigma judecătorului, legiuitorului, comandantului, sau a oricărei instanţe nebinevoitoare acţionând de unde nu te aştepţi. Ca şi în viaţă, fiul nu are scăpare: declară în Scrisoare că a avut de foarte devreme conştiinţa că este înfrânt, că forţele dintre cei doi combatanţi erau profund inegale, iar emanciparea prin căsătorie i-a devenit imposibilă neavând calităţile tatălui. Nu era ironie, ci chiar admiraţie în vorbele lui. Iar printre tuşele portretului patern se strecoară, fie şi rareori, în amintirile fiului, câteva, puţine, sensibile vibraţii de bunătate (surâsul rar, dar „liniştit, mulţumit, bun” care îl umple pe fiu, întrucât nu-i este adresat, de o fericire vinovată), sau forţa vitală a tatălui, transpusă uneori – în forme înstrăinate –, în operă, în observaţii ce contrazic impresia înşelătoare că lumea kafkiană ar fi integral damnată. Finalurile povestirilor Verdictul, Metamorfoza, Un artist al foamei, spre a numi doar câteva exemple, se produc după o schemă a mersului înainte al lumii, rămase indiferente la dispariţia celor inadaptaţi şi nevolnici. Georg Bendemann se sinucide din ascultare filială, Gregor Samsa e fericit că, prin dispariţia sa, îşi scuteşte de chinuri familia, iar artistul foamei este ignorat cu desăvârşire tocmai când, cu preţul vieţii, îşi depăşeşte recordul. Dar sacrificiile, sensibilităţile, bunătatea sau reuşitele gângăniilor nefolositoare nu au preţ. Asemenea lui Hermann Kafka, lumea conţine pantere tinere, sălbatice, puternice, gata să îl înlocuiască pe artistul foamei, şi care atrag ca un magnet masele de oameni prin lipsa angoaselor şi pofta lor de viaţă. Nici circulaţia de pe pod nu se opreşte măcar o clipă în loc la sinuciderea fiului renegat. Cât despre familia lui Samsa, moartea fiului împovărător are un efect catarctic: visurile şi speranţele revin, ca şi natura înflorită. Tot astfel, probabil, a simţit şi Franz că se vor reaşeza toate în urmă-i. Iar părinţii i-au supravieţuit mai mulţi ani, şi doar succesul operei fiului, „orientarea cea mai eficientă a fiinţei” sale, cum a declarat în jurnal, trebuie să-l mai fi surprins pe tată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara