Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eterna şi fascinanta revoluţie de Gheorghe CeauŞescu

Trecut-au şaisprezece ani asemeni unui mult prea lung serial cu secvenţe groteşti, de groază şi comice pe plate ecrane de televizor şi discutarăm iarăşi fascinantele întrebări rămase mai departe fără răspuns: fost-a lovitură de stat în decembrie 1989, cine-au fost teroriştii, cine-a tras în noi... şi alte asemenea eterne chestiuni. Ion Iliescu ne-a consolat: nici la alte case mai mari nu se cunosc chestiuni esenţiale; de data asta fostul preşedinte n-a mai invocat asasinarea lui Kennedy, ci... revoluţia franceză! Doar că francezii îi ştiu pe cei care sunt responsabili de săvârşirea terorii. Putem însă invoca alte cazuri celebre când, în ciuda eforturilor depuse mai întâi de autorităţile vremii, mai apoi de istorici, n-au putut fi stabiliţi autorii unor acte de mare gravitate: de pildă, cine a mutilat statuile sacro-sancte ale zeului Hermes la Atena în anul 415 î.d.Cr., afacere în care a fost amestecat şi faimosul Alcibiade? Sau: murit-a Alexandru Macedon de moarte naturală sau fost-a el asasinat? Ce să mai vorbim de masca de fier! Iată fapte care au cutremurat lumea rămase mai departe sub pecetea tainei. N-ar fi cazul ca membrii consiliului ştiinţific al Institutului pentru studierea revoluţiei, date fiind excepţionalele lor calităţi de cercetători, să rezolve mai întâi asemenea enigme şi abia apoi să se preocupe de mizilicurile încă nerezolvate ale răsturnării regimului ceauşist?

Au avut loc la sfârşit de an şi dezbateri televizate; mi-a reţinut atenţie cea de la televiziunea naţională moderată de doamna Culcer, care a ştiut să-i ţină în frâu pe unii participanţi incapabili să se dezbare de patima monologului, dezbatere unde s-a ilustrat din nou irascibilitatea fostului preşedinte Ion Iliescu când se formulează opinii care nu-i sunt pe plac şi insolenţa semidoctă şi parvenită a lui Gelu Voican Voiculescu; n-am aflat însă nimic nou din această dezbatere, căci ,eroii" s-au limitat să repete locuri comune de mult fumate şi să facă abstracţie de întrebările serioase şi sugestiile timişorenilor, ale unor tineri prezenţi la emisiune şi ale fostului preşedinte Emil Constantinescu. Cât despre institutul de cercetare a revoluţiei mult lăudat de ,emanaţie", vorba lui Nenea Iancu ,a se slăbi", căci aşa cum a fost el statuat de guvernarea PSD va fi o bună modalitate de ascundere a adevărului sub aparenţa cercetării obiective.

Cred că nu s-a pus încă întrebarea esenţială care poate conduce la rezolvarea tuturor enigmelor: cine a participat la partida ,La kilometru", partidă obligatorie în preajma revoluţiei? Care a fost clasamentul final? Care a fost performanţa câştigătorului? Sigur, avem fiecare bănuielile noastre, dar ne trebuie certitudini. Absenţa unora dintre corifeii postceauşişti în ziua de 21 decembrie 1989 din punctele fierbinţi a fost determinată mai mult ca sigur de oboseala acumulată în timpul dificilei partide.

Dacă până în ziua de 22 decembrie cam ştim cine a tras, după aia pluteşte misterul. Or, sau a tras Poliţia în persoană sau cei care au tras aveau voie de la Poliţie. Asta e clar. Şi, dacă s-a tras cu voie de la Poliţie, apoi s-au dat aprobări şi aceste aprobări o să apară ele cândva, chiar dacă vor fi fost emise în focul partidei ,La kilometru". Mă tem însă că prea multe au fost rezolvate de ,emanaţi" în spiritul unei partide ,La kilometru".

Oricum ar sta lucrurile e bine să ne amintim unele fapte care puse cap la cap pot dezvălui măcar în parte adevărul. Unii dintre participanţii la dezbaterile televizate au susţinut că până în 1989 nu exista încă un grad de nemulţumire populară încât să provoace o revoltă generală şi, în consecinţă, nu se putea declanşa o mişcare de amploare împotriva regimului. Fals. Au fost mai multe cazuri de-a lungul celor patruzeci şi cinci de ani de comunism în România când naţiunea şi-a manifestat repulsia faţă de sistemul comunist şi, cu toate acestea, nimic n-a putut fi clintit (să ne amintim numai rezistenţa ţăranilor faţă de colectivizare). Cauza? Ocupaţia sovietică. Aceasta a fost esenţa regimului comunist în fostele ţări socialiste şi orice analiză trebuie începută pornind de la această premisă. Ori de câte ori supremaţia Moscovei a fost pusă în discuţie, Armata Roşie a intervenit ,frăţeşte". Independenţa lui Ceauşescu faţă de Kremlin se putea manifesta numai în limitele tolerate de succesorii lui Stalin. Dacă ar fi încercat o desprindere din orbita sovietică fie din punctul de vedere al politicii interne printr-o liberalizare şi democratizare reală, fie din cel al politicii externe prin ieşirea din Pactul de la Varşovia, atunci sovieticii n-ar fi ezitat să acţioneze decisiv, chiar cu riscul deteriorării relaţiilor cu Occidentul. Aşa stând lucrurile, sovieticii au tolerat retorica şi gesturile de independenţă ale lui Ceauşescu, limitându-se la a încuraja unele încercări de înlăturare a acestuia de la conducerea partidului şi, implicit, a ţării. S-ar fi bucurat dacă Ceauşescu ar fi dispărut de pe scena politică, dar, cum nu le punea în pericol stăpânirea, n-au făcut eforturi deosebite pentru a-l răsturna. Când în Polonia însă Solidaritatea părea că are câştig de cauză, Gromiko, membru al conducerii sovietice a exclamat: ,nu avem voie să pierdem Polonia", pledând pentru intervenţia în forţă. Să ne amintim că ,independentul" Ceauşescu a fost la fel de sever faţă de evenimentele din Polonia şi a cerut măsuri radicale, deoarece a simţit că întregul sistem se clătina. De altminteri, Ceauşescu însuşi era un produs al Moscovei şi nu se putea menţine la putere decât atâta vreme cât România se afla în sfera sovietică.

Imposibilitatea ieşirii de pe orbita rusă nu justifică în niciun fel formula, poate cea mai reacţionară, a comunismului românesc. Dacă ar fi prevalat interesul naţional şi sentimente patriotice, Ceauşescu n-ar fi secătuit România, izgonind în străinătate multe elemente de valoare, n-ar fi rupt legăturile între specialişti români şi cei din alte ţări, interzicând practic contactele cu străinii, şi n-ar fi înfometat şi înfrigurat ţara, afectându-i astfel grav viitorul. De altminteri, cât de ,patriot" a fost Ceauşescu se vede din faptul că atunci când era dus spre execuţie, el a intonat nu un cântec românesc, ci ... Internaţionala!

Din nefericire toţi membrii conducerii partidului s-au dovedit a fi total lipsiţi de personalitate şi i-au permis lui Ceauşescu toate nebuniile şi grandomaniile, astfel încât, în loc să avem un socialism asemenea celui ungar, am avut parte de aberaţii care ne-au aruncat în neştiinţă şi mizerie şi ne-au făcut de râs în ochii lumii civilizate. Este evident că, dacă în locul lui Ceauşescu ar fi fost Ion Iliescu, socialismul românesc ar fi arătat altfel: Ion Iliescu era personalitatea potrivită pentru o reformă a sistemului, asemenea celei realizate la Budapesta de Janos Kadar.

Deceniul al nouălea al secolului trecut a consfinţit prăbuşirea imperiului asiatic instaurat de Moscova. Pe lângă erodarea din ce în ce mai rapidă a sistemului din cauza incapacităţii sale de a face faţă noilor provocări determinate de revoluţia în domeniul comunicării şi al computerelor, alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, naşterea Solidarităţii în Polonia şi instalarea la Casa Albă a lui Ronald Reagan au determinat reformele lui Gorbaciov şi încercările acestuia de a salva un imperiu muribund. In cele din urmă, constrâns de forţele copleşitoare ale libertăţii, Gorbaciov a fost silit să capituleze; capitularea nu a fost însă necondiţionată. Imediat după semnarea acordului cu Gorbaciov, un membru important al administraţiei Reagan, Caspar Weinberger, şeful Pentagonului, a demisionat, deoarece el considera că ruşii trebuia constrânşi la mai multe concesii. Faptul că nu a avut loc un proces al comunismului, că membrii conducerilor din ţările foste comuniste se bucură în continuare de libertate şi privilegii - oare cu dragă inimă l-au lăsat germanii pe Erich Honecker, unul din marii criminali faţă de propriul său popor, să îşi sfârşească zilele asemenea unui om onorabil? - este efectul condiţiilor stipulate, probabil, în actul capitulării. Că încheierea acordului a fost grăbită sau nu, este o altă chestiune. Poate că o capitulare necondiţionată ar fi produs un nou Nurenberg. Oricare ar fi realitatea, câştigarea Războiului rece de către Ronald Reagan a fost evenimentul capital al perioadei postbelice.

Din momentul în care s-a semnat acordul la Casa Albă soarta lui Ceauşescu şi a celorlalţi lideri comunişti a fost pecetluită, căci Moscova îi abandonase definitiv; asta însă nu înseamnă că abandonase şi ţările; Gorbaciov a căutat să aducă la putere oameni de încredere care să reformeze sistemul, dar care să se menţină pe orbită sovietică. Abia într-o asemenea conjunctură putea fi înlăturat Ceauşescu. Exasperarea populaţiei şi-a avut şi ea rolul ei, dar factorul hotărâtor a fost acţiunea Moscovei.

Ion Iliescu are dreptate când susţine că o revoluţie nu poate fi un act de legalitate; dar, dacă după răsturnarea regimului se menţine în bună măsură esenţa acestuia, apoi revoluţia s-a transformat în simplă lovitură de stat, chiar dacă o serie de efecte ale ei sunt benefice. Or, timişorenii şi studenţii bucureşteni au vrut de la început abolirea comunismului şi a dominaţiei sovietice. Or, Ion Iliescu şi ,emanaţii" au venit cu o formulă de tip gorbaciovist: să ne amintim de ideea ,pluralismului în cadrul Frontului Salvării Naţionale", transformarea FSN în partid politic rămânând în acelaşi timp şi putere legislativă, şi executivă; în ceea ce priveşte rămânerea în sfera Moscovei să ne amintim că regretatul Ion Raţiu a spus, fără ca Ion Iliescu să protesteze, că, dacă românii vor să se orienteze spre Occident, îl votează pe el, dacă vor să rămână sub dominaţie sovietică, să-l voteze pe Ion Iliescu. Şi, spre a nu lungi discuţia şi a face speculaţii, mai amintesc doar faptul că Ion Iliescu a semnat un tratat de vasalitate cu Gorbaciov (parcă ministru de Externe era Adrian Năstase)!

Astfel Ion Iliescu şi întreaga ,emanaţie" s-au situat pe linia salvării esenţei sistemului şi menţinerii României sub suzeranitatea Kremlinului. Lovitura de stat a constat în ignorarea deliberată a voinţei timişorenilor şi a tineretului şi impunerea unei formule reacţionare. Şi, pentru împlinirea scopului, ,emanaţia" a utilizat orice mijloace: terorişti, mineri, dezinformare, calomnii, culminând cu un tratat care ne readucea sub cizma sovietică, adică toată recuzita pusă la punct din momentul ocupării ţării de către armata roşie.

Ce a urmat se ştie: guvernările pesediste au încurajat apariţia unor mafii care să stăpânească economia sub controlul politic al ,partidului", continuarea corupţiei practicate de comunişti, antiselecţia pentru menţinerea tovilor de nădejde în poziţii dominante în toate domeniile.

Fie-mi permisă în final o amintire: la emisiunea doamnei Culcer a fost şi o persoană care cu adevărat a riscat mult în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Dan Iosif. Ştiu bine acţiunea lui eficace din acele zile. L-am văzut şi l-am auzit cum s-a lansat într-o excepţională diatribă, clamată printr-o portavoce în faţa fostului CC al PCR, împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN când ,emanaţia"a cerut anularea unui miting sub motivul că teroriştii ar profita pentru a face mai multe victime. Dan Iosif dădea frâu liber indignării sale. Nu multă vreme mai târziu l-am văzut, spre stupoarea mea, alături de Ion Iliescu, iar mai apoi a organizat bandele de primitivi care zbierau pe străzile Capitalei ,noi muncim, nu gândim" şi ,moarte intelectualilor". Şi mi-a revenit în minte un personaj al lui Nenea Iancu, şi anume Coriolan Drăgă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara