Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Et in Samos ego! de Nicolae Manolescu


Si eu am fost pe Insula Samos, luna trecută, cu ocazia dezvelirii unei plăci comemorative Ion Ghica. Puţini mai ştiu astăzi că marele prozator a fost, între 1854 şi 1859, guvernator al insulei, numit de turci. Cedată Greciei abia în 1912, mult după constituirea statului naţional elen, Samos a reprezentat o importantă poziţie strategică în Marea Egee. De altfel, de la Kushadasî e o distanţă mult mai mică pînă în Samos decît de la Atena. Ion Ghica n-a fost uitat de samieni. La festivitatea cu pricina, au venit, pe lîngă oficialităţi, numeroşi istorici şi filologi locali, care citiseră cam tot ce s-a scris despre guvernator şi despre activitatea lui. Nu erau însă la curent cu proza lui literară, cu paginile în care Ghica le evocă insula. Cum nu există nici un alt text literar în epocă despre Samos, aceste pagini trebuie considerate o raritate. Ion Ghica a introdus principiile administraţiei britanice (samienii îl cunosc de altfel ca John!), a lichidat pirateria care data din primul secol de după Christos şi a mutat capitala în oraşul Samos, de pe coasta nord-estică şi care dă numele insulei. în sala de recepţii a Primăriei actuale (casa guvernatorului de odinioară nu mai există, ea fiind situată, se pare, pe locul clădirii de astăzi a Prefecturii), se află, printre portrete, şi acela al lui Ghica, ba chiar şi un bust datorat lui Stork. Interesant este că identificarea sculptorului a făcut-o abia acum, după semnătură, Adrian Ilfoveanu, autorul plăcii comemorative.

Evenimentul ca atare are o istorie care merită să fie amintită. La noi nu există o tradiţie a marcării locurilor prin care au trecut personalităţi ale istoriei şi culturii. Parisul e plin de astfel de semne ale trecerii, ca şi alte capitale sau oraşe din toată lumea. Un program de acest tip va fi declanşat, de anul viitor, de către USR, menit nu doar să ne împrospăteze memoria ori chiar s-o informeze, dar şi să asigure o minimă protecţie unor case aflate acum la discreţia unor primari ignoranţi. în străinătate, prezenţa românilor e şi mai rar marcată. Cînd era consilier la Viena, poeta Grette Tartler m-a invitat să dezvelesc o placă pe clădirea vestitului Theresianum, şcoală absolvită şi de Titu Maiorescu. Numele ilustrului nostru înaintaş nu figura, cum s-ar fi cuvenit, alături de alţi elevi celebri, între care unii laureaţi ai Premiului Nobel. Aflată acum la ambasada din Atena, Grette Tartler nu s-a lăsat pînă nu a obţinut colaborarea autorităţilor la comemorarea lui Ghica. Primăria din Samos a fost extrem de cooperantă. De altfel, primirea pe care ne-au făcut-o primarul şi colegii lui n-o voi uita multă vreme. Ministerul de Externe de la Atena şi-a trimis un reprezentant. Partea română l-a avut de faţă pe ambasadorul nostru în Grecia, pe Grette Tartler şi pe alţi oficiali români, ca şi, bineînţeles, pe Adrian Ilfoveanu şi pe mine. Nu cunosc dedesubturile demersului, dar presupun care ar fi putut fi dificultăţile. Pentru Ghica, samienii au un cult, dar nici ei, nici oficialii de la Atena nu par să uite că beiul fusese numit în funcţie de turci, inamicul istoric al grecilor. Ca să calmez, într-un fel, acest tip de aprehensiune naţionalistă, le-am spus în scurta mea alocuţiune din sala Primăriei că Principatele Române au fost guvernate, şi încă vreme de un secol, de către greci numiţi în funcţie tot de turci. Era un mod de a le semnala faptul că sîntem, cel puţin în această privinţă, chit. Dar şi unul de a le explica (majoritatea nu avea idee de aceste lucruri) că Europa din a doua jumătate a secolului XVIII şi din prima jumătate a secolului XIX era mult mai integrată decît va fi după aceea. Ghica introducea spiritul britanic în Samos, fanarioţii, limba franceză în Principate, prevestind redescoperirea Occidentului, vorba lui G. Călinescu, şi crearea românei literare. Ghica era un prozator romantic, pe modelul francez, care funcţiona şi în poezie prin Lamartine şi Hugo. Mişcarea de eliberare elenă şi-a avut punctul de pornire în Principate. La capătul opus, pioneri ai independenţei au fost samienii. Cel mai mare poet neogrec din secolele XVIII-XIX, Anastase Hristopulos, îşi are mormîntul la Belu. Ambasadorii turci erau greci, pe care Coranul nu-i oprea să înveţe limbi străine ca pe turci. Marile puteri ale vremii, Turcia, Rusia, Anglia, Austria sau Franţa, purtau războaie şi negociau păci în numele tuturor popoarelor europene, pe măsură ce acestea îşi constituiau statele naţionale.

Et in Samos ego! Insula mult mai mare decît în imaginaţia mea hrănită cu Jules Verne, seamănă, văzută din avion, ca multe altele din Egee, cu o piele de şopîrlă întinsă la soare. Legenda spune că Naiadele au scos-o la suprafaţă. Primii locuitori atestaţi au fost fenicienii. Pe insulă s-a născut Pithagora. Unul din oraşele de pe coasta de sud-est se numeşte Pithagorio. Cele mai vechi situri arheologice sînt mai bătrîne cu o sută de ani decît cele din Atena. în timpul tiranului Polycrates, Samos a fost primul oraş din toate, greceşti şi barbare, povesteşte Herodot. Schiller evocă într-o baladă norocul neobişnuit al acelui Polycrates, al cărui inel de aur ar fi fost aruncat în mare, pentru ca zeii să nu se simtă sfidaţi, dar restituit posesorului de un pescar care-l găsise în burta unui peşte. ,Oh, ohne Grenzen ist dein Glück!", spune, cu vorbele poetului german, regele Amasis al Egiptului care provocase pariul. Fără margini este norocul tău, Polycrates. Creştinismul

şi-a avut întîiul predicator pe insulă în persoana Apostolului Pavel, în 59 după Chr. Declinul insulei coincide cu al Imperiului Bizantin, după căderea Constantinopolului în mîna turcilor. în muzeul local, în afară de o colosală statuie a unui tînăr, înaltă de aproape cinci metri, descoperită în 1980, pictată iniţial în ocru castaniu, nu sînt multe de văzut. Adevăratele vestigii istorice şi naturale se află afară, prin toate colţurile insulei, de o uimitoare frumuseţe, cu munţi pietroşi presăraţi de un fel de jepi rotunzi şi cu golfuri albastre transformate în păduri de catarge. în ciuda mării de care e înconjurată, pe insulă nu se mai pescuieşte. Peştele ori fructele de mare care reprezintă mîncarea principală vin de departe, chiar şi din Argentina. Şi carnea de oaie este din import. Mă tem că şi excelenta brînză, care n-are nici o legătură cu telemeaua românească, pe care, în fostele Hale pariziene, o găseai cu ani în urmă sub numele de fromage gréque. Doar iaurtul se fabrică local şi proaspăt şi este cel mai gustos din lume, cînd nu e tratat, în loc de conservant, cu lapte praf, ca să ţină mai multe zile. Bănuiesc că multe din acestea le avea şi Ghica pe masă, cînd vînătoarea de piraţi şi treburile administrative îi îngăduiau cîteva ore de repaos.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara