Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ţesătura prozei orientale de Grete Tartler

Andrei Cornea, Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia,

roman istoric, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.

Cine a bătut cu piciorul Izmirul (vechea Smyrna) se va fi minunat, desigur, în faţa unor sinagogi părăsite, cu inscripţii în turca osmanică (invocări divine cu litere arabe) şi simboluri iudaice, musulmane sau necunoscute; clădiri pustii, totuşi încă integre. Sunt poate locurile de unde au plecat sabateenii, acei rebeli faţă de tradiţionalismul iudaic, aparent trecuţi la islam, dar rămaşi în taină evrei; o poveste în ale cărei uitate învârtejiri te scufundă romanul lui Andrei Cornea. Nu e de mirare că acest erudit cunoscător al culturii antice, traducătorul Republicii (Politeia) de Platon – atras, prin urmare, de multă vreme de utopie – , a recurs la cerneala ficţiunii, şi nu a cercetării ştiinţifice.

Într-o postfaţă care lămureşte în ce măsură cele citite sunt reale sau închipuite, autorul îşi explică nevoia de a părăsi insuficienta cale a documentelor: „Contaminat, fiind, s-ar zice, de spiritul Barocului… Autorul şi-a permis să amestece mai multe genuri literare”, scriind un text care să fie „câte puţin, istorie, dialog filozoficoteologic, roman şi comentariu politic”.

Povestea începe la Salonic, cu predarea unei lăzi de documente sabateene înainte de plecarea păstrătorului în exil (lada a existat într-adevăr şi a ajuns, până la urmă, la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar documentele au fost publicate), dar şi cu un dialog pe tema credinţei între un intelectual dönmeh (adică, în turcă, un convertit) şi fostul său coleg de facultate, Spiros Philippidis, un voltairian în toată puterea cuvântului. „Nu-i nici un secret, zice autorul: povestea asta începe chiar cu sfârşitul ei, dacă-i cu putinţă să se vorbească astfel, şi mai ales cu unul dintre multele ei sfârşituri – fapt care-l face pe autor să se declare un modest imitator al Naturii, cum ar fi spus cei vechi; căci multe lucruri fireşti pe lume, precum durerea, iubirea, ticăloşia, credinţa, ignoranţa, chiar viaţa însăşi, încep taman când crezi că s-au sfârşit. Acestea fiind zise şi nevoind să înşire vorbe de prisos, autorul anunţă că a pus începutulsfârş itul poveştii sale într-una din primele zile de octombrie ale anului 1924: puţin după orele prânzului…”

Anul 1924 este cel al schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia, când sabateenii din Salonic fuseseră şi ei nevoiţi să-şi lase casele unde trăiseră câteva secole, după ce Şabbatai Ţevi, cel autoproclamat Messia al evreilor în 1666, îi cucerise cu doctrina sa. Cu un an înainte, acest lucru fusese vestit şi de „falsul profet” Nathan din Gaza; motiv de entuziasm pentru poporul din Alep, Smyrna şi alte cetăţi mediteraneene (mai ales că se zvonise putinţa lui Ţevi de a regăsi cele zece triburi pierdute ale lui Israel). Rabinii tradiţionalişti n-au renunţat însă atât de uşor la vechea credinţă, negăsind defel că „îngăduirea neîngăduitului”, adică răul văzut ca stimulator al binelui, face parte din mersul lumii şi reprezintă o abatere de „înghiţit”. S-au unit împotriva lui Şabbatai, denunţându-l autorităţilor otomane, care l-au ameninţat cu uciderea tuturor adepţilor, unica scăpare fiind – pentru a contracara acuzaţiile aduse – convertirea la islam. Amintindu-şi pilda Estherei, Şabbatai Ţevi a „luat turbanul”, fără a înceta să se considere în taină evreu şi să practice Kabbala, deşi oficial împlinea riturile islamice (se spune chiar că era un apropiat de sufii Mevlevi şi Bektasi. Iar „ascunderea” din final a lui Şabbatai – „acum, iubiţilor, mă voi acunde de voi, urmând să plec în secret la fraţii noştri, la cele Zece Triburi care nu sunt pierdute, ci trăiesc de cealaltă parte a râului Sambatyon” – duce gândul şi la ascunderea imamului din şiism).

Mulţi dintre cei care credeau în el au devenit la rândul lor apostaţi. „N-a fost sfârşitul nici măcar acum… Dimpotrivă, într-un fel totul abia a început şi aceasta este într-adevăr una din cele mai uimitoare întâmplări din istorie. A fost dovada că o credinţă puternică nu demobilizează când lumea i se împotriveşte, ci se aşterne pe fabricat o lume nouă. N-ai văzut oameni care, atunci când li se năruie speranţele şi planurile, spun că de fapt nu a fost chiar o înfrângere, ci o retragere tactică, ori că „au pierdut bătălia, dar nu şi războiul … ba chiar susţin că ei sunt cei care au obţinut o mare «victorie morală»? Şi chiar cred asta.” Bănuiţi şi învinuiţi atât de evrei, cât şi de turci (un număr destul de mare de dönmeh a rămas la Izmir şi Istanbul), evident nefiind nici pe placul creştinilor, sabateenii au avut de înfruntat toate tradiţiile. Totuşi, în timp, se spune că această „sectă” educată a dus – alăturată Junilor Turci – la puternica mişcare de modernizare a Turciei.

Dialogul celor doi prieteni despre credinţă, unul argumentând iraţionalitatea ei şi celălalt privind-o din perspectiva raţiunii, e piperat cu un nou fir al poveştii: băiatul lui Spiros, Pavlos, a descoperit „delirul ruşilor”, fiind atras „ca un bolnav” de acesta. „Degeaba îi arăt crimele bolşevicilor” – se plânge Spiros – „absurditatea sistemului lor, nonsensul iluziilor pe care şi le face cu privire la paradisul comunist. N-aude nimic…” „Da, el e acum un credincios pe care nici un argument contrar nu-l poate clinti”.

Evident, nu putea lipsi filonul liric şi Pavlos se îndrăgosteşte de rusoaica Raisa, o instructoare comunistă, care seamănă leit… cu Sara, soţia aleasă cu secole în urmă de Şabbatai Ţevi (de altfel, şi numele Raisa este anagrama lui Sarai, prilej pentru autor de a glossa pe tema nomen est omen.) Una din marile atracţii ale doctrinei sabateene fusese şi această noutate: femeia nu e cu nimic mai prejos decât bărbatul (noutate, vorba vine, căci ea exista şi în statul utopic imaginat de Paton; dar nu şi-a pierdut prospeţimea, aş spune). Andrei Cornea face din Sara, frumoasa cu ochi albaştri, crescută ca o prinţesă într-un castel polonez, ulterior cu acces la ritualuri şi esoterisme până atunci îngăduite numai bărbaţilor, un personaj excepţional.

Noua eră mesianică, având mai ales visul de a readuce triburile pierdute ale lui Israel (un mit, spun cercetătorii moderni) anulase opreliştile Torei şi vestea că binele se poate face păcătuind. De exemplu, rostirea interzisă a numelui divin, scandat acum pe străzi în beţia deschiderii spre esenţe. Teză periculoasă; cum nesupunerea se împrăştie repede, aceste învăţături neortodoxe au ajuns şi în Europa, unde s-a repetat ulterior, prin secta frankiştilor, tiparul „dublei apartenenţe” (de data aceasta, cu trecerea la catolicism). Însă continuarea în timp e legată de cartea lui Andrei Cornea doar în măsura în care face loc meditaţiei asupra mesianismului în general. Neliniştitorul final – „acestea sunt poveşti care reîncep taman când crezi că s-au sfârşit…” – are tocmai acest rol: să ne amintim că teza răului ca declanşator al binelui a stârnit marile turbulenţe ale secolului trecut, şi că ele sunt departe de a se fi încheiat. Cum spune un proverb arab, de fapt păstrat ca maximă a prozatorului al-Gahiz, sec. X: „Mai rea decât nenorocirea e urmarea ei.”

Meandrele istorice, valul de amănunte care obligă un cititor neavizat să se documenteze, şi în plus să aleagă grâul de neghina informaţiei, nu dau totuşi lentoare lecturii; cartea rămâne atrăgătoare, mustind de fină ironie (aici, parantezele autorului au rolul de a echilibra eventualele didacticisme). Atent la pregnanţa stilistică (fiecare cuvânt pus în gura personajelor are greutatea sa proprie, nimic nu e mai puţin prizat ca pălăvrăgeala), la ţeserea unui covor credibil, în care se întretaie pilde, aforisme, contraste de esenţă-aparenţă, miniaturi îndelung şlefuite, comentarii cu multiple reverberaţii. Andrei Cornea dă la iveală un talent de re-creator al întâmplărilor şi personajelor pe care nu ni-l putem dori decât continuat. M-am gândit nu de puţine ori în timpul lecturii la Orhan Pamuk şi Elif Shafak, crezând şi acum, la mai mult timp după încheierea ei, că această asociere poate fi de bun augur pentru dezvoltarea altor „istorii uimitoare”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara