Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
„eseuri diferite” de Gabriel Dimisianu

Voluptatea fricii, un titlu menit să intrige dat cărții sale de „eseuri diferite” de Gelu Negrea. Menit să intrige, desigur, prin faptul că alătură noțiuni care, în general, nu prea sunt asociabile. Ce voluptate poate genera frica, în ce împrejurări și în ce fel?
Prozatorul lansează în titlu această temă, dar nu o urmărește sistematic și nici exclusiv, preocupându-se în carte și de numeroase altele. Discută despre raporturile dintre proza lui Marin Preda și aceea a lui I.L. Caragiale, despre „cameleonismul cuvintelor”, despre proletcultism și utopia omului nou, despre colaboraționism în timpul comunismului, despre creștinism ca și despre multe alte subiecte între care nu există, neapărat, conexiuni. Configurează, toate, câmpul de acțiune al unui critic interesat atât de actualitate, cât și de istorie, astfel cum acestea sau răsfrânt în scrierile unor autori de acum și de ieri.
Începusem însă prin a mă referi la tema enunțată în titlu, a raporturilor dintre voluptate și frică, astfel cum acestea transpar din substanța literaturii. Original este eseistul prin accentul energic pe care îl pune pe sublinierea părții bune a fricii, spre a vorbi astfel, relevată în aspecte de psihologie individuală, dar și socială : „Din momentul în care grupurile umane încep să se stratifice pe criterii de autoritarism firesc, generatoare de putere, în grupuri se instalează frica plurifațetată. Există frica de agresiunile naturale care obligă grupul să se organizeze și să producă vectori de autoritate și de putere. Există apoi frica de derapajele pe care le poate genera exercitarea empirică a puterii. Pe urmă, frica tot mai puternică de putere devenită lucru în sine, mecanism care funcționează pe bază de autoalimentare, hrănindu-se din sine. Din sine și, din ce în ce mai accentuat, pentru sine”.
După Valeriu Cristea, după Eugen Simion și după alți critici care au comentat relația Marin Preda-I.L. Caragiale, a lumii moromeților cu lumea miticilor, Gelu Negrea se raportează la rândul său la ceea ce consideră că este la Preda o „expresie carpato-danubiană a balcanismului caragialesc”. În Ilie Moromete vede un Mitică rural, printre altele și pentru faptul că „țăranul din Siliștea-Gumești, ca și personajul lui Caragiale, nu acționează ci vorbește, nu participă efectiv la evenimente - le comentează doar din afară cu o voluptate nedisimulată”.
Tot legate de reprezentările despre lumea românească ale lui Caragiale sau Marin Preda, interesante sunt reflecțiile lui Gelu Negrea privitoare la „cameleonismul cuvintelor”, la cariera unor termeni ale căror sensuri apar și dispar prin vreme. Astfel amor, împrumutat de la francezi, după ce la Eminescu beneficiase de un sens grav, a fost „infectat de un bizar cameleonism semantic”. Sau atâtea altele. Dar nu doar cuvintele suportă demonetizări, degradări și chiar sucombări, dar și persoanele, uneori notorii. I.Th. Florescu, de exemplu, care figurează în schița Boris Sarafof a lui Caragiale ca personaj pitoresc, are în fapt o biografie complexă, plină de evenimente dramatice, sfârșind printre victimele represiunilor comuniste din anii ’50. Arestat ca fost politician în interbelic moare nonagenar la Jilava. Alt caz: casierul cinstit din Inspecțiune este „protagonistul celei mai misterioase sinucideri din literatura română”, legitimând „sfâșietoarea întrebare”: „ - De ce? De ce, nene Anghelache?”
Alte substanțiale reflecții ale lui Gelu Negrea privitoare la eroii caragialieni configurează imaginea unei umanități căreia îi este specifică „propensiunea spre o condiție superioară, chiar și atunci când ea îmbracă haina snobismului sau pe aceea a asimilării de forme fără fond”. Mirajul Capitalei pe toți îi însuflețește, al Centrului, spre deosebire de azi când am asista la cufundarea acestuia în „meschinărie, promiscuitate și mizerie, în insalubritate etică și dejecție a limbajului”. S-ar spune că așa stau lucrurile într-un spațiu social în care, după Gelu Negrea, „fantoma caragialismului ne bântuie de multe decenii cu o energie cotropitoare”. Un adânc pesimism împotriva căruia nu ne-ar fi prea simplu să aducem argumente.
Văzând în această lumină starea noastră generală, în ce privește literatura Gelu Negrea nu putea fi decât sceptic, în cel mai bun caz. Nu-i prea vede originalitatea, considerând că „ceea ce o definește este tocmai lipsa noutății fundamentale, absența vocației pionieratului”. Este aproape de Eugen Negrici când acesta taxa literatura noastră drept „mediocră”, de G. Ibrăileanu, care spusese că avem o „contribuție nulă” în literatura lumii, sau de Nicolae Manolescu după care ne-am caracteriza literar printr-o „mimetică grosieră”. În ce mă privește nu cred deloc că poziția lui Manolescu ar fi aceasta.
Interesante sunt considerațiile lui Gelu Negrea referitoare la proletcultism. Luat în sine nu ar fi avut nimic dăunător dacă nu ar fi fost oficializat („etatizat”). Era expresia unor intenții în fond bune dar a devenit nociv prin canonizare și prin excluderea oricăror alte manifestări din sfera artisticului. Să nu uităm de altfel, ni se atrage atenția, că în plin proletcultism au apărut mari opere : Moromeții, Groapa, Scrinul negru, Cronică de familie ș.a.
În ce privește rezistența prin cultură, astfel cum s-a desfășurat în unele țări foste socialiste, Gelu Negrea crede că la noi nu a existat. Au existat în schimb „fronde individuale risipite prin crâșme, bucătării, colțuri stinghere de stradă pustii...”. Temător de excese, de asumări abuzive de merite, Gelu Negrea este de astădată cel puțin nedrept. Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Dan Petrescu și nu numai ei nu au fost exponenți ai lumii noastre culturale manifestați în rezistența anticomunistă? Cât privește „colaboraționiștii”, adică Arghezi, Blaga, Ion Barbu și alții din sfera lor care „au semnat rânduri vibrante de adeziune la idealurile orânduirii instaurate la 23 August 1944”, aceștia sunt văzuți mai degrabă ca victime ale unor constrângeri mutilatoare. Au cedat unui regim în care, totuși, nu chiar totul fusese detestabil. Ni se amintește că pentru mulți „comunismul a însemnat o schimbare pozitivă a vieții, un venit stabil și în continuă creștere, cu acces tot mai larg la o educație superioară”. Nu-i putem totuși trece cu vederea lui Gelu Negrea lejeritatea discursului său de idei, căderea, când te aștepți mai puțin, în familiarisme și vulgarități. Iată despre Miorița: „Păstorul nostru are de purtat, în prealabil, o bătălie. Dacă o va câștiga, își va însoți mai departe turma de miei pe-un picior de plai în acompaniamentul celor trei fluierașe simfonice din dotare, aducând, periodic, prinos de recunoștință oiței cu veleități și aptitudini sereiste. Dacă o va prinde, însă, va fi nasol rău, pentru că urmează cele știute din baladă”. Din fericire acestea sunt accidentări ale unei expuneri critice docte și, în același timp, atrăgătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara